Ceasul de pe noptieră țăcăne sacadat ca o mitralieră și devin brusc pe deplin conștient că exist, ca și cum aș fi reluat filmul exact din clipa în care l-am întrerupt aseară. Știu din prima fracțiune de secundă cine sunt, unde mă aflu, care-mi sunt îndatoririle, care e punctul în care am ajuns cu operația de trăire a vieții.

     Mă întind alene în toate direcțiile, așa cum am citit cândva într-o carte de yoga, apoi mă ridic și clătinându-mă moale, mai mult din lene și dorință de relaxare yoga decât buimac de somn, intru în baie. Mă uit în oglinda pătată cu mari păianjeni de negreală, caut o porțiune mai limpede să-mi pot analiza mai amănunțit figura. Încep cu ochii înroșiți tăiați de vinișoare usturătoare, semn de tensiune ridicată. Și n-am nici treizeci de ani. Hotărât lucru, trebuie să-mi revizuiesc modul de viață. Dar nici nu știu a câta oară îmi spun același lucru. Dimineața fața-mi arată ca o anvelopă de piele dezumflată, nu s-ar zice că e unui tânăr sănătos și plin de viață. Sunt slăbit binișor. Sub tricou mușchii s-au subțiat vizibil, asta mă face mai adolescent, ca la șaisprezece ani. Și ce mușchi mai aveam doar cu câțiva ani în urmă când încă mai eram student la filosofie și bucureștean! Făceam senzație printre puștoaice și nu numai, răsuceam priviri de ambe sexe. E drept că și eu mă preocupam de trupul meu cu o grijă de-a dreptul narcisiacă. Începusem să fac culturism și mă alimentam ca la carte. Renunțasem la filme, cărți, cafea, fumat și alte cheltuieli dispensabile, ca să-mi procur alimente cu proteine, vitamine, săruri minerale și tot dichisul.

     Intru sub duș, rezist stoic, strâng din dinți la primul șoc al apei ca oțelul geruit, mă fricționez energic stropind pereții, pielea devine roșie și vie ca petala de trandafir. Mă șterg apăsat cu prosopul aspru de cânepă, primit cândva de la bunica mea, care-mi pune sângele în mișcare de parcă-mi ies flăcări din piele și tam-nesam foamea semnalizează acut din plexul solar, fără nici un avertisment prealabil. În timp ce încerc să-mi aranjez puțin părul meu mofturos, mă gândesc ce aș putea îmbuca de câteva ori la repezeală, mai am ceva cartofi într-o ladă de aprozar, dar nu-i timp de pregătit mâncăruri, e aproape șapte și autobuzul spre G. nu așteaptă. Mai am o căpățână de varză crudă, niște ardei grași și niște roșii, dar chiar pe stomacul gol parcă nu-mi vine la socoteală. Mă învârtesc agitat prin apartament, mai arunc câteva cărți, caiete și lucrări de control în „diplomat”, mă îmbrac la repezeală și iar mai dau o raită pe la bucătărie și tot la legumele crude ajung în cele din urmă, ronțăi din căpățâna de varză fără s-o mai tai cu cuțitul, e dulce, ar merge cu sare dar nu mai caut punga, nu-mi astâmpără foamea, mai mult o amăgește.

     Mă uit la ceas, șapte fără un sfert, intru în alertă, în cinci minute trebuie să iau startul! De mai bine de un an de când sunt navetist din orașul S. în comuna G. nu mi s-a întâmplat măcar o dată să am suficient timp încât să merg și eu calm și liniștit spre stația de autobuz. Fuga spre autogară a devenit un veritabil exercițiu de înviorare în fiecare dimineață.

     Odată instalat pe locul meu din autobuz, la geam, răsuflu ușurat și mă cufund în starea meditației profunde, tot după prescripțiile filosofiei yoga. Toți navetiștii reclamă în stânga și-n dreapta pierderea enormă de timp pe care o suferă. Eu aș zice că, dimpotrivă, e un mare privilegiu de care nu se bucură angajații care-și au serviciul la doi pași de casă. Privilegiul de a te rupe o jumătate de oră sau o oră de tot și de toate și de a-ți activa liber și sportiv creierul, plutind oriîncotro, de la problemele mărunte ale zilei la cele mari ale veșniciei, de la realul imediat la idealul visat… e ca o baie a cugetului, reconfortantă. Asta, de bună seamă, dacă ai norocul să fii ocupantul unui loc într-un autobuz nu tocmai ticsit de lume, altfel blestemi de două ori pe zi soarta de navetist.

 

    

     Mă uit pe geam, încă n-am ieșit din oraș, ieșirea e mai complicată, cu intersecții, bariere la o linie industrială, dar apoi e numai câmpie și iar câmpie de parcă am naviga pe o mare fără nici un punct de reper, pe o șosea dreaptă ca trasă cu rigla. Niciodată nu știi cu precizie unde te afli, cât mai ai de parcurs, poți doar să socotești după ceas timpul consumat și timpul rămas, cu o anumită marjă de eroare desigur. Doar câte un copac răzleț ori o linie de înaltă tensiune mai marchează orizontul iar apropierea de satul G. în care-mi îndeplinesc cu zel misiunea de tânăr profesor mi-o va indica peste o jumătate de oră un lan de floarea-soarelui galben și lung cât orizontul. Acolo în satul de câmpie din inima Bărăganului, cu case mici pierdute printre pomi, încerc să-i învăț pe copii istoria deși am absolvit filosofia, dar asta-i viața, pentru una te pregătești și alta nimerești, au mai făcut destui ceea ce nici cu gândul n-au gândit, de voie, de nevoie, ba chiar cu convingere și pasiune, sub „imperativul momentului”, răspunzând necesității sociale, nevoii de cadre și altor cerințe la care cetățeanul, soldat al patriei sale, trebuie să răspundă onorabil gândindu-se mai puțin la dorințele sale personale.

     Așa că am părăsit leagănul meu din nordul transilvan, cu oarecare mâhnire ca un copil rupt de la sânul mamei, și am ”aterizat” aici în inima câmpiei, mai întâi cu trenul până în orașul S., centru de județ, oraș relativ nou, în plină ”dezvoltare multilaterală”, de unde urma apoi să mă îndrept cu autobuzul spre localitatea G., satul pierdut în imensitatea câmpiei, în care mă aștepta o școală încă necunoscută, o lume și o viață necunoscută.

 

    

     Autobuzul duduie egal și înfundat, cu mersul lin ca de avion. Drumul e întins și perfect ca o pistă de decolare. Cât vezi cu ochii numai marea galben-verzuie de grâu dat în pârg ori lanuri de porumb de un verde întunecat. Mă uit la ceas, după indicațiile de pe cadran suntem undeva spre jumătatea drumului.

 

    

     Mi-amintesc clipă de clipă sosirea mea în orașul S. Parcă mă văd coborând în gara necunoscută a orașului și el cunoscut doar de pe hartă. Transpirat, cu geamantanele în mâini, umblu în stânga și-n dreapta în recunoaștere, întreb, mi se răspunde, aflu că la mai bine de o jumătate de oră de mers cu autobuzul e satul pe care-l caut. Dar autobuz am doar peste trei ore, mă răzbește foamea, mănânc cu geamantanul deschis pe o bancă din autogară, cam stingherit pentru că unii n-au altă treabă decât să se uite cum duc mâncarea la gură. Se face amiază, aerul se încinge și se încarcă tot mai mult cu praful Bărăganului ridicat de roțile mașinilor. Mă uit cu îngrijorare la costumul meu negru, cam ridicol în albeața amiezii dar e singurul meu costum și observ primele depuneri de praf. Până spre seară va deveni cu siguranță cenușiu. Simt cum mi se urcă disperarea în gât, încet, otrăvitor, încerc s-o înlătur uitându-mă după câteva gâsculițe în blugi care mănâncă toate dintr-o pungă de „pufarin” vorbind și râzând toate deodată, nu știu cum s-or fi înțelegând. Îmi trece un fior rece prin șira spinării la gândul că n-ar fi deloc exclus ca tocmai eu să fiu obiectul glumelor și râsetelor lor.

     Trage în sfârșit autobuzul la peron, mă uit îndelung la tăblița din față să fiu absolut sigur că nu merge în altă direcție, încerc să urc într-o îngrămădeală de bărbați murdari venind de la lucru și femei gălăgioase cu coșuri și desagi de pânză în spate, încerc să-mi feresc costumul dar nu-i chip, risc să rămân jos dacă nu fac uz de forța mea musculară, urc forțat admonestat imediat de niște femeiuști guralive, cât despre loc nici nu putea fi vorba. În autobuz aerul fierbe, încerc să mă dezbrac. Nici pomeneală. Mă deschei la haină și iau hotărârea să rezist oricum până la capăt. Mă mai liniștesc atunci când bărbatul negricios și neras de lângă mine mă asigură că nu facem mai mult de „o juma’” de oră până în comuna G. Dar a fost „o juma’” de oră de infern. Niciodată în viața mea n-a curs transpirația pe mine cum aș fi fost sub un duș, așa îmbrăcat cum eram.

     Coborârea în G. e aproape la fel de dificilă ca și urcarea din S., mă strecor cum pot printre cei masați la ușă, mai mult mă arunc din ușa autobuzului ca parașutiștii din avion. Simt o ușurare imensă și o răcoare binefăcătoare. Mă uit în susul și în josul șoselei. Încotro s-o apuc? Tot întrebând, ajung la școală care nu e nici mai frumoasă nici mai urâtă ca alte școli generale de la sate. Școlile și copiii sunt peste tot la fel. Clădirile sunt tipice prin tot, prin construcție, curte, geamuri, cu un corp de clădire vechi și cu unul nou, cu diferența arhicunoscută de stil arhitectonic.

 

   

     Mă uit iarăși la ceas. Până la destinație ar mai fi vreo zece minute, încă nu se zărește lanul de floarea soarelui la orizont.

 

   

     Școala era, la acea oră, pustie. Încă nu începuseră cursurile iar cadrele plecaseră devreme, norocul meu a fost să dau de director care întârziase cu niscaiva treburi pe la direcțiune. M-a primit foarte afabil, scund, gras, chel, tipul omului binevoitor, jovial și radios dar cam contrariat de „aterizarea” mea tocmai la școala dânsului. Iar eu și mai contrariat în credința mea că totul e foarte oficial și toată lumea știe de venirea mea! Când i-am explicat că eu sunt noul profesor de istorie cu repartiția în buzunar, a rămas oarecum descumpănit. Învârtindu-se prin camera îngustă, cam încurcat că trebuie să mă dezamăgească, a început să-mi turuie tot soiul de explicații cum că, de fapt, el nu a cerut un profesor de istorie, pentru că nici nu există realmente o catedră de istorie întreagă, ar fi ceva ore, dar sunt împărțite altor cadre cu deficit de ore, că el a cerut de fapt un învățător pentru cătunul aparținător unde erau vreo treizeci de copii de la clasa întâi și până la a patra, fiind necesar și suficient un singur cadru pentru toată școala, că în final eu acolo ar cam trebui să merg neavând pe moment altă soluție. Simțeam că transpir iarăși ca în autobuz, îmi simțeam obrajii în flăcări, picioarele ude în pantofi. Profesor de istorie, chiar dacă ”la generală”, era o situație destul de acceptabil. Dar învățător la patru clase de „pitici” dintr-un cătun amărât mi se părea deja prea mult.

     Am avut un moment revelația căderii mele totale. Directorul nu mai contenea cu vorbăria, că pentru început merge, nu sunt probleme deosebite, că pe parcurs se vor mai aranja lucrurile, se vor reface catedrele, o doamnă va merge în „maternitate”, vor mai „ieși” ceva ore etc. etc. Am protestat în fel și chip, am scos repartiția din buzunarul de la piept, dar nu mi-a fost de nici un folos. Hârtia-i hârtie, realitatea-i realitate! Ca o compensație, s-a oferit să-mi caute gazdă în sat, m-a dus la o pereche de bătrânei cumsecade într-o căsuță modestă aproape de școală. În Bărăgan toate casele mi s-au părut mici și fragile față de cele ardelenești, dar cochete și calde și la propriu și la figurat.

     Au fost apoi zile de plictis și amărăciune. Singur într-un sat străin, fără ocupație, zilele dinaintea începerii școlii. A plouat mult și am stat mai mult închis în casă. Apoi mi-am început slujba. Mi se arătase drumul noroios peste cîmp care ducea în cătunul vecin. În prima zi de școală am apucat pe acel drum fără nici cea mai mică emoție. Dar ce am văzut apoi mi-a înghețat sângele în vine. Aflasem mai dinainte că e un cătun amărât de țigani, un trib de foști robi eliberați de pe moșia unui boier de altădată. Nu-mi făceam prea mari iluzii. Dar totuși…

     Casele umile răspândite ici-acolo în câmpul tăiat de viroage și râpi în plină câmpie, fără drum, doar niște cărări șerpuind printre case, fără garduri. Și cu o droaie de câini de toate mărimile și culorile care pe dată m-au luat drept hoț, s-au așezat în linie de bătaie, rânjindu-și colții, lătrând și mârâind. Am rupt la repezeală o creangă dintr-un pom răzleț să mă apăr. Au apărut de peste tot țigani, țigănci, cu liota de copii după ei, au alungat câinii cu reteveie de lemn, dar nu m-au întrebat cine sunt și ce vreau. Le-am spus eu. S-au uitat la mine lung, ca la o apariție de pe altă lume.

 

       

     După ceas aș mai avea vreo cinci minute până la coborâre. În sfârșit la orizont arde, ca o dungă de foc, lanul de floarea soarelui. Pe scaunul de alături, eliberat între timp de țăranul negricios și nebărbierit care coborâse în plină câmpie, înainte de intrarea în sat, s-a așezat o femeie frumoasă și foarte tânără. Mă uit cu coada ochiului și nu-mi vine să cred. Am senzația că visez. De obicei, la cât sunt de ghinionist, am parte să stau doar lângă femei în vârstă ori bărbați.

 

    

     Sincer să fiu, cu toată înălțimea și forța mea musculară, cu tot curajul meu bărbătesc, când i-am văzut pe toți grămadă înaintând spre mine tăcuți și semănând teribil cu haita lor de câini, m-a încercat un fior de groază. Dar eram hotărât să merg până la capăt. Le-am vorbit frumos, dar categoric. Mă așteptam la o ripostă, dar m-am înșelat. S-au arătat dispuși să colaborăm. M-au condus cu mare alai ca pe un rege la tron, spre școala care, în ciuda primei impresii, era de-a dreptul cochetă. O chilioară albă, nu prea mare, din cărămidă proaspăt văruită, era ca o floare printre bălării. Am scos cheile încredințate de director, am intrat urmat de tot tribul și m-am dus direct la catedră, scoala fiind de fapt o singură sală de clasă destul de încăpătoare, cu bănci, tablă, catedră și un dulap de documente. Am avut un moment de panică, nu prea știam ce să le mai spun. Până la urmă le-am îndrugat un soi de discurs de mă simțeam penibil, dar ei erau încântați, stăteau cu toții în picioare ca la o procesiune solemnă, neîndrăznind să se așeze.

     Apoi am rămas doar cu copiii, i-am împărțit pe clase după cataloagele vechi scoase din dulap pentru că mulți dintre ei nu stiau prea bine în ce clasă sunt. După care am început un fel de lecții mai mult pe dibuite după cum eu însumi încercam să-mi amintesc din clasele primare. Concluziile, după primele zile, erau de-a dreptul catastrofale, chiar și unii copii de clasa a patra nu stiau să scrie și să citească bine. Strădaniile mele erau aproape zadarnice deși copiii, in ciuda condițiilor de ev mediu în care trăiau, păreau a fi suficient de inteligenți și docili. Ceva mai tîrziu abia, aveam să-mi dau seama că, deși păreau pașnici, aveau adesea reacții primare și o agresivitate neașteptată, atunci când se încăierau lupta căpăta adesea un aspect de-a dreptul sângeros. Cu timpul aveam să aflu că aproape fiecare familie din cătun se lăuda cu câte un reprezentant la penitenciar, fost sau actual.

     Am trăit momente rarisime ca un cercetător al triburilor din Amazonia. Unii copii erau de o murdărie de nedescris, purtau parcă pe piele jegul primordial de la naștere, udat doar de ploile cerului. Cuvântul săpun le era ca și necunoscut, nu știau prea bine ce este și la ce folosește. Hainele erau de cele mai bizare proveniențe, forme și culori dar într-atât de murdare încât culorile originare abia mai puteau fi ghicite. Umblau tot timpul desculți și aveam să aflu cu stupoare că unii nu purtau încălțări nici iarna. Spre surprinderea mea însă am constatat că știau destul de bine jocul de fotbal. Probabil ca unic rezultat al strădaniei predecesorilor mei. Jucam uneori cu ei, spre marea lor încântare și admirație. Își dădeau nume de mari fotbaliști deși nu pricepeam de unde le știau și-mi căutau și mie, atunci când jucam cu ei, un nume de fotbalist celebru, de obicei mă întrebau care mi-ar plăcea mai mult. Faptul că am acceptat să joc cu ei m-a ridicat în ochii lor infinit mai mult decât calitatea mea de dascăl.

     Într-o zi mi-a venit ideea să-i învăț regulile de igienă personală. Mi-am burdușit geanta cu bucăți de săpun de rufe „Cheia” de la magazinul comunal și l-am arătat copiilor. Unii s-au mulțumit să-l miroase, alții și-au înfipt dinții în el și mi l-au înapoiat cu dezgust. Am adus un lighean cu apă și le-am explicat ce au de făcut. Pe rând fiecare trecea pe la lighean ungându-și fața tuciurie cu crema albă a săpunului, urmând ca apoi să aducem apă curată și din nou fiecare, pe rând, să-și clătească bine fața. Un singur lucru am uitat să le spun și mi-a fost fatal. Am uitat să le spun să închidă bine ochii. Tentativa mea s-a soldat cu un eșec total. Toți copiii au început să plângă frecându-se de zor la ochi iar eu eram deja pe deplin convins că nici de aici înainte nu vor mai folosi acest obiect lunecos și atât de usturător.

 

     

     Șoseaua despică în două marea de flori galbene. De-o parte și de alta a șoselei, de-a lungul lanului, apicultorii și-au înșiruit stupii cu sutele. Intrăm în sat. Cobor destul de bine dispus pentru că sunt ultimele zile de școală. După care, de bine, de rău, va urma vacanța cea mare. Coboară și femeia – fata? – tânără, brună, frumoasă, într-o rochie alba, diafană, de in subțire. Mă tot întreb cine o fi. Mergem amândoi în aceeași direcție, aproape alături…

 

    

     După mai bine de o lună de zile de apostolat în acel cătun parcă de pe alt tărâm și după câteva intervenții pe la „județ” am reușit „transferul la centrul de comună” în G. care mi s-a părut atunci cel puțin ca o recepție la academie. Odată cu preluarea unei catedre de istorie și alte științe la școala din G. n-am mai suportat nici căsuța mică și întunecoasă a bătrâneilor, deși era atât de aproape de școală, hotărându-mă brusc să îmbrățișez cariera de navetist în S.

     Oricum, viața „la județ” mi s-a părut mult mai acceptabilă și o nouă treaptă în evoluția mea socială. Am găsit un apartament convenabil al unui pensionar în vârstă care era mai mult plecat prin țară cu un soi de comerț ambulant, iar eu eram de fapt singur locatar în cea mai mare parte a timpului. După aproape un an de slujbă n-am devenit cu nimic mai bogat ca în studenție. Viață risipită și risipitoare de burlac. Bani cheltuiți fără socoteală dintr-un salariu de dascăl începător, seri pierdute și bani pierduți prin restaurante, refugiul celor singuri, seri pierdute și bani pierduți cu femei de ocazie, refugiul celor derutați.

 

    

     Mă uit pe furiș la domnișoara – n-are verighetă - din dreapta mea, lebădă albă plutind abia auzită, alături, pe alee. Se uită și ea spre mine și am impresia că vrea să-mi vorbească. Peste doar cîteva clipe presimțirea mi se confirmă. E străină și ar vrea să știe unde e școala. Mi se înmoaie inima. Îi comunic pe loc marea mea plăcere de a o conduce chiar până acolo. Imi dezvăluie secretul prezenței ei aici. Termină facultatea peste două săptămâni și cum unicul ei părinte, tatăl ei, maior, va lucra mult timp cu militarii la sistemul de irigații de aici, ar vrea să știe dacă ar găsi o catedră de limba engleză sau rusă sau o combinație din cele două la școala din comună.

     După câte știu eu există ceva, îi dau speranțe și-mi dau și mie în același timp, nu știu însă ce va spune directorul. Acesta o primește cu multă jovialitate, e însă destul de evaziv, nu se angajează cu nimic, calculează în procente după obiceiul său, 50% da, 50% nu, în timp ce eu mă rog în gând să fie 100% da.

     Apoi fata pleacă, urmează să mai treacă pe aici, o mai văd depărtându-se pe aleea asfaltată spre stația de autobuz, grațioasă, parcă plutind în aerul cald și înmiresmat al verii, rămân cam trist, îmi scade vertiginos tonusul vital, îmi iau spășit catalogul și mă duc, abătut și fără nici un chef, să-mi fac ultimele lecții din anul acesta. Se face amiază, mă simt extrem de obosit după cinci ore, foamea cum a venit așa s-a dus dar voi mânca mai bine spre seară la restaurantul din S., amicul meu, profesorul de sport, mi-a mai împrumutat ceva bani în contul salariului viitor, merg dintr-un împrumut în altul, lanțul datoriilor nu se mai rupe niciodată, n-ai ce să-i faci, trăiești cu speranța că odată și-odată va curge bere și la moara ta.

 

     După-amiază mă duc la baie și plajă pe malul lacului sărat din stațiunea celebră aflată la vreo trei kilometri de S., tot singur, trec ore și n-am cu cine schimba o vorbă, vorbesc doar de unul singur, gândul meu e traversat mereu de o lebădă albă, fugară, vaporoasă, răcoroasă, cu ochii mari, negri. Iluzii, îmi spun, iluzii, măi băiatule, iluzii de om flămând. Încerc să mi-o scot din cap dar nu reușesc, e ceva ce mă depășește, mă uit după zecile de femei în costume de baie și nu simt ceva deosebit, totuși unde sunt multe, unde sunt din belșug și sumar îmbrăcate, farmecul lor parcă se mai topește, nu mai au aceeași putere de fascinație.

     Mi-am luat o carte dar cititul e un supliciu, pagina e orbitoare, nu pot sta mult într-un cot, ochii-mi fug, apa albastră scânteietoare mă tentează, înot mult, mult, mă simt ca un pește în apă, fac pluta minute în șir cu fața la cer îngânând o melodie. La un moment dat sunt gata să intru într-o pernă pneumatică plutitoare purtând ca pe o floare de nufăr o fată foarte tânără, statuetă de palisandru și aur, care-mi zâmbește deschis, cu simpatie, amuzată la culme că sunt un tânăr atât de aiurit încât să plutesc pe lac cu fața în sus și să cânt, îi răspund cu „hello!”, mă întorc iute ca un pește de pe spate pe burtă și înotând voinicește o remorchez spre larg în vreme ce ea râde înveselită. Aș purta-o ca pe un trofeu scump în palma mea deschisă spre cer. Fiindcă ne îndepărtăm cu iuțeală, strigă, prefăcut alarmată, pe unul dintre tinerii gălăgioși ce se hârjonesc ceva mai încolo. „Fratele?” întreb. ”Prietenul”, îmi răspunde ea zâmbind galeș. Asta mă dezumflă, îmi vine să-mi dau drumul să cad în adâncuri și să mă culc cu mâinile încrucișate pe piept pe fundul lacului. Dezamăgit, fără să mai arunc o privire spre fata ca o floare de nufăr, înot alene spre țărm. Afară, deși e soare tropical, mă trec fiori de frig, După atâta efort mă simt sleit, îmi cumpăr biscuiți pe care-i mănânc cu oranjadă, altfel sunt teribil de înecăcioși…

     Când soarele cade după linia salcâmilor mă îmbrac, deși slipul mi-e încă ud și-mi udă pantalonii, iar părul mi-e năclăit de apa sărată și mâloasă a lacului. Mă întorc în oraș pe jos, deși autobuze locale trec des pe lângă mine, ridicând nori de praf. Acasă toate cum le-am lăsat, mai vorbesc nițel cu mine însumi în oglinda fumurie de la baie să nu-mi pierd deprinderea dialogului, sunt deja vreo cinci ore de când n-am mai schimbat o vorbă cu nimeni, mă îmbrac „de oraș” și ies agale în stradă, mă uit în sus și-n jos deși nu caut pe nimeni și nu aștept pe nimeni, doar așa, să par preocupat, să-mi maschez singurătatea, apoi o iau fără grabă, fluierând încetișor o melodie improvizată, cu mâinile adâncite în buzunare, spre unul din cele două restaurante ce țin centrul de greutate al urbei de câmpie. Intru, mă așez la o masă aproape de orchestră deși deocamdată estrada e goală, dar vor veni curând și instrumentiștii, chitarele electrice așteaptă rezemate de boxe, mă uit la ele încercând să le ghicesc marca, cândva am cochetat și eu cu instrumentul acesta și mă cuprinde nostalgia, o chitară electrică bună și mânuită cu pricepere e, după mine, instrumentul cel mai expresiv și dramatic al acestui final de secol. Visez și eu la o chitară de marcă și tot aparatajul cândva, când voi avea bani mulți… Dar când, cine știe.

     Acum abia de pot să-mi comand o sticlă de vin și o friptură și cu ce mai rămân să-mi iau ceva provizii pe vreo trei zile, până la salariu care, deși e încă de domeniul viitorului, e pe jumătate al altora. Beau primul pahar de „spumos” cu sete, cu o sete organică pentru că e foarte cald și cu una pornită din inimă, parcă îmi mai domolește arsura din suflet. Prin fața mea unduiesc lent șolduri frumos mulate în pânze ușoare de vară, le privesc detașat, lucid, cum le-aș vedea la televizor, îndepărtate, ireale, inaccesibile, sunt însoțite de prieteni, soți, amanți, toți veseli, spirituali, curtenitori.

     Intră pe ușă o fetișcană în blugi și într-o bluză albă, vaporoasă, e tunsă scurt, băiețoasă și flegmatică, o știu bine, am mai avut de-a face cu ea, mă descoperă, îmi zâmbește de la distanță dar eu întorc capul și mă prefac preocupat de un candelabru. N-am chef… pur și simplu… adică… aș avea eu, dar… banii! Asta te tapează nu glumă. Am mai pățit-o în urmă cu două luni, la doar două zile după salariu, o mie opt sute am luat, o mie opt sute s-au dus. Pe urmă am trăit doar din împrumuturi mărunte și câte ceva de la o cantină muncitorească unde mă cunoștea bucătăreasa, o huidumă grasă ce pusese ochii pe mine, dar eu nici gând.

     După al doilea pahar mi se aprinde imaginația, încep să-mi treacă tot soiul de idei prin cap, mă simt teribil de deștept, mi-amintesc de toate proiectele mele rămase în fază germinativă, sunt convins că trec doar printr-o eclipsă temporară, dar vor veni ele și zilele bune, celebritatea și bogăția și femeia unică și tot dichisul. Îmi umflu pieptul, mă uit cu simpatie la cei din jur, de-aș avea buzunarele doldora aș da de băut pe gratis la toată lumea. Mi-amintesc iar de fata grațioasă ca o lebădă, inima mi se face moale ca uleiul, îmi vine să sărut sticla verzuie din fața mea. Aprins, beau tot ce a mai rămas, sunt surescitat la culme, plătesc și ies în noaptea de vară.

     Afară, în lumina albăstrie a neoanelor, văd perechi sărutându-se și mă prinde amarul. M-aș întoarce s-o iau de mână pe puștoaica de adineauri. Nu știu cu cine-o fi la masă, n-am destul curaj. Mi-aprind o țigară și mă pierd de unul singur pe sub castanii abia foșnind în liniștea nopții. Sunt amețit bine, sunt gata să greșesc scara blocului meu, dau peste o pereche făcând dragoste sub scări pe întuneric, înjur de mama focului urcând scările până ajung în apartamentul meu. Îmi vine să mă arunc direct în pat, să mă culc așa îmbrăcat cum sunt, fără a mai aprinde măcar lumina, dar mi-amintesc că trebuie să întorc ceasul să mă trezească mâine dimineață la șase și jumătate. Îl întorc, mă dezbrac numai în slip, care e încă jilav, apoi intru sub pătură, chircit, tremurând, cu gâtlejul sugrumat parcă de un plâns interior. Încerc să mă relaxez după procedeele infailibile ale sistemului yoga, adorm și visez o fată cu plete negre, pe malul unui lac cu sălcii, vine spre mine mai mult plutind, cu rochia albă înfoiată ca un trandafir, îmi cade în brațe, bulgăre cald, palpitând, ne rostogolim în iarba înțesată de flori, îmi lipesc cu putere fața de trupul ei și uit că mai exist pe lumea asta…

 

     Ceasul de pe noptieră țăcăne sec și nervos ca o mitralieră și devin brusc pe deplin conștient că exist ca și cum aș fi reluat filmul exact de unde l-am întrerupt aseară. Știu din prima clipă, din prima fracțiune de secundă, cine sunt, unde mă aflu și în ce fază am ajuns cu operația de trăire a vieții.

Vizualizări: 38

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mă dau în vânt după proza ta.
Textul ne este redat cu multă importanță, cu solemnitate, cu lux de amănunte, formând o imagine unitară asupra locului și locuitorilor săi, asupra ceea ce-l înconjoară. Aici, inima Bărăganului. Și trăirile profesorului de istorie, care a fost nevoit să mărșăluiască prin toată țara, pentru catedră, victimă a politici momentului, politici sociale. Proza deține elemente documentare, astfel uimirea mea este totală, la gândul că acei copii oropsiți de țigani nu se spălau niciodată. Și iar de amintim de Șatra lui Z.Stancu.
Textul conține de asemenea multă meditație, trăirile interioare ale tânărului profesor, mai ales că specialitatea sa era filosofia. Cu atât mai greu trebuie să-i fi fost împrejurările.
Sunt folosite din abundență figuri de stil, termene de comparație, epitete, metafore, menite să explice frumosul și arta într-o lectură obligatorie-aventurieră, despre locurile și locuitorii cunoscuți.
Aceeași bucurie și satisfacție în a citi!
Sofi

Sofia, mulțumesc, așa ca de obicei, pentru răbdarea lecturii și mai cu seamă pentru analiza detaliată și faptul că proza mea îți oferă, în continuare, aceeași bucurie și plăcere a lecturii. Sper să reușesc să-ți mențin în continuare același interes și aceeași satisfacție la citirea textelor ce vor mai veni. 

Sofia Sincă a spus :

Mă dau în vânt după proza ta.
Textul ne este redat cu multă importanță, cu solemnitate, cu lux de amănunte, formând o imagine unitară asupra locului și locuitorilor săi, asupra ceea ce-l înconjoară. Aici, inima Bărăganului. Și trăirile profesorului de istorie, care a fost nevoit să mărșăluiască prin toată țara, pentru catedră, victimă a politici momentului, politici sociale. Proza deține elemente documentare, astfel uimirea mea este totală, la gândul că acei copii oropsiți de țigani nu se spălau niciodată. Și iar de amintim de Șatra lui Z.Stancu.
Textul conține de asemenea multă meditație, trăirile interioare ale tânărului profesor, mai ales că specialitatea sa era filosofia. Cu atât mai greu trebuie să-i fi fost împrejurările.
Sunt folosite din abundență figuri de stil, termene de comparație, epitete, metafore, menite să explice frumosul și arta într-o lectură obligatorie-aventurieră, despre locurile și locuitorii cunoscuți.
Aceeași bucurie și satisfacție în a citi!
Sofi

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Voi ninge sub zăpadă a lui Taci(tu)!
cu 41 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog La echinocţiu a utilizatorului Dan Mitrache
cu 45 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog La echinocţiu a lui Dan Mitrache
cu 45 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Suntem din altă lume? a utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 46 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog țărm interior a utilizatorului Mariana Suciu
cu 51 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog țărm interior a lui Mariana Suciu
cu 51 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog decorul singurătății a lui Darie Giurgiu
cu 53 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog decorul singurătății a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 53 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Priveşte clipa şi taci ! a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 56 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Priveşte clipa şi taci ! a lui Stanescu Valentin
cu 56 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Frunza toamnei a utilizatorului Dinca Valerian
cu 58 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Frunza toamnei a lui Dinca Valerian
cu 58 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Solstițiu de iarnă a utilizatorului Adelina Labic
cu 59 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Solstițiu de iarnă a lui Adelina Labic
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Regatul lui Ion a lui gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Regatul lui Ion a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nod a utilizatorului Dinca Valerian
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Vestigiu a utilizatorului Reus
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Revolta a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ştiu că sunt a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 4 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor