Am auzit de nenumerate ori povestea bunicii despre „acasă”locul unde se născuse şi unde a sperat neîncetat că se va întoarce sau mai bine zis, că ne vom întoarce. „Trebuie să ştii cine eşti” îmi spunea „iar când vei ajunge acolo şi vei vedea semnul încrustat în stâncă, vei simţi că acela este căminul tău”. Chiar dacă eu aş fi uitat cumva cine sunt, era suficient să o privesc pe bunica şi mi-aş fi adus aminteera o femeie de statură potrivită, slabă, cu părul încă negru pe care şi-l purta împletit într-o coadă petrecută peste cap, iar de pe faţa ovală te priveau ochii negri şi blânzi, care deveneau cărbuni aprinşi, ori de câte ori vorbea despre trecut. Încă de la vârsta la care am început să înţeleg, îmi depăna amintiri, mai ales când rămâneam singure. În timp ce povestea, făcea pauze de tăceri apăsătoare şi ofta privind undeva, dincolo de orizont, ca şi când privirea ei ar fi străbătut spaţiul şi timpul, frământând între degete pandantivul, un trifoi cu patru foi, prins între două plăcuţe de cristal şi pe care mi l-a dăruit când a considerat că sunt suficient de mare să nu-l pierd.     

Despre acea ultimă noapte, bunica mi-a povestit prima dată când eram adolescentă, unele părţi ale poveştii spunându-mi-le de mai multe ori de-a lungul anilor, lăsându-mi astfel durerea ei ca moştenire prin ecoul cuvintelor care îmi răsună şi acum în minte...

 

Într-o zi, când eram tânără aşa ca tine, tata s-a întors de la pădurea care se afla nu foarte departe, în spatele casei, ţinând în mână un boţ de carne cu păr. Mi l-a pus în braţe şi mi-a zis:

– Vezi ce faci cu ăsta, nu te ataşa prea mult de el, nu ştiu dacă o să trăiască. Norocul lui că l-am auzit plângând într-un tufiş, probabil l-a aruncat cineva. Mare minune că mai e viu după ploaia de azi-noapte.

Era octombrie, începuseră ploile şi vremea se răcise. Ori pentru un pui de câine, că asta era, o noapte petrecută în frig şi umezeală putea fi fatală. Avea blana complet neagră, doar pe piept se vedea o pată albă ca o cruce. De-abia îi dăduseră ochii ce-i luceau ca nişte biluţe de mărgean negru prin adunătura aceea de păr, iar o limbă mică, roz şi uscată, tot ieşea afară încercând să lingă nasul la fel de uscat. L-am îndrăgit imediat. Era ud, deshidratat, înfometat, aşa că l-am înfăşurat într-un prosop şi i-am pus sub bot un bol cu lapte cald şi pâine.

 – Acum să te văd ce faci, i-am zis, gândindu-mă că trebuie să găsesc altă soluţie pentru cazul în care n-ar fi ştiut să mănânce. Dar foamea s-a dovedit a fi cel mai bun profesor, întrucât din bol a început să se audă un fel de lăpăit, numai el ştie cum a mâncat tot. Apoi, l-am pus la căldură, sub o veioză aşezată pe podea, unde a adormit imediat, scâncind din când în când după mama şi fraţii lui. L-am numit Blacky. Ştiu, nu este un nume prea inspirat, dar atunci mi s-a părut cel mai potrivit. Din ziua aceea am fost nedespărţiţi.

Mi-a plăcut să hoinăresc pe afară de când mă ştiu şi nu cred că m-am săturat vreodată. Găseam împrejurimile casei fascinante, le cercetam curioasă, mă minunam de tot şi toate, mi se părea că în fiecare zi descopăr ceva nou, iar lucrurile pe care le vedeam ieri, astăzi îmi păreau diferite. De la noi din grădină, se vedea pădurea, iar ca să ajungi la ea, traversai câmpul de cereale abandonat de vreun an, acum năpădit de buruieni ce creşteau în smocuri, iar pe margine, erau presăraţi boscheţi de măceş şi porumbar[1]. Odinioară, spuneau vârstnicii, din pădure se auzea boncăluitul cerbilor, iar iepurii şi vulpile se aventurau uneori până în gospodării. Acum mai rămăseseră puţine animale, iar păsările ce încântau cu viersul lor, se auzeau din ce în ce mai rar. Dacă o luai printre copaci, spre latura vestică a pădurii, întâlneai un pârău al cărui curs repede se strecura printre pietre, clipocind vesel, să poată fi auzit de la câţiva metri. Îmi plăcea să-l traversez sărind din piatră în piatră, imaginându-mi cioturile de pe spinarea unui dragon, ca să ajung pe dealul Vlaşcăi, unde, iarba creştea în voie, amestecată cu plante de leac, trifoi şi flori de câmp, ce răspândeau în jur de primăvara până toamna, un parfum înţepător, sălbatic.   

