Treceri (IV)

Ca un magician în fiecare primăvară care vine fac să înflorească iarăşi cireşii pentru tine, c-o vrajă grea de Pan bolnav şi obosit, ce poartă veacuri-riduri pe-obrazul decrepit fac să pulseze seve verzi, năvălitoare în trunchiuri netede şi primitoare, care visează adânc şi zbuciumat frunziş bogat, înmiresmat şi fragede cireşe negre, coapte, ce cheamă furi tăcuţi în miez de noapte; şi atunci când vraja e deplină, iară livada este plină de-un alb fragil şi pueril, plutind pe ram, în vis, în gând, pe aripi de vânt, te-aştept să vii... dintre discretele, violetele melancolii, unde-ai adăstat la vreme de iernat; poate vei veni în zori, când nori se scutură de ploi şi cocori, vei aduna în palmele făcute căuş, ca un culcuş, petale delicate şi pale, aproape ovale, vei şopti florilor îngereşti poveşti despre naşteri şi pieiri întâmplate, în fiecare an repetate şi despre frumuseţi efemere, dar uimitoare, iscate din boabe de rouă şi zâmbet de soare, iar eu te voi privi cu ochiul unui estet sau al unui poet desuet, voi aduna şi voi strivi între degetele uscate petalele tale vag parfumate, le voi înghiţi pentru a simţi impregnat în sufletul şi sângele meu ADN-ul tău (asemeni unui personaj pentru care dragostea e o boală molipsitoare din care câteodată se şi moare); sau vei veni într-o după-amiază senină, cu lină lumină, razele soarelui de tine s-or prinde, ca nişte braţe calde te vor cuprinde, ca nişte mreje înşelătoare şi strălucitoare în păr ţi se vor încurca, în sufletu-mi s-or strecura, doru-mi vor învolbura; poate paşii te vor purta prin livada mea într-o înserare târzie, străveziu-albăstrie, sau într-o noapte buimacă, opacă, nebună, cu un ciob de lună, între ramuri căzut, mut, când te voi zări nalucă albă, dalbă, pe cărare, mă vor cutreiera instincte primare, îţi vei desprinde uşor veşmântul pe care vântul ţi-l va agăţa grăbit de colţul lunii devenit, subit, cel al unui mistreţ cu colţi de argint, când lumea fadă e deja baladă, mii de petale vor curge pe coapsele tale, mii de ape flori se vor înălţa pân’ la subsuori, chiar mâinile mele avide schimbate-n petale fluide sânii plini îţi vor mângâia, mugurii lor brumaţi vor frământa, iar buzele mele flori, vor răspândi fiori pe colţul gurii tale, în urechea fină, pe umeda retină, vor săruta inelul ombilic şi degetul mare şi degetul mic; astfel noi doi, goi, nişte jumătăţi de sfere, efemere, rătăcitoare pe pământ sau pe mare, în aer, în soare, ne vom întrepătrunde fremătând, recreând o sferă eternă, primă, formă divină, lumină.....

Îmi place

Membri cărora le place: 2

Vizualizări: 108

▶ Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Legătură Răspunsul lui Sofia Sincă în Mai 6, 2014 pe 8:56am

Cântând, descântând primăvara într-un text prozo-poetic. Este interesant ritmul ţinut corect, dar care forţează uneori mâna pentru potrivirea lui şi a rimei, prin cuvinte sărace, cum ar fi: care, ce, dar, iar repetate cam des.

Ai semnele de punctuaţie corect puse, în afara celor 5 puncte de suspensie de la sfârşit, în loc de 3, dar ai o căciuliţă de la ă nepusă care schimbă hilar sensul: în par ţi se vor încurca, :))

În rest o descrie frumoasă a primăverii şi a iureşului pe care-l oferă muritorilor.

Dacă e continuarea la ceva, nu ştiu. Postezi atât de rar, încât nu ţin minte anteriorul text. El se află undeva în Colecţia de proză a site-ului. Cine doreşte îl găseşte acolo.

Sofy