Tenebre ale destinului XVI

[Sofia Sincă]

 

Altfel se văd zorii, fie ei şi tomnatici, atunci când sufletul simte iarăși impuls de viaţă după ce a lâncezit în decădere morală, după timp trăit din instinct sau din inconştienţă, într-un an de supunere oarbă, alături de o brută.

În primele zile de libertate deplină, rătăcea prin oraș fără ţintă, fără a se uita la ceas. Colinda magazinele, în special pe cele pentru copii, admirând lucruşoarele sau jucăriile frumos colorate. Se preumbla, de data aceasta singură, cu plăcere prin parcurile pe unde, înainte cu un an şi ceva, hoinărea împreună cu prietenii. Erau neschimbate, băncile aşteptau cuminţi, umbrite de copaci imenşi, doar ea nu mai putea fi la fel. Tinerii se distrau şi acum zgomotoşi, însă pe ea n-o mai încântau, bucuria aceasta nu mai exista. Trecea impasibilă pe lângă ei. Cofetăria Carmen nu mai arăta ca o bombă. Patronului îi fusese retrasă locaţia de gestiune şi devenise o simplă cofetărie searbădă, obişnuită. Dispăruse şi Tom Jones cu a sa Delilah.

După mai multe ieșiri de acest gen, realiză că linişte şi relaxare găsea tot acasă, în deal, sub nucii bătrâni, prin foşnetul frunzelor iscat de pașii săi. Mergea cu intensitate diferită, fiind atentă la muzica vegetală. Se încăpăţâna să scuture ultimele prune ușor stafidite și atât de dulci, rămase pe rămurele. Alerga după ultimul măr, atârnat pe vreun vârf de creangă, savurându-i parfumul, mirosindu-l îndelung pe toate părţile, înainte de a-l mânca.

Următoarea care află despre arestarea lui Nitu Băran, fusese desigur doamna Jecu, deschizătoarea drumului spre eliberarea. Femeia o primi cu bucurie, cu multă bucurie, dar nu şi cu mirare:

– Ştiam că asta va urma. Destul de târziu totuşi. S-au mişcat greoi. Mă aşteptam să se întâmple ceva mai devreme.

– El are pe cineva, pe un unchi care mai intervine pe la miliţie, de-l mai scapă de... Nu ştiu cum face.

– Când naşti, Rafira?

– Nu ştiu. Am intrat în nouă luni, după calculele mele. Acum... când o sosi sorocul.

– Să-mi dai de veste când vei naşte!

– Veţi fi prima care va afla…

Viaţa Firuței intra din ce în ce pe noul făgaş. Nu dorea să-şi amintească tragediile lăsate în urmă de puţin timp. Lumea ei acum, trebuia să fie alta. Se întoarse la prima ei iubire, cititul.

– Auz’, tu, Firă, veni mama cu o propunere, într-una din zilele următoare: Oara o zâs să te duci pe la ie, să o mai ajuţ’. Că Mihaela şi Relu sânt mici şi va trăbui să să ducă la lucru. Io, trăbă să mă duc la Pie, că s-o angajat la maternitate şi n-are cine sta cu Dana.

– Da? Pie s-o angajat la maternitate?... Ce bine! Înseamnă că am şi eu pe cineva când nasc. Da’ ce face ea acolo?

– Iee... răspunse mama, în doi peri. Nu-ştu ce face. Îi de aia, enfermeră de aia, la spital.

Pe Firuța o încânta propunerea, deoarece stătea prea mult singură şi acum tocmai îi făcea bine să fie în preajma unor copii.

Oara era sora cea mai apropiată de ea, până la întâlnirea cu Nitu. A şaptea născută, cea de dinaintea lui Dinu, ea-i pusese creionul în mână şi o învăţase să scrie, înainte de a merge la şcoală. O ţinuse pe lângă ea cel mai mult. Anul tragediei ei fusese şi pentru Oara la fel, dar de altă natură. Nu după mult timp de la angajare, după terminarea profesionalei, Oara se măritase cu maistrul ei de la Sibiana, întreprindere de prelucrarea produselor lactate, un răşinărean cu vreo doisprezece ani mai în vârstă decât ea. Aurel era un tip scund, urâţel cu alură de cioban, ca toţi răşinărenii, foarte abil şi foarte alunecos. Destul de bine situat material, la vremea respectivă. Avea casă şi, bineînţeles, oi. După ce se căsătoriseră, vânduseră casa din Răşinari şi-şi cumpăraseră alta în Sibiu, vizavi de gară, arătoasă, într-o curte imensă cu mai mulţi locatari, inclusiv cu un locaş de întâlnire a unei secte de baptişti. Aurel o iubea pe Oara, se arăta foarte încântat de tinereţe şi frumuseţea ei, trăiau în înţelegere, însă nimic nu-l împiedica să întreţină relaţii amoroase cu toate femeile care-i picau în mreje. Astfel, sora Firuţei se pomeni gravidă în acelaşi timp cu servitoarea lor, o fată de cincisprezece ani, adusă în casă de undeva de pe la ţară, ca să-l îngrijească pe micuţul Relu, primului lor născut. Se iscase atunci un mare scandal, iar Oara, șocată, încercase să-și pună capăt zilelor. Bărbatul ei se dăduse peste cap şi cheltuise mulți bani cu întreruperea sarcinii slujnicei. Aceasta fată bravă, harnică şi bună la toate a scăpat de un plod nedorit, iar el și-a salvat familia. Apoi au ţinut-o în casă, până au angajat-o la o întreprindere de confecţii. În următorul an, Oara născuse o fetiţă, Mihaela, pe la sfârşitul lui mai. După multe prelungiri ale postnatalului trebuia să înceapă serviciul. Îi era teamă de pornirile soţului să mai angajeze îngrijitoare la copil. Nu mai dorea femei străine, în casă. Firuța primi cu plăcere. Pe Mihaela n-o văzuse niciodată, iar de Relu îi era tare dor. Îl adora pe acest băieţel. Revederea cu Oara şi cu Aurel se petrecu foarte simplu, fără prea mare protocol. Doar Relu rămase uimit de burta enormă a Firuţei.

– Ce-ai mâncat, tu, Firuţă, de ai burta aşe mare? întreba copilul drăgălaş. Di ce ai tu, burta aşe de mare?

Relu avea vreo cinci anişori.

– Am mâncat mult, mă Reluţu şi mi s-o umflat burta, răspunse Firuţa râzând.

– Să nu mai mânci!... Să nu mai mânci deloc! rosti copilul, atenţionând cu degetul. Mama când o avut burta aşe de mare, o născut-o pe Mihaela. Da’ tu nu poţ’, că nu eşti măritată.

La Oara se trăia regeşte. Aici se găseau de toate: lapte, brânzeturi de diferite tipuri, unt la discreţie, smântână, carne. Totul în cantităţi enorme. Cămara şi frigiderul gemeau veşnic. Aurel avea grijă să nu se golească. Aveau şi televizor, lucru însemnat pentru Firuţa şi pentru mulţi alţii, deoarece nu erau la îndemâna oricui. De fapt ea era familiarizată cu toate acestea. De pe la treisprezece ani, sora ei îi lăsa totul pe masă în preajma sărbătorilor, ca să-i frământe cozonacii. La întoarcere de la serviciu erau gata de băgat la cuptor.

Nu o întrebară nimic de Băran, despre ce avea de gând să facă de acum în colo, nu-i ţinuse morală, lucru pe placul Firuţei. Subiectul devenise, chiar tabu. Se mulţumeau cu cât ştiau de la mama lor. Doar o dată începuse Oara o discuţie:

– Tu, Firuţă, tu dai copilu’ la orfelinat?

– Nu, Oară, nu-l dau! Dacă nu-l aresta pe el, pote îl dădeam pentru un timp, să-mi pot aranja undeva, să plec din Sibiu. Sânt obligată să plec din Sibiu.

– No... mai este până atunci... poate nu va fi neapărată nevoie să pleci.

Firuța îşi intră în atribuţiuni. Ştia rostul casei, făcea curat, o ajuta la gătit, o schimba pe Mihaela sau îi dădea lapte cu biberonul. Cum venea dimineaţa, Relu se înfiinţa la capătul patului ei, indiferent dacă era mama lui acasă sau nu, cu rugămintea pe buze:

– Firă, scolă-te şi fă-mi cacauă!... rostea prelung, rar, ţinându-i capul între palmele lui micuţe.

Firuţa se prefăcea că doarme uneori, plăcându-i să se lase rugată. Copilul o mângâia pe păr şi-i şoptea la ureche:

– Firă... Firuţă... hai tu, scoolă-te şi fă-mi cacauuăă!... Tu n-auz’?

– Bau!! sărea Firuța.

Copilul, deşi se speria pe moment, râdea cu poftă. Și ea la fel. Se distrau de minune. Apoi, după o hârjoană prin pat, se ridica şi-i făcea cacao cu lapte.

Oara lucra şase ore, în ture inverse cu Aurel. Firuța rămânea şefa casei. Mihaela era cuminte, dormea toată noaptea, iar ziua o punea între perne şi gângurea cu televizorul.

Gândul surorii ei însă fugea mereu la tragedia prin care trecuse. De multe ori o găsea cu Mihaela în braţe şi cu lacrimi în ochi.

– Di ce plângi, tu, Oară? Di ce mai plângi, acum? întreba Firuţa.

– Nu pot să uit, tu... nu pot să uit prin ce-am trecut. Am vrut să-mi bag cuţâtu’ în inimă. Am vrut să mă omor.

– Doamne fereşte, tu Oară!... Da’ Aurel îţ’ aduce de toote şi să portă frumos cu tine. Lasă că o să uiţ’. Nu te mai gândi acolo!

– Da, da! Da’ tu nu ştii pin ce-am trecut io? se jeluia femeia cu lacrimile curgându-i pe scutecele fetiţei, de şase luni.

Pentru Firuța erau simple copilării faţă de ceea ce pătimise ea de un an încoace. I se păreau a fi nişte mofturi. Nu înţelegea cum putea fi sora ei atât de afectată, doar din aşa puţin lucru, mai ales că el a salvat situaţia.

În urma unei astfel de discuţii, Firuţa o găsi pe Oara căzută lângă Mihaela, pe pat, în camera lor, tremurând din mâini. Îi revenise o criză de epilepsie, boală ce o avusese şi ea, în perioada adolescenţei. Firuţa nu se sperie. La ea era oricum mai uşor decât la Dinu. Ştia de acasă ce avea de făcut. Luă fetiţa imediat de lângă mamă şi o puse în cărucior, apoi îi imobiliză mâinile să nu se rănească şi o muşcă puternic de degetul mic, stâng. Procedeul era obişnuit acasă. După puţin timp îşi revenise şi, ca întotdeauna, avea lacrimi în ochi. Însă totul se făcea, acum, cu dificultate, Oara fiind mai solidă. Întotdeauna fusese mai plinuţă, iar după fiecare naştere rămăsese cu câteva kilograme în plus.

– Ai avut o criză Oară, îi spuse Firuţa cu voce caldă.

– Am făcut spume la gură? întrebă femeia, fără a se ridica încă din poziţia în care era, culcată pe spate.

– Nu, tu... n-ai făcut. Tu nu făceai niciodată spume la gură. Numa’ Dinu făcea.

– Să nu-i spui lu’ Aurel!

– Bine. Nu-i spui.

– Reluţu, unde-i? mai întrebă ea îngrijorată, fiindu-i teamă că a văzut-o copilul.

– Îi pin curte, să joocă.

– Ce bine că nu m-o văzut!

– Da, răspunse Firuţa. Şi ce bine că nu ai căzut peste Mihaela, tu!

– Păi, Mihaela nu era în căruţ?

– Nu. Io am pus-o în cărucior.

În scurt timp Oara se ridică şi încă ameţită îşi continuă îndeletnicirile casnice.

De atunci Firuța era mult mai atentă de câte ori sora sa se afla cu fetiţa în braţe, dar şi aceasta, conştientă de pericol, o punea pe fiică-sa mai repede în cărucior. Ştia că acolo este în siguranţă.

Vreo două săptămâni, Firuţa nu se mai dusese acasă. Dormea la Oara, îşi împărţiseră atribuţiunile şi totul decurgea normal. Găsea timp şi de plimbare cu Relu prin oraş, prin parc sau la cofetării, distrându-se de minune.

Ana Frățilă îşi cumpărase un porc, să aibă de Crăciun, iar animalul trebuia hrănit. Uneori datoria asta îi revenea Firuței, pentru câteva zile, mama fiind prinsă cu ceva mai presant. De când crescuse mult sarcina, o durea mijlocul şi un picior, încât aproape şchiopăta.

– Trăbă să mergi, tu, Firă, îi spunea Oara. Trăbă să faci mişcare, să naşti mai uşor.

– Dacă nu m-ar durea picioru’ ăsta, tu...

– Nu-i nimic, picioru’ trece, după ce naşti.

Atunci lua câte o carte din biblioteca destul de frumuşică a surorii ei şi pleca în deal. De cum intra pe cărăruie, după ce se termina satul, sufletul ei se umplea de viaţă, de bucurie. Alunga gândurile negre şi-şi încărca bateriile. Uneori rămânea peste noapte, acasă. Citea până se sătura. Acum avea o carte bună, Vraja nudului, în care eroina era o rusoaică focoasă, Nadia, ce-şi otrăvise soţul, mult mai în vârstă decât ea. Lăcomise la averea englezului pentru a o împărţi cu şoferul acestuia, amantul său. Veniseră împreună din inima Rusiei, în Anglia, după Al Doilea Război Mondial. După ce l-au ucis, împreună cu Serghei, l-au ars cu acid clorhidric în cadă. Cadavrul s-a dezintegrat total şi s-a scurs prin ţevi, fiind înghiţit de canalizare. Vraja nudului s-a consumat într-o relaţie amoroasă dintre Nadia şi avocatul ei, cel ce trebuia să o scape de suspiciunea crimei, ce aplana asupra sa. Amantul, orbit de gelozie, a scos adevărul la iveală, iar omul legii, conştientizând vinovăţia femeii iubite, nu a mai putut-o apăra. Impresionată de caracterul puternic al rusoaicei, ce nu se pierduse nici arestată, îşi propuse ca să-şi numească copila Nadia, în cazul când va fi fetiţă.

Noiembrie, contrar firii locului, prelungea în acest an toamna şi o proslăvea cu căldura. Pomii dezgoliţi îşi mai încălzeau ramurile pustiite la soarele încă destul de generos. Frunzele, întinse pe jos într-un veritabil covor, răspândeau feerie nostalgică în jur.

Era duminică dimineaţa, pe douăzeci şi şase noiembrie când pe Firuţa o trezi, pe la şase o înţepătură străină de jur-împrejurul burţii, prin partea de jos, mai ales. Se ridică din pat să-i facă lui Relu cacao cu lapte, surprinzându-l cu ceaşca pregătită. Pe la şapte se trezi şi restul casei, mâncaseră ca de obicei duminica, toţi la masă, inclusiv Aurel. Pe la ora nouă, pe Firuța o încovoie o altă durere, tot aşa de puternică, însă nu zise nimic.

– Ce ai Firă? o întrebă Oară, privind spre ea.

– Nu-ştu, tu, Oară, di ce mă doore pe ici, şi arătă pe sub burtă.

– Ioi!... Înseamnă că naşti!

– Da? Astea or fi durerile de naştere?

– Da, da! No... gata! Hai să te pregăteşti, să merem la maternitate!

Oara ştia ce nevoi existau în astfel de momente: îi pregăti schimburi, mâncare şi nişte hăinuţe pentru copil, rămase de la Mihaela. Firuţa nu cumpărase nimic pentru cel ce trebuia să se nască. Deşi nu era superstiţioasă, ţinu cont de o vorbă, că nu e bine să ai lucruşoare înaintea de a se naşte copilul. Se zicea că nu trăieşte. Se procurau după eveniment. Bani avea, deoarece, de când îl arestase pe Nitu Băran, aproape că nu mai cheltuise nimic.

Aurel rămăsese acasă cu Mihaela, iar pe Relu îl luaseră cu ele. Pe jos, peste podul gării, porniseră spre maternitate. Nu era departe – preț de vreo douăzeci de minute. Când revenea durerea, se opreau. Firuţa se sprijinea de Oara sau de pomii de pe marginea trotuarului, apoi porneau din nou spre spitalul căruia i se vedeau crenelurile, spital amenajat într-un fost castel medieval din vremuri de mult apuse, turnuleţele zărindu-se din depărtare.

Până la ora douăsprezece, Firuța era internată.

Relu, foarte atent, ataşat mult de Firuţa, nu o slăbea de mână. Când văzu că i se aduse o cămaşă mare şi albă, largă şi lungă, întrebă medicul:

– Nene... nene, ce-i faci lu’ Firuţa me’?

– Nu-i fac nimic ficior. Firuţa ta rămâne aici să nască un bebe...

– Şi mie cine-mi mai face cacauă?... rosti copilul plângând. Hai acasă, Firuţa me’!...

Însă venise o asistentă care o luă pe Firuţa şi plecaseră spre salon, iar Oara, cu Relu plângând, porniseră spre casă.

În salon era cald şi bine, curat, mirosea pregnant a dezinfectante. Aici se aflau internate încă trei femei, cărora le sosiseră sorocul. Două dintre ele ţipau ca din gură de şarpe. „Chiar le-o fi durând aşa de tare?” se întreba Firuța. O durea şi pe ea, dar nu atât de grozav, încât să ţipe. Inconvenientul era că nu putea să stea culcată când veneau crampele, ci neapărat ridicată din pat. Şi mult ar mai fi dormit sub razele blânde ale soarelui ce pătrundeau prin ferestre, cu generozitate. Însă nu scotea un sunet. Se învârtea prin faţa patului şi se uita la o tânără de vreo douăzeci şi ceva de ani ce se tăvălea pe jos, prin pat, ţipa, scrâşnea, plângea. „Mofturi…” gândea Firuţa. În sfârşit, când se eliberase masa de naşteri, o luară pe cea care se tăvălea în chinuri. La scurt timp, i se declanșase și ei travaliul, deoarece se îndesiseră contracțiile. I-au tăiat membrana, iar după un sfert de oră născu o fetiţă. Pe faţa Firuţei se prelingeau lacrimi de fericire şi-şi aminti: „Îmi faci o Simona mică!” Era ora şase după-masa. Îi arătară fetiţa – o mogâldeaţă roşie la faţă, de vreo două kilograme şi ceva, care ţipa de mama focului, cu ochi umflaţi, cu mâini, cu picioruşe, cu tot ce-i trebuia unui nou-născut.

La ora şapte veni Pie la serviciu, nu prea mirată s-o vadă acolo. Aflase că trebuie să nască, de la mama lor.

– Firuţă... ai născut, dragă?

Nu se mai văzuseră de mai bine de un an.

– Da, Pie şi n-o fost aşe de greu.

– Ce bine-mi pare!... No, bine dragă, hai că mai viu io pe la tine! Acum am un pic de treabă.

Şi reveni, o ajută cu ce-i sta în putinţă, o sfătui ce ştia ea, vorbiră de una, de alta. Dar nu prea mult deoarece Firuţa era tare obosită şi ar fi dormit. A avut grijă, conform înțelegerii, să-i transmită doamnei Jecu vestea, prin sora sa.

În ziua următoare şi deseori după aceea, doamna Jecu venea la ea în vizită.

– Ţi-am spus eu, că faci o Simona mică?

– Da, doamna Jecu, răspunse Fira bucuroasă şi cu multă dragoste în ochi, pentru cea care-i fusese mai mult decât mamă o bună perioadă de timp și nici acum nu venea cu mâna goală.

– Vrei s-o ducem, pe fetiță, direct la casa copilului, Rafira?

– Nu, doamna Jecu! Mai am concediu de maternitate. Vreau să stau cu ea acasă.

– Bine, dragă, dacă aşa vrei tu... scăpă femeia, pe un ton puţin diferit.

După ce-i aduse fetiţa la alăptat, Firuţa se simţi cu adevărat mamă. Era rodul el, se desprinsese din trupul ei. Nu o mai avea în burtă, o avea în braţe, vie, o fiinţă neajutorată. Scâncea simţindu-se imobilizată, cu mânuţele prinse în scutece. Era singura fiinţă care-i aparţinea în totalitate. Atât de mică şi de gingaşă! Nu plângea niciodată. Nici când o aducea împreună cu ceilalţi, ca pe nişte peşti, puşi la rând pe o masă cu rotile, nici când o lua. Ea se sătura şi adormea în braţele mamei ei, tinere. Desigur, o va chema Simona. Ce Nadia?... Ce eroină de roman?... Ba pentru a avea încă un nume de sfânt, îi adăugă și numele Nicoleta, căci ziua sfântului Nicolae era aproape.

Rudele – părinți, fraţi sau surori –, în afara Pie, care lucra în acea unitate, nu se prea înghesuiseră la maternitate ca să o vadă pe Firuţa. În consecinţă, Pie primise o muştruluială de la doamna Jecu.

– Mi-o zâs doamna Jecu, că nu venim pe la tine, Firuţă. Da’ io i-am spus că noi te căutăm.

„Care noi?” ar fi fost bună o întrebare, deoarece mama venise abia după ce-i trimise vorbă ca să-i aducă un portjartier nou, de acasă, pregătit special pentru a-şi strânge abdomenul după naştere. Se văzuseră la gard, mama fiind foarte tăcută şi tristă. Nu-i adusese nimic altceva decât ceea ce-i ceruse fiică-sa.

– Ce faci, Firă? O dai, acum?

– Nu mamă, n-o dau, că nu pot s-o dau!

– Cum vrei tu... treaba ta, mai rosti tot îngândurată.

În spital văzuse bărbaţi venind cu flori la soţiile lor, răsplătindu-le pentru primul sau al doilea copil, femei destul de mature în comparaţie cu ea, născând plozi doriţi. Şi nu numai soții, ci și rudele le vizitau, se bucurau împreună. Observă cu jind ce înseamnă să naşti un copil în condiţii normale. Privea şi rămânea pe gânduri, visând la o familie asemănătoare.

Înainte de externare, dăduse fuga la primărie ca să scoată certificatul de naştere al fetiţei, pe numele de Frăţilă, iar în dreptul tatălui se trăsese o linie. Nu dorea să spună nimănui cu cine a conceput copilul. Prefera să creadă fiecare ce dorea. La această ieșire în oraș, cumpărase ce le era necesar, ei şi fiicei, în primele momente.

La o săptămână de la naştere veni ziua externării, îşi luă fetiţa în braţe, se duse în staţia de autobuz şi plecă acasă, în deal, cu fruntea sus, ţinându-şi odorul ca pe un trofeu.

Vremea generoasă era de partea ei. Încă nu picase niciun fulg de zăpadă. Toamna se lungise mult, copacii o aşteptau tot scheletici, nemişcaţi, doar îşi mai eliberaseră coroanele de crengile uscate, rupte de vânt, vreascuri de mare trebuinţă pentru foc.

În timp ce fusese în spital, mama, ajutată de Nelu, tăiaseră porcul, conservându-l aşa cum putuse, renunţând la unele produse preparate din carne, conform obiceiului casei.

Până se făcuse cald în cameră, o lăsase pe Simona în portbebeul de la Oara. Între timp, Firuța mâncă o porţie de carne prăjită, găsită în tigaie. Apoi o alăptă pe fetiţă, ce adormi imediat sătulă. O cuibări cu grijă în pat şi se aşeză lângă ea, contemplând-o. Spre seară veni şi Ana Frăţilă, tot supărată, tot fără a rosti vreun cuvânt.

– Di ce nu te uiţi la ea, mamă? Ea nu-i tot suflet? Ce dacă-i a lu’ Băran?! Îi a mea mai întâi! Şi-i tot nepoata dumitale, ca şi ăilalţi pe care îi creşti, rosti Firuţa amărâtă, podidind-o lacrimile.

– Iee... fata mamii... iee! Îi tot suflet de copil. Hai, nu mai plânje, că ui’ o iau în braţă!... Uuu… ce frumoosă-i! Ptiu-ptiu, să n-o deochi! zise, și ca să pară convingătoare, deși era sătulă de copii până peste cap, o luă pe Simona în braţe și-o legănă.

În zilele următoare veni şi sora sa, Ana, cu câteva hăinuţe pentru fetiţă şi cu multe vorbe de îmbărbătare.

Lapte, se dovedea, avea destul pentru a hrăni puiul de om, deoarece se îngrijea pentru așa ceva. Nu se dădea în lături de la carnea friptă pe jar, care era la ordinea zilei şi, amintindu-şi de cum făceau surorile ei, bea des bere că, se spunea, ajută lactației.

Peste câteva zile începuse ca să cearnă de sus fulgi mari ca nişte scame de bumbac dărăcit. Cădeau dansând prelung, în rol de primadonă, creând o pânză verticală mişcătoare, lovindu-se unii de alţii şi aşternându-se pe iarba uscată, sau pe pământul îngheţat. În câteva ore se formă plapuma albă de nea, acoperind totul, dorind parcă să recupereze întârzierea. Copacii gemeau cu crengile îndoite, sub podoaba îndrăzneaţă. Era decembrie. Lună de vis pentru cei avuți. Ele, cu lemnele pentru căldură, o ducea prost. Proviziile din anul trecut se terminaseră. Încălzeau casa cu câte un prun tăiat, sau cu alţi pomi mai subţiri, la îndemâna lor să-i doboare cu securea. De aceasta, se ocupa mai mult Firuţa, fiind mai tânără, dar și mai vânjoasă decât mama ei pipernicită. În nopţile geroase se ardeau multe lemne. Se întâmpla uneori să rămână fără o așchie în vatră. Atunci, tânăra mamă îi făcea Simonei un culcuş din multe haine. O scotea din cuib doar când o schimba. De alăptat, o alăpta tot acolo, apoi punea o pătură şi fața ei, suflând în culcuş pentru a-l încălzi cu respiraţia ei. La ziuă se ducea prin grădină să vadă ce putea să mai taie… Veştile de la radioul cu baterii, Delta, erau îngrijorătoare – se preconiza a fi cea mai aprigă iarnă din ultimul timp.

De Crăciun, Firuța făcuse cozonaci. Mulţi cozonaci cu miez de nucă, din belşug. Mâncă pe săturate deși, fulgerător, amintirile sărbătorilor trecute îi mai bântuiau sufletul. Totuși dorea să uite, îndreptându-şi gândul spre viitor.

Împreună, ea și mama, făcuseră pentru Dinu, soldatul drag, un colet pe puterile lor, ce-a fost expediat urgent prin poştă. Un alt pachet i-a fost destinat lui Ion Frăţilă, tatăl. În fiecare Crăciun, Ana pregătea bunătăţi şi pentru fostul ei soț, ceva din carne de porc, un cozonac, iar cineva din casă trebuia să-i ducă. În acest an, Firuţa îl căută în parcul din Piaţa Mare. I-a înmânat pachetul şi s-au despărţit, după câteva cuvinte protocolare, nu înainte ca acesta să-i ofere permisele de călătorie gratuită.

                va urma

[Corina Militaru]

Viața își urmează cursul, destinul si-a mai tocit ghiarele, o fărâmă de om se naște, dar... Dar, tristețea Firuței răzbate printre rânduri. Este respinsă în continuare de familie, chiar și de mamă. Pare că aceasta din urmă a devenit insensibilă la tot și la toate, probabil urmare a nenumăratelor necazuri suportate. 

Se simte suferința fetei. Nu a avut cine s-o apere, nu are nici cu cine să împărtășească bucuria. Totuși pare hotărâtă să-și croiască drumul, să lupte cu indiferența, să înfrunte viitorul.

Curioasă mi se pare insistența doamnei Jecu în privința copilului. Ajung să mă întreb dacă nu are ceva gânduri ascunse :)

Am citit cu deosebită plăcere și aștept...

Drag,

[Sofia Sincă]

Da, Corina, deşi destinul pare să se mai îmblânzească, problemele Firuţei nu s_au terminat. Nici nu ar avea cum. Mama? Trebuie să conştientizăm că ei i s-au năruit nişte vise în legătură cu mezina, că toată viaţa ei a fost un veşnic compromis, că desigur a intervenit insensibilitatea. Şi apoi gândurile ei merg în altă direcţie decât ale fetei.

Doamna Jecu are şi ea intenţiile ei, de fapt Fira nu a fost decât un caz, pe care ţinea să-l gestioneze aşa cum dorea sau poate, chiar avea un gând ascuns.

Mulţumesc fidela mea cititoare! Rămân veşnic îndatorată la tine.

[Emil Dumitru]

Bun, frumos, cursiv si... pasajele dragi mie, cele cu si despre natura. Si in acest fragment, ca si in precedentele, ma framanta un mic comportamentul, insistenta doamnei Jecu...

O mica carcoteala:  ,, ...apoi punea o pătură şi fața ei,"