Acum că îl aveam pe Blacky, aceste hoinăreli deveniseră şi mai plăcute. Câinele se obişnuise să mă însoţească, ba era chiar nerăbdător şi de multe ori îl găseam şezând pe aleea de la poartă, unde mă aştepta să vin de la şcoală, apoi se ducea cuminte la tufa înaltă de trandafiri ce crescuse ca un străjer la intrarea în grădină şi privea neîncetat spre câmp. Îşi întorcea urechile din când în când ca pe nişte antene menite să prindă zgomotul paşilor mei.

La fel am făcut şi în sâmbăta aceea. Am trecut pe lângă câine cu mingea sub braţ şi el m-a urmat până am ajuns în câmp, apoi a început să alerge bucuros în jurul meu. Când ne-am apropiat de pădure, am aruncat mingea care a căzut rostogolindu-se la câţiva metri în faţa noastră.

– Hai, adu-o, adu mingea! îi zic lovindu-l uşor cu palma pe spate – de vreo doi ani încercam să-l învăţ să o aducă.

Blacky se duce până lângă ea, o miroase, apoi vine spre mine fără minge, bineînţeles, cu mersul lui săltăreţ care-i face urechile să fluture şi se opreşte în faţa mea dând din coadă voios nevoie mare. Îmi atinge piciorul cu nasul umed, aşteptând să-l mângâi pe cap pentru bravura pe care a făcut-o.

– Câine prostuţ! îi zic mângâindu-l, apoi îi prind capul între mâini şi-l privesc drept în ochi: cum să te fac să înţelegi că trebuie să aduci mingea? Hmm? stă cu ochii pe jumătate închişi, abandonându-se total mâinilor mele. Şi el, poate, se întreba în mintea lui de câine, de ce nu renunţam odată la această idee cu adusul mingii dacă vedeam că nu dă roade după atâta timp.

Un sunet de creangă ruptă ne întrerupe acest moment de tandreţe. Câinele s-a întors spre pădure, a început să adulmece aerul, ridicând uşor botul, şi a scos un mârâit scurt, de avertizare. Sunete de crengi rupte mai auzisem, nu era ceva neobişnuit. De data aceasta, sunetul fusese ciudat, apăsat. Aşa că mi-am ridicat privirea uitându-mă atent în direcţia din care venise, încercând să desluşesc ceva prin lăstărişul de la intrarea în pădure, căruia toamna începuse să-i coloreze timid frunzele în auriu şi aramă topită. Dar, oricât m-am străduit, nu am văzut nimic, poate doar câte un trunchi albicios de mesteacăn, ce sărea în ochi prin toată forfota aceea de culoare.

– Să fi fost o veveriţă? îl întreb. Aveam această obişnuinţă de a vorbi cu Blacky, ca şi când ar fi fost o persoană; doar nu m-am aşteptat niciodată să-mi răspundă, în schimb eram convinsă că înţelegea ce-i spun.  Ştii că nu ai voie să le alergi! Hai, să mergem acasă!

Am întors spatele pădurii şi am pornit spre casă, eu mergând pe cărare în timp ce Blacky se aventura în jurul meu gonind insectele aşezate pe câte o floare de câmp, ca o pată de culoare lila sau albastră, rătăcită prin smocurile de iarbă care începuse să se usuce, răspândind în aer un miros de fân copt. Calmul acela, străbătut doar de câte o adiere de vânt, este tulburat de cântecul unui greier, la început mai încet, apoi, din ce în ce mai tare, lucru pe care îl găseam minunat. Blacky începe să cerceteze frenetic iarba cu botul în căutarea sursei sunetului. Până la urmă strănută şi renunţă dându-şi seama că este un efort inutil.

În timp ce mergeam, priveam cerul care, la asfinţit, căpătase o splendidă nuanţă de roşu-violet. Parcă mai văzusem aceste culori pe cer, dar nu atât de aprinse ca acum. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât desluşeam mai bine cuvintele melodiei ce se revărsa din radioul aşezat pe marginea terasei:

Vino, vino, vino

Te aştept la Zino

Poluării să-i spui nu

Vino şi tu!

Produsele noastre sunt confecţionate integral din materiale reciclabile. Zi no poluării!

“Materiale reciclabile făcute cu tehnologii poluabile” m-am trezit gândind rimat. Poluarea devenise o problemă gravă, îmi explică bunica, se semnau tot felul de pacte de mediu, dar marile concerne nu erau pregătite să renunţe la diverse exploatări şi tehnologii poluante. Apoi, zise reluând firul poveştii, am auzit vocea mamei ca un făcut după ce spotul publicitar a luat sfârşit:

– Vino să mă ajuţi! Adu faţa de masă şi tacâmurile. Vreau să mâncăm afară cât mai este timpul frumos.

Ne-am aşezat la masa aranjată ca de sărbătoare. Era un obicei al mamei, aşa îşi lua la revedere de la ultimele zile călduroase din an. Tata mă privea fix şi aveam senzaţia că-mi va spune ceva, ce n-o să-mi placă. În ultimul timp, ceva din comportamenul meu îl nemulţumea foarte mult.

– Fetele de vârsta ta au alte preocupări în afară de a plimba câinele prin pădure. Tu nu ai nici o prietenă, nu mai zic de un prieten...

– Se va duce la facultate şi va avea destui prieteni, îl întrerupe mama.

– Voiam să spun că este foarte singură şi asta nu e bine.

– Dar mie mi-e bine aşa! mă revolt uşor iritată de aceste discuţii care, de la un timp, începuseră să fie din ce în ce mai  dese. Vrei să-mi găsesc un prieten doar ca să fii mulţumit?  Chiar mă gândeam unde l-aş fi putut găsi, pentru că la şcoală nu aveam relaţii strânse cu colegii mei, lucru ce-mi atrăgea întotdeauna poreclele cele mai ciudate, iar între vecini nu erau persoane de vârsta mea. În afară de asta, îmi venea să-i spun tatei că dacă celelalte fete se aruncă de pe un pod, să mă arunc şi eu? Dar nu-mi permiteam şi ar fi fost o greşeală majoră din partea mea să-i pun la îndoială judecata.

– Toma şi-a luat o pisică-papagal pe care o învaţă să vorbească. Poate se reuşeşte o încrucişare câine-bărbat şi o să aibă cu cine să se mărite şi Eva, se trezeşte vorbind Ilian, fratele meu mai mic.

Pe vremea aceea ingineria genetică se dezvoltase foarte mult. Se făceau tot felul de încrucişări cu scopul de a îmbunătăţi, chipurile, anumite specii. Se presupunea că, pe parcurs, şi omul va suferi astfel de îmbunătăţiri. Se clonau animale, chiar şi oameni, se putea clona orice de la organe la părţi din corp: un muşchi, un braţ, un trup. Nu se replicase însă o celulă vie din care să se dezvolte o fiinţă,  inginerii, pur şi simplu, nu reuşeau să reproducă acea scânteie de viaţă pe care o crease natura.

– Ştiu că ai spart vitrina laboratorului de biologie şi maică-ta a plătit-o, l-a repezit tata pe Ilian. Credeai că n-o să aflu?

Instantaneu, la masă s-a făcut linişte, fiecare uitându-se în propria farfurie, ca şi când acolo ar fi fost ceva foarte interesant. Am zâmbit, apoi mi-am lăsat privirea să colinde liberă împreună cu gândurile ce mă îndemnau să-mi imaginez noua viaţă la facultate. Atunci am realizat faptul că urma să-l văd mai rar pe Blacky şi mai mult ca sigur, nu voi putea să mă plimb cu el atât de mult ca până acum. Înserarea cobora trimiţându-şi umbrele să se ascundă pe la colţuri, iar luna se arătă timidă numai trei sferturi. De unde-mi aveam locul la masă, surprindeam cu coada ochiului tufa de trandafiri şi o parte din intrarea în grădină. La un moment dat, îmi distrage atenţia ceva, ca o pată neagră, ce se mişca lângă tufă. Îmi concentrez privirea în direcţia respectivă, dar nu văd decât o floare grena, care se mişca prin aer ca bătută de vânt. Nimeni nu părea să observe nimic, numai Blacky care stătea lungit lângă picioarele mele, şi-a ridicat capul şi a mârâit o dată scurt. M-am gândit că, poate, vreo umbră mi-a creat impresia aceea de mişcare, iar Blacky a reacţionat la tresărirea mea, aşa că l-am liniştit atingându-i capul cu degetele. Până când am terminat de mâncat, noaptea s-a lăsat de-a binelea purtându-şi trena violetă şi înstelată peste sat. După cină, tata şi-a scos chitara, i-a mângâiat corzile şi aerul s-a umplut de notele unei melodii vesele. Muzica m-a acaparat şi am uitat complet întâmplarea.

Duminică, dimineaţa m-a întâmpinat cu cerul înveşmântat în nuanţe de un albastru foarte deschis, aproape alb, roz şi turcoaz mai spre orizont – acesta era un lucru nou. În bucătărie mama pregătea cafeaua care umplea aerul cu aroma sa puternică, dulce-amăruie.

– Nu ţi se pare ciudată culoarea aceea turcoaz la orizont? o întreb. Vine lângă mine şi aruncă o privire pe geam.

– Nu! Ei, s-au mai schimbat culorile pe cer, acum a apărut una nouă, şi?

Ridic din umeri, drept răspuns, îmi pun cartea electornică la subraţ, renunţ la minge de data aceasta, apuc în trecere un sandviş şi ies afară, unde mă aşteaptă Blacky. Pornesc spre pădure şi el mă urmează conştiincios. Traversăm grădina, ne oprim câteva secunde lângă trandafiri, apoi ni se deschide în faţă câmpul, peste care păsările coboară din când în când, să caute câte o sămânţă pe miriştea rămasă nearată de anul trecut, spre bucuria lui Blacky, căruia îi place să le alerge. Dintr-un boschet de măceş îşi ia zborul o prigorie rotindu-se uşor în aer, atât cât să-mi arate frumosul penaj verde de pe burtă. Cum traversăm câmpul şi ne apropiem de lizieră, Blacky devine din ce în ce mai nervos. Îmi trece înainte şi, din când în când, se opreşte, se propteşte pe cele patru labe şi începe să adulmece aerul ridicând botul. Mă gândesc, de fapt sper, să fie vreo căprioară rătăcită după mâncare deşi nimeni din sat nu văzuse vreuna dinainte de a mă naşte eu. Îndată ce trecem de primii copaci, Blacky se calmează şi ne continuăm drumul netulburaţi prin pădure, peste pârâu, până pe deal.          

Aici, m-am întins pe burtă, îmi plăcea să simt pământul şi nu o dată mi s-a întâmplat să adorm învelită doar cu aerul cald, mi-am plimbat degetele prin iarba înaltă, ce mai păstra încă parfumul acela amărui, înţepător, am urmărit preţ de câteva secunde munca anevoioasă a unor furnici înaripate, ce cărau nişte seminţe, apoi m-am adâncit în lectura romanului Chemarea străbunilor”. Blacky s-a agitat puţin în jurul meu căutând, ca de obicei, insecte, apoi a venit şi s-a culcat lângă mine plictisit. După un timp, mi-am ridicat ochii şi am văzut că soarele roşiatic era în dreptul nostru, aruncându-şi razele cu destulă putere încă. Se făcuse miezul zilei şi trebuia să ne întoarcem acasă, mai ales, că foamea începea să-mi dea târcoale pe la stomac. Culoarea aceea turcoaz, frumoasă de altfel, urcase mai mult pe boltă şi începuse să se amestece în roz şi albastru ca şi cum un pictor nevăzut încerca să vadă ce nuanţă obţine din amalgamul acestor culori.

La masa de prânz, ne-a făcut companie domnul Lăzărin, vecinul, un bătrânel durduliu şi simpatic, care venise să joace o partidă de table cu tata. Gălăgia zarurilor şi a pieselor de lemn este întreruptă de vocea crainicei de la radio care prezintă buletinul de ştiri:

Calitatea aerului este în continuă scădere, iar Beijingul anunţă încheierea unui nou Pact de mediu, anunţă agenţia de presă Interfax ProMedia. Statele aderente vor prezenta proiecte de activităţi în vederea stopării poluării şi metode de neutralizare a efectelor acesteia...

– Pactele de la Kyoto, Bonn şi Calcutta n-au dat rezultate, acum, China, după ce a mai pierdut un oraş, s-a trezit că vrea şi ea pactul ei, zice tata dând din mâna dreaptă a lehamite.

Domnul Lăzărin dă să spună ceva, dar discuţia despre pacte se încheie când  pe terasă îşi face apariţia mama aducând faimoasa ei plăcintă cu carne. Acesta îşi freacă mâinile nerăbdător, ia o îmbucătură şi închide ochii de plăcere. Aşteptam să ne spună o poveste din copilărie, cum făcea deseori, când rămânea la masă.

– Bună plăcintă mai faci, Dina, îi spune mamei. Ştiţi, când eram eu mic, nu era carne crescută aşa cum o găsiţi voi acum la magazin bucăţi, încă se mai sacrificau animale pentru obţinerea ei. Am vagi amintiri despre asta, dar, încă se mai făceau sacrificii.

Se aude un îîhh” scos de fratele meu.

– Da, da, îşi continuă domnul Lăzărin discuţia pe subiectul cărnii, iar chinezii mâncau cândva carne de câine. Domnii ăştia care semnează acum pactul la Beijing, ce supă ar fi făcut ei din Blacky, ha,ha! 

Din piepturile noastre porneşte un val de revoltă referitor la consumul cărnii de câine, şi în mod special, la cea a câinelui nostru – devenise dintr-o dată al familiei”.

Blacky, de unde stătea culcat lângă peretele casei, ridică dintr-o dată capul spre domnul Lăzărin, ca şi cum  ar fi ştiut ce spune despre el.

– Stai liniştit, că n-o să te mânânce nimeni, îi strig, dar observ că nu se uita spre vecin aşa cum am crezut iniţial, ci spre tufa de trandafiri. Hai să vedem ce este acolo!

Mă urmează cu capul plecat de parcă s-ar gândi ce ar face în situaţia în care după tufă ar fi ceva. Ajungem, ne învârtim în jurul trandafirilor, Blacky miroase peste tot, adulmecă aerul dinspre grădină, apoi se întoarce spre mine şi scoate un scheunat ca un fel de „habar n-am ce se întâmplă”. Îl mângâi pe cap şi ne întoarcem la ceilalţi pe terasă.

După prânz, m-am retras în camera mea, unde am aţipit cu televizorul deschis. Când m-am trezit, înserarea se furişa în cameră prin fereastră. Am ignorat-o complet aprinzând lumina şi am coborât la bucătărie. Mi-am dat seama că nu se auzea nici un zgomot în toată casa, ceilalţi, probabil, se odihneau şi ei, aşa că aveam bucătăria la dispoziţie şi tot ceea ce doream, era să-mi prepar o cană mare de ciocolată, peste care să pun un munte de frişcă şi să o mânânc cu lingura de ciorbă.

Când să mă apuc de treabă, Blacky sare cu labele din faţă pe pervaz şi scoate un fel de pufăit pe nas să-mi atragă atenţia. Era foarte concentrat, iar coada, care de obicei pendula neîntrerupt, acum era lăsată în jos, ţeapănă, semn de încordare. M-am apropiat de fereastră să văd ce era atât de interesant afară. Mi-a atras atenţia culoarea aprinsă a cerului, un albastru-intens-turcoaz, la care rămân cu ochii lipiţi în aşteptarea parcă a unei explicaţii – era ceva nefiresc, mai ales, că se înserase de-a binelea şi în afară de asta, nu se vedea nici o stea.

Curentul s-a întrerupt iar camera a fost inundată de un întuneric bleumarin. Am simţit mişcare în spate şi, fără să mă întorc, mi-am dat seama că întreaga familie s-a strâns în bucătărie.

– Ce... ce se întâmplă? întreabă tata.

– Nu ştiu, cerul are o culoare ciudată, îi răspund.

Au venit toţi la fereastră dar nu au apucat să se mire prea mult, pentru că, pe cer, şi-au făcut apariţia două corpuri sferice ca nişte mingi, unul mai mare şi altul mai mic; ambele de culoare albastră, care au traversat bolta de la est spre vest, rotindu-se cumva în jurul propriilor axe. Probabil că le vedeam albastre datorită culorii cerului, habar n-am. Din senin a început să cadă un fel de ninsoare cu fulgi albi ca de cenuşă – mintea mea aşa i-a asociat, deşi eram la începutul toamnei, dar ce era mai straniu, temperatura nu scăzuse, ba chiar aveam senzaţia că începe să crească. Totul părea încremenit în aşteptare. Apoi, liniştea aceea grea este spartă de un sunet puternic, un dddrrrmmm, asemeni unui tunet urmat de un fel de scârţâit metalic şi sinistru, apoi, din nou, acel dddrrrmmm, dddrrrmmm străbătea aerul cu o frecvenţă pe care o simţeam în capul pieptului. Noi stăteam nemişcaţi, doar capetele ne căutau curioase pe cer sursa sunetului. Curiozitatea ne-a fost satisfăcută foarte repede, deoarece, aşa cum am văzut corpurile zburând, tot la fel, acum, vedeam ceea ce păreau a fi nave negre cu forme ciudate, colţuroase, care, asemeni unor păsări de pradă, – aşa le-am numit – au prinse într-un fel de cârlige ca nişte gheare, case întregi pe care le duc tot către vest.

– Staţi în casă şi veţi fi salvaţi! Staţi în casă, nu mai este timp! În aer pluteşte o voce plată, fără inflexiuni, inumană. Haosul pune stăpânire peste sat, pe tot ce era suflare. Auzim ţipete, vedem păsări care zboară dezorientate, iar  sunetele scoase de animale nu se pot descrie în cuvinte. Un grup de vreo patru persoane trece alergând prin faţa casei noastre, unii dintre ei cară genţi cu lucruri pe care le-au luat în grabă – tata deschide uşa şi le strigă să vină la noi. Inutil!  În schimb, au intrat doi porumbei care s-au aciuat înspăimântaţi pe cel mai înalt dulap. Blacky scoate un urlet terminat cu un scâncet dureros şi mă priveşte zgâriind pervazul într-un mod cum nu a făcut-o până acum, de parcă ar vrea să-mi spună uite, uite ce se întâmplă”. Nici mângâierile mele nu-l mai calmează, iar noi eram îngroziţi de-a dreptul.

– Să stăm liniştiţi în casă, zice tata cuprinzându-mă după umeri şi-i simt tremurul mâinilor. O să fie bine, repeta întruna, nu ştia nici el de ce.

Casa era singurul adăpost pe care îl aveam şi nici nu se punea problema să ne aventurăm pe afară.

O pasăre” trece foarte aproape de sol, şi în casa pe care o ţinea în gheare”, desluşesc silueta ca o umbră neagră a unui bărbat ce stătea în dreptul ferestrei. O căprioară albă trece prin curte, se opreşte câteva clipe şi priveşte spre casă, îi simt privirea prin geam până la noi, apoi dispare topindu-se precum o nălucă, în vacarmul acela de oameni, animale şi sunete metalice. Mai târziu, cineva, care mai ţinea la vechile credinţe, mi-a spus că acela ar fi fost vreun spirit al pădurii.

– Aţi văzut şi voi? întreb dar nu-mi răspunde nimeni.

Deodată simţim că ceva foarte greu cade pe acoperiş. Speriaţi ne strângem laolaltă, primindu-l în îmbrăţişarea noastră şi pe Blacky care tremură ca varga. Un scârţâit ca un plânset se aude când este smulsă casa, clătinatul ei ne face să ne pierdem echilibrul şi simţim cum suntem ridicaţi în aer. Venise rândul nostru. Ne ţineam strâns de mâini, până la durere care părea că ne dă siguranţă, forţă, iar eu îmi simţeam sufletul cum se strângea în mijlocul pieptului şi pulsa în locul inimii. Deşi ne era teamă, priveam în jos pe fereastră la gropile caselor smulse, trupuri fără viaţă de oameni şi animale cum erau încet-încet acoperite de ninsoarea care deja aşternuse la nivelul solului un strat subţire de cenuşă. Apoi viteza s-a mărit şi imaginile s-au derulat cu repeziciune. Mi s-a părut, poate, că eram purtaţi cu grijă, chiar dacă, uneori, curenţii de aer ne legănau ceva mai puternic. Este o senzaţie destul de ciudată să zbori cu propria casă. Nu aş putea să spun exact cât a durat zborul acela, dacă îl pot numi aşa. Mi s-a părut un timp extrem de lungani întregi petrecuţi în această beznă bleumarin, pentru că, ciudat, cerul era aprins, dar în jur, totul era cufundat într-un întuneric de cerneală, prin care coborau fulgi mari, albi. Suntem duşi în munţi, deasupra cărora aştepta o navă mult mai mare faţă de „păsări”, părea un oraş plutitor, poate chiar mai mare. Ulterior am aflat că nu era singura care venise pe planetă.

Am zărit vârful Omu – şi el privea împietrit acel spectacol trist şi înfricoşător, iar cenuşa aceea ciudată i se prelingea pe lângă ochi ca o lacrimă luată de vânt.  I-am  aruncat o ultimă privire, un fel de rămas bun, căci „pasărea” care ne transporta şi-a schimbat direcţia pentru a intra în nava-oraş, îndreptându-se spre o zonă unde se vedeau alte case aşezate în rânduri. Simţim o zdruncinătură uşoară şi înţelegem că am fost lăsaţi pe sol, iar zgomotul de pe acoperiş ne spune că am fost eliberaţi din cârlige.

Spaţiul în care ne aflam era învăluit într-un fel de lumină gălbuie, aşa încât ochilor le-a trebuit puţin timp să se obişnuiască. Se auzeau plânsete de adulţi şi copii, rugăciuni disperate, chiar blesteme, iar din nava propriu-zisă, ca un sunet de fond, se auzea o „voce”, de data aceasta mai flexibilă, mai modulată, ce dădea impresia unei cântări lălăite pe tonuri când înalte, când joase. Cineva încerca să transmită un mesaj într-o limbă necunoscută. Mai târziu am aflat că acest mesaj avea scopul de a ne calma. Altă voce, plată de data aceasta,  ne spune în limba noastră că putem ieşi din case dacă dorim. Mai curioasă din fire, decid să mă aventurez în spaţiul acela străin, chemându-l pe Blacky, care deşi nu-mi împartăşeşte curiozitatea, mă urmează.

Casele fuseseră depozitate într-o sală imensă ca o cupolă neagră, iar podeaua semăna cu argintul înnegrit pe care se vedeau încrustate semne asemănătoare unor desene geometrice. Mi-am rotit privirea prin cupola care dădea impresia că a fost făcută dintr-o singură bucată de material, pentru că, oricât m-am uitat, n-am văzut nicio urmă de îmbinare, niciun nit sau ceva asemănător, doar o suprafaţă neagră şi netedă, iar lumina aceea gălbuie pătrundea din tavan prin nişte hublouri. Cum  casa noastră fusese aşezată lângă perete, m-am apropiat să-l studiez mai bine.   

Atingeam curioasă bordura care ieşea în relief şi se desfăşura de-a lungul peretelui, gândindu-mă cât este de fină, când Blacky m-a avertizat că nu eram singuri. M-am întors şi în faţa mea stătea o... fiinţă, care, după cum arăta, am bănuit că era un „el”. M-a lăsat preţ de câteva secunde să-l cercetez în voie cu privirea. Era cât mine de înalt, dar mai slab, mi s-a părut chiar firav, îmbrăcat într-un costum la fel de negru ca şi pereţii sălii, posibil să fi fost din acelaşi material, iar pe cap avea o... cască subţire cum sunt cele de înot, neagră şi ea, peste care se vedeau nişte ochelari cu rame groase. Din toată înfăţişarea sa, ochii m-au surprins cel mai mult: deosebit de mari, verzi, cu formă migdalată, aşezaţi pe o faţă mică, triunghiulară cu nas mic şi o gură subţire aproape ca o linie. Pielea foarte albă contrasta mult cu negrul costumului, iar de sub cască am zărit ivindu-se câteva şuviţe de păr blond-alb-auriu.

– Eu sunt Smek, mi se adresă cu un zâmbet care a lăsat să se vadă dinţii foarte mici şi egali.

– Eu sunt Eva. Involuntar i-am întins mâna, iar el s-a retras, nu ştia ce vreau să fac. Atunci am observat că poartă mânuşi ca o parte integrantă a costumului, terminate la închieturi cu nişte brăţări late. Câinele îmi stătea lipit de picior aşa că, m-am aplecat şi l-am mângâiat pe cap, mai mult cred, să mă liniştesc pe mine.

– Am observat la voi acest obicei de a crea legături cu alte forme de viaţă.

– Unora dintre noi le place compania unui animal, ba chiar o preferă mai mult decât pe cea a altor oameni.

– Înţeleg Ee va! are o încercare stângace de a-şi modela vocea şi mă face să zâmbesc. Dar el nu vrea să aducă mingea.

Rămân cu privirea fixă preţ de câteva secunde, în care, prin minte mi se desfăşoară filmul întâmplărilor ciudate din ultimele zile.

– Tu erai? Toate umbrele acelea şi crengile rupte...

Dă din cap aprobator.

– Vă urmăresc de mult timp. El te apără foarte bine, îmi spuse arătând spre câine. Am greşit. Nu trebuia să mă apropii, nu am vrut să vă sperii.

– Dar cum făceai să dispari aşa de repede? Nu înţeleg...

– Mimetizare. Apăsă un buton invizibil de pe o brăţară şi întregul braţ deveni una cu mediul în care eram.  Şi el, câine era confuz. Eu sunt altfel decât un uman, vezi?

Se referea la miros, Blacky nu contenea să adulmece aerul care venea dinspre el.

– Cum de vorbeşti limba mea? (am observat că nu o vorbea foarte corect)

– Noi ştim multe limbi terestre pentru că vizităm Terra de foarte mult timp. Suntem exploratori.

Deşi ne vizitau destul de des nu interacţionau niciodată cu populaţia, nu doreau să influenţeze evoluţia naturală a planetei, a fiinţelor care o populau, aşa că aveau această lege a non-intervenţiei, pe care o respectau cu sfinţenie. Veneau doar pentru studiu, observare, dar, ca în orice situaţie prestabilită, atunci când se schimbă un element, lucrurile iau o întorsătură diferită. De data aceasta a fost curiozitatea lui Smek elementul declanşator al evenimentelor ce au urmat. Îl fascina legătura mea cu câinele, s-a ataşat de noi şi a început să ne urmărească din ce în ce mai mult, ajungând chiar să se apropie de casă. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi unde ne aflam.

– Planeta moare, mi-a spus. Se schimbă atmosfera, devine otravă. A trebuit să salvăm, cât am putut, viaţa. Nu este prima dată când se întâmplă, dar atunci, mult, mult în trecut, strămoşii mei nu au putut salva nimic. Foarte trist! Planeta aceasta este unică. După ce moare, renaşte creând din nou viaţă. Mereu alta şi de fiecare dată diversă. Am crezut că, voi fiinţe inteligente, de aceasta dată veţi evita acest dezastru, această moarte. Poluarea şi exploatarea resurselor au făcut mult rău. Natura nu a fost lăsată să se vindece şi asta a dus la declanşarea procesului-reacţie de apărare, iar, când acesta s-a accelerat, a trebuit să intervenim repede. Noi l-am numit iarnă vulcanică, iar cutremurele şi modificările de climă ce vor urma, vor schimba înfăţişarea Terrei.

Un adevăr crud mi se revela acolo pe nava aceea în drum spre o lume necunoscută: ne distrusesem planeta din ignoranţă şi lăcomie.

 – V-a fost mai simplu să ne luaţi cu tot cu case?

 – Am vrut să nu simţiti dorul de casă. Eu am adus casa ta aici.

Zâmbesc larg, dar este un zâmbet dureros – nu înţeleseseră pe deplin seminficaţia expresiei. I-am explicat că pentru mine casă” înseamnă chiar Terra şi vorbind, simt în piept o gheară cum îmi strânge inima.

– Şi animalele?

– Am salvat şi animale. Dorim să vă aducem înapoi când planeta va fi din nou vie.

O rază de speranţă îmi aprinde ochii.

– Vrei să spui că ne vom întoarce peste câţiva ani?

– Nu, peste mulţi, mulţi ani şi multe generaţii.

– Dar eu, noi, nu vom mai trăi cu siguranţă până atunci, cum poţi să spui că ne veţi aduce înapoi? glasul mi se subţiase şi cred că devenisem puţin isterică ceea ce era de înţeles.

– Prin urmaşii voştri.

Întristarea mi-a răvăşit fiinţa, iar greutatea ei copleşitoare îmi apăsa umerii împingându-i spre podea. Nu reuşeam să plâng, iar nodul care mi s-a pus în gât nu-mi dădea voie să respir. Aveam să scap greu de el, ca şi când nu aş fi putut să înghit situaţia în care ne aflam.

– Pare rău!... s-a întors şi a plecat. Aceasta a fost prima conversaţie cu cel care avea să devină prietenul meu cel mai bun. L-ai cunoscut ca Prim Explorator dat de oraşul Arakaan, planeta-grădină Vaaden, în a cărei colonie umană te-ai născut tu, Eva-trei. Tot el avea să-l înveţe pe Blacky să prindă în aer un disc zburător în sala de relaxare a navei cu gravitaţie redusă.

Apoi bunica tăcea. Tăcea şi privea de pe veranda suspendată arbuştii de amcardan, pe care până la sfârşitul vieţii i-a numit tufe de trandafiri”, iar eu, când vreau să văd „acasă”, mă duc în parcul astronomic şi privesc prin telescop spre galaxia cu două braţe, unde, la trei paşi de o stea anume, se vede o planetă turcoaz... şi ştiu că nu a venit timpul... 

 



[1] PORUMBÁR - Arbust sălbatic din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori albe și cu fructe sferice de culoare neagră-vineție, cu gust acru, astringent;

 

        

Vizualizări: 212

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mulţumesc Ion pentru lectură şi corecturi! :)

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Ana Cîmpeanu îi place postarea pe blog Dezbracă-mă de vălul ce apasă... a lui Valeria Merca
cu 13 minute în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dezbracă-mă de vălul ce apasă... a utilizatorului Valeria Merca
cu 13 minute în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Anagramă a utilizatorului Ion Lazăr da Coza
cu 14 minute în urmă
Utilizatorului Ana Cîmpeanu îi place postarea pe blog poetul si orele a lui Darie Giurgiu
cu 17 minute în urmă
Utilizatorului Ana Cîmpeanu îi place postarea pe blog Poezie angelică a lui Petre Ioan Crețu
cu 18 minute în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sosesc-(sonet*a la maniere de Merca Valeria) a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 19 minute în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Gânduri 13 a utilizatorului Adina Speranta
cu 20 minute în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog vine după mine ana pauchera a utilizatorului Enea Gela
cu 21 minute în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rețeta fericirii a utilizatorului Adina Speranta
cu 23 minute în urmă
Pop Dorina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog vine după mine ana pauchera a utilizatorului Enea Gela
cu 54 minute în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog vine după mine ana pauchera a lui Enea Gela
cu 54 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Prin voi, zorii mă născură a lui SILVIA FILIP
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Cedrii Libanului a lui Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rețeta fericirii a utilizatorului Adina Speranta
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog vine după mine ana pauchera a utilizatorului Enea Gela
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Gânduri 13 a utilizatorului Adina Speranta
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sosesc-(sonet*a la maniere de Merca Valeria) a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poezie angelică a utilizatorului Petre Ioan Crețu
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog poetul si orele a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă şi Valentina Balaban sunt acum prieteni
cu 3 ore în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor