Autobuzul în care mă aflu, ca al cincilea pasager, intră treptat într-un defileu îngust săpat de firul apei puține dar spumoase, șerpuind printre colțuri de stâncă. De când am părăsit șoseaua largă, asfaltată, drumul prăfos, cotit și cu hârtoape, urcă abia perceptibil. Hurducăturile se întețesc și sunt nevoit să mă sprijin de spătarul scaunului din față. Fierbințeală de etuvă, miros de gaze arse, motorul duduie invariabil cu mici gâfâituri în răstimpuri.

     Sunt aproape orele zece, soarele e sus și lumina de septembrie, galbenă ca mierea, scaldă și fundul acesta de vale. În fasciculele de lumină ce taie incinta fierbinte a mașinii praful înecăcios alcătuiește adevărate nebuloase prin care câte o muscă pasageră descrie volute meteorice. Mă uit în sus – arbori strâmbi ca niște pipe uriașe ieșind dintre îmbucăturile stâncilor. Jos, apa de un verde întunecat a pârâului. Mergem de mai bine de o oră pe valea îngustă, doar cu drumul și apa alături, dar satul în care am fost repartizat ca tânăr profesor încă nu se arată. Încep să-mi pierd răbdarea și să am emoții. Oare vom mergem chiar până în creierii munților?

     De pe hartă, nu s-ar fi zis. Harta indica vreo douăzeci de kilometri de mers spre munte, pornind de la șoseaua principală. Dar încet-încet încep să apară primele case, mici și sărăcăcioase, unele cocoțate pe versanții abrupți, altele pitite în dosul arinilor de pe maluri, în locuri în care lunca e ceva mai largă. Mai mergem așa multă vreme fără să se zărească încă vatra satului, doar case izolate ici-acolo, apoi lunca se lărgește brusc și apare îngrămădirea de case pe care o așteptam de mult, exasperat deja de drumul prost și interminabil. Ajungem în ceea ce se cheamă „centru”, sunt dezamăgit în sinea mea de aspectul sărăcăcios al caselor din jur, de aspectul dezolant al cârciumii în fața căreia am poposit, în sfârșit… dar îmi iau inima în dinți și valiza în mână și cobor.

 

*

 

     Satul e într-o văgăună în care se întâlnesc mai multe văi strâmte, umede și întunecoase. Are o incredibilă răspândire pe văi și dealuri, sunt uneori distanțe kilometrice între o casă și alta, sunt vecini care nu se văd cu săptămânile. Pentru mulți dintre trăitorii pe acest meleag a coborî „în sat” adică acolo unde sunt casele mai adunate, cu primăria, dispensarul, magazinul și cârciuma la un loc, e o călătorie de zile mari care se face cam o dată pe săptămână, de regulă duminica. Atunci, în fața primăriei se adună cetățenii pentru a primi „poruncile” de la stăpânire, iar în „Ulița mare” e un veritabil furnicar de lume, se bea, se discută, se târguiește, se întâlnesc flăcăii și fetele, se înfiripă relații și se pun la cale nunți și se încinge o viguroasă horă țărănească în vârtejul de colb al drumului. „Magazinul sătesc” și „Bufet”-ul sunt aproape identice cu cele din orice localitate rurală postbelică, edificate în „anii puterii populare”, după același tipic și cu aceeași marfă bine-cunoscută pe care o găsești de la Lehliu până la Carei, de la Calafat până-n Dorohoi. Această aliniere la „realitatea socialistă” e prima mea dezamăgire dar mi-a mai rămas o bună încărcătură de optimism și speranță.

     Cel puțin cadrul natural e de un pitoresc greu de imaginat chiar și de către un pictor genial. Pictura n-ar putea fi nicicând atât de vie și vibrantă ca imaginea acestor plaiuri împădurite aflate în prag de toamnă! Respir tot timpul cu nesaț aerul tare de munte, absorb parcă în mine tăria nevăzută a acestor plaiuri semețe, simt că inspir acea undă cosmică ce dă viață și putere, acea „prana” subtilă din cosmologia indiană. Îmbibat cu această energie cosmică devin parcă, pe zi ce trece, mai puternic. Înălțat pe un colț de stâncă la mare înălțime, aproape de cerul de un albastru adânc, cu trupul drept și pieptul bombat, cu părul fluturând de briza înălțimilor, mă simt asemenea unui mic zeu în devenire. Serile sunt copleșitoare, o liniște de început de lume coboară în toate și în sufletul meu, ca un balsam, amorțind orice rană și orice durere. Am la un moment dat senzația stranie e pierderii greutății, parcă ar fi de ajuns să-mi încordez voința și m-aș putea ridica în zbor, ca o ființă de lumină, imponderabilă, peste crestele împădurite.

     Oamenii îmi par primitori și joviali, binevoitori și de ajutor. Mă salută cu „să trăiți”, deși sunt și clipe în care am vaga senzație că mă privesc totuși cu o anumită reținere și suspiciune, cu o doză de viclenie și răceală, percep uneori un fel de ironie și prefăcătorie. Ori poate sunt eu prea susceptibil și bănuitor. M-am instalat în casa unui țăran mai înstărit și de o cumsecădenie oarecum exagerată, care deocamdată nici nu vrea să vorbim despre bani și care se oferă să-mi facă o sumedenie de înlesniri cu lemnele de foc, mâncarea și celelalte. E drept că are o droaie de copii la școală.

 

*

 

     Școala e aceeași ca peste tot, doar că elevii, mai bine de jumătate dintre ei, locuiesc la mare depărtare de școală, pe văi și dealuri dificil de străbătut mai ales pe vreme rea. Frecvența e catastrofală, cei „din sat” vin, de bine de rău, aproape zilnic. Cei de pe văi și dealuri vin când dă domnul, trec uneori săptămâni și nu văd pe vreunul la față. Când îi prind, în sfârșit, pe la școală îi iau la întrebări.

     - Păi, dom’profesor – îmi zice unul – eu și azi am fugit de acasă ca să pot veni la școală.

     - Dar – zic eu – după notele din catalog nu s-ar zice că ți-e prea drag de învățătură.

     - De învățătură, ce-i drept, nu prea, că la ce-mi trebuie, tot la oi rămân. Dar măcar la școală mă mai odihnesc, că acasă mă omoară cu lucrul. Pământ mult da’ rău, vite, oi, de cosit cât vezi cu ochii, de prășit un porumb slab care rar ajunge să se coacă…

     După vreo săptămână de absență îmi vine o elevă căreia îi sunt și diriginte. O scot la lecție cu gând s-o pedepsesc aspru, să-i fie învățătură de minte că dacă nu vine la școală și nu învață, nu trece clasa. Ea, evident, nu știe nimic, stă, roșie ca focul, în picioare și-și frământă, emoționată, mâinile, mă uit la silueta ei slabă, cu rochia și năframa cândva înflorate dar acum vechi și spălăcite, la fața suptă și palidă și mă inundă parcă un val de milă dar tun și fulger necruțător:

     - De ce n-ai învățat nimic, nici măcar titlul lecției?! Chiar dacă ai lipsit puteai lua un caiet de la un coleg, să-ți faci lecțiile și să înveți! Nu ți-e rușine?! Nici doi nu meriți!

     Ea tremură toată de rușine și lacrimi mari încep să-i curgă pe obraji deși nu plânge.

     - N-am vreme de carte, dom’ diriginte! – îmi zice ea, revoltată, prinzând deodată curaj.

     - Cum vine asta?! – i-o-ntorc eu. Nici măcar o jumătate de ceas pe zi?  Dar ce faci tu acasă tot timpul?

     - Am patru frați mai mici, dom’ diriginte!

     - Ei, și? Ce-i cu asta? Doar nu ești tu mama lor!

     - Ba da, chiar asta sunt! – mi-o-ntoarce ea cu multă îndrăzneală. Părinții mei sunt plecați tot timpul la lucru, eu fac mâncare, eu spăl, eu fac curățenie, eu îi îmbrac și-i trimit la școală pe cei mici și tot eu îi cert și-i bat toată ziua că-s răi de n-au capăt! Apoi avem vite, porci, găini! De mine nici nu mă mai îngrijesc că nu mai am când!

     Ce i-aș mai fi putut cere unei „mame” de patru copii? Încep vizitele pe la domiciliul elevilor să văd mai bine condițiile lor de trai. Unii, e drept că puțini la număr, sunt ”gazde”, au case mari de ”mici boieri” locali, vite și argați angajați la curte. Dar cei mai mulți sunt amărășteni. Descopăr o lume la marginea subzistenței. Case amărâte pe coaste povârnite cu lut galben, lipicios, unde pe vreme de ploaie riscam să-mi pierd pantofii (pe care după primele experiențe i-am înlocuit la deplasări cu cizmele de cauciuc). Familii numeroase cu venituri mici, uneori ca și inexistente.

     - Cum să-mi trimit copilul la școală – se plânge o femeie – când n-am cu cine lăsa oile și vacile și tot n-are el nimic de încălțat, la vaci și la oi poate umbla și desculț.

     Mă uit la copil, e într-a cincea, slab de-l suflă vântul, cu o figură tristă, osoasă, maturizată înainte de vreme, cu palmele negre și bătătorite de muncă. Femeia – slabă și ea, cu ochii mari și întunecați, înfundați în orbite, cu pomeții ieșiți, mâinile slabe cu venele umflate.

     - Bărbatu’ – continuă ea – vine numai sâmbăta de la pădure așa că, până una-alta, el e bărbat în casă.

     „Bărbat în casă”, îmi răsună în creier și mi se pune un nod în gât cât pumnul, privind iar la puștiul sfrijit, trist și speriat, din fața mea.

     În altă zi mă duc la o familie în care știam că sunt zece copii. Urc aproape pe brânci râpa alunecoasă pe care era cocoțată casa. Mai degrabă o baracă de lemn cu o singură încăpere. Mă gândeam că dacă pun bine umărul, o dărâm ca pe un castel de cărți de joc. Înăuntru… ceva greu de descris. După ușă o capră legată de un pociumb cu o funie de câlți rumegă tolănită, privindu-ne nepăsătoare. Alături, pe un cuibar de paie o cloșcă își manifestă însă ostilitatea printr-un cârâit prelung, înfoindu-se în pene și ridicându-se ușor de pe ouă, gata parcă de atac. Răspândiți prin odaie, copii de diferite vârste, mai mult goi decât îmbrăcați. Stăpâna casei apare și ea cu o oală în mână cerându-și, rușinată, iertare pentru tot ce văd în jurul meu. Mă uit la părul ei albit înainte de vreme, la hainele murdare și rupte, la cizmele bărbătești, mult prea mari pentru ea. N-are scaune, dar îmi face repede loc pe un pat din scânduri așezate pe pari bătuți direct în pământ. Evit să iau loc de teamă să nu dărâm șandramaua improvizată cu greutatea mea. Se oferă să-mi dea ceva de îmbucat din niște castroane sleite dar numai la gândul de a mânca în aceste condiții mă încearcă o senzație de vomă. Ca să nu-mi prelungesc prea mult șederea trec direct la subiect și pe un ton oficial o întreb de fiica cea mare care n-a mai dat pe la școală de trei săptămâni și-i spun fără menajamente că, în conformitate cu legea, trebuie să-i inchei proces-verbal de amendă.

     - Vai de noi, dom’ profesor! Da’ vedeți și dumneavoastră cât suntem de necăjiți! – se jeluiește femeia cu mâinile în cap.

     - Văd. Dar musai să vină fata la școală, măcar să termine cu bine anul, legea-i lege. Și pe mine mă obligă alții.

     - Da’ săraca nici nu-i acasă! E dusă la lucru la o fermă să-și câștige ceva bani, că-i fată mare de ieșit la joc și n-are cu ce se îmbrăca, săraca de ea! Eu nu-i pot face haine de sărbătoare că am atâția copii de îmbrăcat. Trebuie să-și câștige singură, biata de ea.

     Ce-aș mai putea spune? Cobor povârnișul, petrecut de strigăte de copii și lătrături de câini, alunecând mereu și înjurând de mama focului soarta care m-a aruncat într-o asemenea poveste urâtă. După ploaia scurtă de mai priveliștea e surâzătoare, multicoloră și veselă.

     Umblu zile întregi cu formularele de amenzi în geantă și nu completez niciodată măcar unul. Cui să dau amendă? Dar cum să faci școală în asemenea condiții? Frecvență pe apucate, copii când mai mulți când mai puțini, slab îmbrăcați și subalimentați, unii palizi ori străvezii, lecții făcute pe sponci, uneori simplificate până la vulgarizare, pentru nivelul lor scăzut de înțelegere. Încep orele la 8 cu 3-4 copii într-o clasă, pe la 9 sunt vreo 12 iar pe la ora prânzului sunt 15-16 deci trecem de jumătate. Elevii unei clase nu se întâlnesc cu toții la un loc nici măcar la teză. Care trebuie planificată musai într-o zi de sărbătoare când nu lucrează în gospodărie.

     La clasele mai mici găsesc o stratagemă care dă roade. Le promit elevilor că dacă vor sosi la 8 la școală le voi spune în fiecare dimineață înainte de lecție câte o poveste frumoasă. Copiii sunt încântați de idee și în fiecare dimineață, ca să nu piardă povestea nouă sau continuarea poveștii din dimineața anterioară, se trezesc devreme și se grăbesc spre școală. Efortul meu e considerabil pentru că trebuie să-mi amintesc toate poveștile copilăriei iar după ce mi se epuizează stocul trebuie să-mi storc imaginația și să inventez tot soiul de întâmplări ciudate ceea ce duce la povești de-a dreptul aberante de mă minunez și eu și se minunează și copiii care mă urmăresc cu ochii mari și gurile căscate. Dar la cei mari figura cu „povești de adormit copiii” nu prea ține, din păcate.

     La început toții copiii mi s-au părut blânzi ca mieii, tăcuți și sfioși, plini de respect și cumsecădenie. Cu timpul însă descopăr că nu toți sunt la fel. Îi aud pe unii înjurând destul de des, în școală, în curte, pe stradă. Unii sunt brutali și impulsivi ca niște mici sălbăticiuni. Arțăgoși, se încaieră iute din orice , încerc să-i mai domolesc, cu vorba aspră și uneori chiar cu bățul dar fără prea mult efect.

     Într-o zi dau din întâmplare în dosul magaziei de lemne peste o ceată numeroasă adunată în jurul unor sticle de lichior. Îi muștruluiesc, îi scot în careu, le scad nota la purtare. Ceea ce, în loc să-i cumințească îi face mai arțăgoși, obraznici și încăpățânați. Îmi dau seama că sunt complet dezarmat în fața comportamentului lor dezinvolt de „lupi tineri”. Asemenea măsuri sunt pentru unii dintre ei floare la ureche.

     Nu-mi mai rămâne decât să trec la măsuri drastice, parcă mă molipsesc și eu pe zi ce trece de violența lor, îmi trec fugitiv prin minte tot mai mult scene în care îmi descarc furia asupra lor, dar mi-e o jenă cumplită și de simplul fapt că-mi pot trece asemenea gânduri prin minte mie, un educator cu pretenții. Și nici nu mă pot gândi la consecințe, atât din partea părinților cât mai ales a șefilor mei. Dar de la o zi la alta simt cum clocotesc tot mai mult de o mânie surdă și nici nu știu măcar împotriva cui. Îmi fac serviciul din ce în ce mai nervos, terorizat tot mai tare de teama unei răbufniri violente cu consecințe catastrofale…

 

*

 

     …ceea ce într-o zi se și întâmplă! E încă pauză. Stau în fața geamului deschis la un capăt de culoar și trag nervos ultimele fumuri dintr-o țigară, cu degetele tremurând ușor din cauza nervozității din ultima vreme care m-a și făcut să mă apuc de fumat, eu, un sportiv convins care nu avusesem până acum o asemenea „pasiune”. Sună de intrare și lumea se îndreaptă spre sălile de clasă. Eu nu mă mai grăbesc așa ca altădată, parcă numai am aceeași tragere de inimă. Arunc mucul de țigară și privesc neclintit pajiștile și pădurile însorite. Imaginea are darul de a mă liniști pe moment, dar aud pași grăbiți pe culoar și, întorcându-mă, o văd pe tânăra profesoară de biologie alergând spre mine, agitată și vădit speriată. Presimt că s-a întâmplat ceva și că de vină sunt tot elevii cei rebeli și mi se tulbură iarăși mintea abia liniștită.

     - Dom’ profesor! Vă rog să veniți puțin! Doi elevi dintr-a zecea s-au închis în laborator! S-au închis pe dinăuntru și nu pot intra cu clasa la oră. Mi-e teamă că fac o prostie. Copiii zic că ar fi și cu Aristina acolo.

     Văd negru înaintea ochilor. Nervozitatea mea din ultima vreme ia forme paroxistice. Aristina e cea mai cuminte fată din școală. Silitoare, curățică și îngrijită, sărăcuță și modest îmbrăcată dar cu o ușoară notă de eleganță, am prețuit-o întotdeauna pentru finețea ei de „fată de oraș”. Tremurând tot de enervare, cu pumnii deja încleștați involuntar, ajung din câteva salturi în fața laboratorului de biologie unde elevii unei clase așteaptă cu toții, cu gențile în mâini, intrarea la clasă. Bat cu pumnul în ușă de răsună toată școala și cu glas sugrumat de furie îi somez pe cei dinăuntru să deschidă. Nici o mișcare. Lipesc urechea de tăblia ușii și aud gemetele fetei și șoaptele lor alarmate. Aud pe unul vorbind ceva mai tare:

     - Mă, ce facem? E domnu’ de istorie!

     Îl recunosc după glas. E un găligan care la cei șaisprezece ani ai lui pare bărbat în toată firea. Încrezut, obraznic și bătăuș. Din părinți așijderea. Intru cu ușă cu tot. Văd fata rezemată de perete, plângând cu sughițuri, cu bluza descheiată până aproape de brâu, cu o mână încercând să-și acopere sânii dezgoliți iar cu cealaltă ochii. În clipa următoare unul dintre cei doi escaladează pervazul ferestrei larg deschise, deși se află la o oarecare înălțime de sol. Celălalt încearcă să facă la fel dar dintr-un salt îl înșfac de guler, îl trag înapoi, îl răsucesc spre ușă și-i fac vânt cu toată puterea, proiectându-l cu spatele peste cei din hol. Nu mă mai uit înapoi, sar și eu pe fereastră și mă reped după celălalt care țopăind ca un cangur sare gardul în grădina bisericii și se face nevăzut după colțul acesteia. Din fugă văd cu coada ochiului oameni rămași uimiți în uliță privind alergarea noastră pe după zidurile bisericii, din câteva salturi îl ajung, îl lovesc scurt după ceafă, cade în patru labe după care îl salt de guler și gâfâind îl port ca pe un trofeu spre școală printr-un culoar de privitori adunați în uliță. Nu mă uit nici în stânga nici în dreapta, nimeni nu zice nimic. Sunt îngrozit de postura în care mă aflu, îmi vine să intru în pământ de groază și mă rog în gând să se întâmple ceva, un miracol și să devin invizibil pentru multă vreme. Simt că-mi ies flăcări din obraji, de nervi și de rușine.

     În direcțiunea pustie la acea oră simt impulsul de a-l mai lovi, sunt  surescitat la culme, mi-e aproape imposibil să mă stăpânesc, dar apoi mi se face greață pentru că i se pornește sângele pe nas, îl pun să se spele la chiuvetă iar apoi, scârbit, de el dar și de mine însumi, îl scot repede afară să pun odată capăt penibilului incident. Când iese, îmi strecoară peste umăr, șcrâșnind din dinți albi de lup tânăr:

     - Lăsați, domnu'… că mai vedem noi…

     Tupeul lui mă aprinde iar, simt cum sunt iar pe cale să-mi pierd cumpătul, sângele mi se zbate iar cu putere în tâmple, dar reușesc, în sfârșit, să mă abțin. Rămân singur, nemișcat și drept, prostit, în mijlocul încăperii. Am un gust amar în cerul gurii și senzația că voi vomita dintr-o clipă in alta. Tremur din toate încheieturile și am o greață imensă de mine însumi, de tot ce-am ajuns să fac. Simt că mă sufoc, ies afară, peste tot o liniște desăvârșită, toată lumea din școală își vede de treabă în ciuda celor întâmplate, doar la ferestrele unei clase elevii care mă așteaptă la oră privesc spre mine tăcuți.

     Respir profund, dar nu cu ușurare ci cu o durere surdă între coastele strânse, crispate. În jur dealuri și păduri înveșmântate de sărbătoare sunt parcă înlănțuite într-un dans lent sub ploaia solară. Verdele crud al pășunilor, verdele întunecat al pădurilor, galbenul lanurilor și azuriul cerului senin se contopesc într-o simfonie a culorilor. Frumusețea mă doare cumplit. Totul pare rupt din rai…

 

*

 

     E seară. Stau de unul singur în cămăruța mea sărăcăcioasă. Zac parcă fără vlagă pe patul de scânduri cu saltea de paie, cu ochii la pereții afumați și ne mai zugrăviți de cine știe când, cu gândul aiurea… Mă cuprinde urâtul. Simt atât de acut golul din jur… și din mine. E o liniște apăsătoare, spartă doar din când în când de strigătele celor de pe-afară ori de hămăitul răgușit al vreunui câine. Privesc tavanul, afumat și scorojit, ca pe un ecran cinematografic pe care îți poți imagina, după dorință, orice film. Pe ecranul improvizat se perindă una după alta imagini și secvențe, petrecute cândva aievea, ori numai visate… În toiul reveriei aud pași tot mai apropiați pe prispa de scânduri a casei vechi, bătrânești. Când ajung la ușa mea, pașii devin șovăielnici. Apoi, o bătaie sfioasă în ușă.

     - Intră! – zic eu energic, enervat puțin de sfiala exagerată a persoanei de afară.

     Își face apariția, cu nespusă încetineală, o fată timidă, în capot de casă înflorat în tonuri dulci, cu părul castaniu prins cu un batic de nailon legat la spate. Ochii strălucitori îi joacă puțin speriați, obrajii i s-au îmbujorat.

     - Bună seara… mă scuzați că vă deranjez…

     - Poftim. Intră! – îi zic, jovial, și mă ridic de pe pat.

     Cu un glas subțire, abia auzit, tremurat de emoție, mă roagă frumos să-i dau voie să calce câteva rufe că ei încă nu au curent electric, deși stă doar la câteva case mai încolo. O invit cu deosebită plăcere, îi mărturisesc că sunt nespus de încântat că am o vecină atât de drăguță și că mă mir mult cum de nu ne-am cunoscut până acum. Ea se fâstâcește și mai tare, nu mai știe ce să spună, își cere încă o dată scuze pentru deranj, eu o asigur că mă bucur teribil că s-a găsit o ființă atât de agreabilă care să petreacă un ceas măcar cu mine în odaia mea de călugăr.

     Ea pleacă după fierul de călcat și se întoarce repede cu el într-o mână și cu un teanc de rufe în cealaltă. E excesiv de timidă, umblă cu mișcări ușoare de căprioară în saboții îmbrăcați cu catifea roșie, se fâstâcește, nu reușește să introducă ștecherul în priză, o ajut eu și e rândul meu acum să mă emoționez ca un adolescent când îi simt prezența caldă, feminină, atât de aproape de mine. Calcă puțin agitată, calcă exagerat de mult fiecare rufă și-mi răspunde la întrebări clipind des și zâmbind mereu încurcată. O simt vibrând ușor, ca o libelulă în aerul încăperii.

     Are douăzeci și unul de ani, ceea ce mă miră mult pentru că după purtarea ei nu pare a avea mai mult de șaisprezece. Mă învolburează o undă de bucurie copilărească în preajma ei ca atunci când descoperi un boboc de trandafir gata să înflorească…

     Într-un târziu rămân iarăși singur și adorm liniștit, așa cum n-am mai reușit de multă vreme, cu gândul la puiul de căprioară al cărui tremur de flacără parcă mai plutește în camera mea…

 

*

 

     În următoarele seri vine mereu, când din proprie inițiativă, sub un motiv sau altul, când la invitația mea, discuțiile noastre sunt de cele mai multe ori simple și copilărești dar uneori, luat de val, mă aventurez în domenii mai complicate și atunci am ocazia să mă minunez că deși n-are prea multă școală are o inteligență foarte vie și o intuiție clară și rapidă a lucrurilor noi și abstracte pentru ea. Dar mai mult decât orice mă încântă felul în care vorbește, înmuind cuvintele, alintându-se, alintând parcă fiecare lucru despre care vorbește. E o surpriză totală fata aceasta pe care parcă n-o pot asemui cu nici una dintre femeile pe care le-am cunoscut până acum…

 

*

 

     Într-o seară însă nu mai apare. Deși mi-a promis de cu ziuă că la șapte va fi la mine. Sunt derutat, umblu agitat prin cameră de ici-colo aproape fără să-mi dau seama ce fac, mă trezesc vorbind de unul singur, mai aranjez câte ceva și iar mă întreb cu voce tare ce s-o fi întâmplat. În cele din urmă îmi pierd răbdarea, îmi iau haina și ies în stradă. Trec pe lângă casa ei, nici o mișcare nicăieri. Nu sunt destul de îndrăzneț să intru. Sunt prea educat ca să intru pentru prima oară într-o casă fără invitație, trec mai departe înciudat pe lipsa mea de curaj și brusc simt nevoia să-mi înec ciuda într-o băutură tare.

     Purtat de acest gând „sinucigaș” nu mă opresc decât în fața bufetului unde niște căruțași bărboși se cinstesc rezemați de căruțele lor încărcate cu scânduri. Dau să intru în cârciuma plină până la refuz de lume, fum și miros de băutură ieftină, când un tip îmi pune piedică, sunt gata să cad în nas, dar, sportiv fiind și cu reflexe bune, apuc mânerul lung al ușii metalice. Ne uităm lung unul la altul, eu sper să fi fost doar o glumă proastă sau o simplă confuzie, dar tipul, cu o privire întunecată, rău prevestitoare, mă invită tacit la masa lui unde mai dau de unul cu ochi la fel de întunecați de parcă ar fi gemeni. Îmi toarnă în pahar dar eu îi spun categoric că n-am chef de băut în asemenea condiții. Mai întâi să-mi spună cine sunt și ce vor de la mine.

     - Auzi, mă? Bagă bine la cap! – și încearcă să-mi ciocănească fruntea cu degetul dar eu mă trag în lături – cât mai stai pe-aici pe la noi – și-acum ciocănește în tăblia mesei – dacă vrei să-ți fie bine las-o în pace pe prietena mea! Atâta am vrut să-ți spun! Și-acum, ia și bea!

     Nedumerit, stau și mă-ntreb despre ce și despre cine-o fi vorba.

     - Prietenă? întreb eu, sincer uimit. Care prietenă?

     - Las-că știi tu care! Nu mai face pe prostu’!

     - Te rog, ai grijă cum vorbești! fac eu pe ofensatul.

     - Ia, mai slăbește-mă, mă, cu mofturile tale de belfer! Te dai mare , mă! Veniți aici toți perciunații din lumea largă și mâncați banii statului de pomană că și-așa copiii nu învață nimic!

     Mă uit la el, îl văd roșu de furie ca în preajma unui atac de apoplexie, cu ochii bulbucați, înfierbântat de alcool și de gelozie. Am priceput acum că e vorba de Ioana, cea pe care am așteptat-o zadarnic în seara asta. Și am priceput și de ce n-a mai venit. Tipul din fața mea o fi având o legătură mai veche cu ea și o fi amenințat-o. Iar acum mă amenință și pe mine.

     - Și zici că nu știi de care fată vorbesc?

     Acum știu, dar zic hotărât și nepăsător:

     - Nu.

     Văd dintr-o dată stele verzi, simt că-mi plesnește obrazul până la os de parcă ar fi dat cu cheia franceză, îmi vine să-i pun masa în cap, nu sunt nici fricos și nici slab de felul meu, dar într-o fracțiune de secundă apreciez situația, îl văd cu coada ochiului pe amicul lui stând la pândă, încordat ca un tigru gata de atac, mă uit în jur, unii au observat incidentul, dar nu schițează nici un gest, alții nici măcar nu ne bagă în seamă, văzându-și mai departe de băutură și palavre. Deci, nici o șansă.

     Mă prefac foarte calm și mă întorc spre ușă. Mă prinde ca într-un clește de mână și mă silește să stau locului. Arată apoi amenințător cu degetul spre paharul neatins din dreptul meu.

     - N-am chef de băut cu tine! În condițiile astea, nu! zic din nou foarte hotărât.

     Îi simt pumnul direct în bărbie și mă întind cât sunt de lung pe cimentul murdar, cu masa peste mine, mi se tulbură privirea, văd ca prin ceață o vânzoleală și aud întretăindu-se înjurături, cineva, un tânăr voinic și blond ca un actor american, îl apucă de un braț pe adversarul meu, îl răsucește și apoi dintr-o lovitură bine plasată îl doboară la podea. Pe celălalt nu-l mai văd prin preajmă.

     Blondul îmi zâmbește cald și prietenos, îmi întinde o mână și mă ajută să mă ridic de jos. În jur aceeași atmosferă, nimeni nu s-a clintit de la locul lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Parcă sunt într-un film absurd, puteam să fiu omorât și nimeni nu s-ar fi sinchisit de mine în afară de puștiul blond cu alură de actor american.

     - Haideți să ieșim de-aici! – propune el în timp ce eu îi măsor din ochi statura de luptător de înaltă clasă și mă gândesc ce șanse ar fi avut în altă parte cu alura lui superbă și cu forța lui ieșită din comun.

     - Nu mă știți, n-aveți de unde, încă nu ne-am cunoscut. Sunt Radu, fratele Ioanei – și-mi întinde iarăși o mână caldă, deși asprită de muncă, într-un gest larg, prietenesc. Ăsta, urâtu’ tot vine pe la soră-mea de vreo jumătate de an, ei nu-i place tipu’, o știu precis, dar îi e rușine să i-o spună odată în față. Ea-i cam rușinoasă, cum o știți. Eu i-am zis de câteva ori să-și vadă de treabă și s-o lase pe Ioana în pace. L-am și amenințat cu bătaia, ba odată i-am și tras-o, asta-i a doua oară că-l pocnesc în numele tatălui.

     - Mersi – mă simt eu dator să-i zic, dar el nu mă bagă în seamă și-i tot dă înainte cu relația ciudată dintre ăla „urâtu’” și soră-sa.

     - Soră-mea-i prea timidă și nu-l pune la respect. Parcă se teme de el deși eu i-am spus că dacă-i vorba de frică să-mi spună mie și-l pun eu la punct de nu se vede. Dar ea nu se rupe de el, se duce uneori cu el seara prin livadă și pe la râu și stă până noaptea târziu. De parcă s-ar teme să nu rămână nemăritată, că n-o s-o ia nimeni.

     Nu-l mai urmăresc pe Radu pentru că deja vorbele lui încep să mă doară, imaginația mea febrilă începe să lucreze halucinant proiectând pe ecranul minții scene de amor între Ioana cea pe care o știu eu și bruta de adineauri și simt cum mă cuprinde ușor un tremur de furie. Cum e posibil? mă întreb eu cuprins de indignare. O văd în brațele lui, sărutată de buzele lui unsuroase, puțind a mahorcă ieftină și trăscău și mi se-ntunecă înaintea ochilor…

 

*

 

     Fetei nu i-am spus nimic de toată tărășenia de la cârciumă. Așteptam să aud ce va spune ea. Dar ea nu pomenește nimic. Deși sunt sigur că știe toată povestea de la fratele ei, cât și de la „amicul” ei. Și spre marea mea surprindere nici măcar nu mă întreabă de unde am vânătaia de sub ochiul stâng, vizibilă multe zile la rând. Mă intrigă și faptul că niciodată, nici măcar în treacăt, așa, ca fapt divers, nu pomenește nimic de curtea asiduă pe care i-o face individul cu pricina. Măcar pentru a se dezvinovăți, măcar pentru a-mi arăta încredere și respect spunându-mi adevărul din moment ce suntem din ce în ce mai apropiați.

     Dar ea nimic. Tace ca și cum eu aș fi visat toată povestea și doar în vis am încasat pumnii aceia. Mă împinge uneori neliniștea s-o întreb, dar mă abțin de fiecare dată. Mi-e teamă să nu stric totul. Clipele împreună cu ea sunt de o rară delicatețe. O doresc tot mai mult. Vreau să fie a mea cu totul, pentru totdeauna, am tot mai clară în minte ideea că altceva mai bun oricum nu voi găsi în altă parte și ar cam fi și vremea să mă-nsor de-acum.

     Într-o zi mă decid definitiv și-i vorbesc foarte serios de căsătorie. Credeam că va sări în sus de bucurie. Nici vorbă. Propunerea mea parcă o întunecă și-o pune pe gânduri. Contrariat la culme o întreb ce se întâmplă, ce nu e în regulă cu o viitoare căsătorie între noi. Atunci ea devine brusc veselă dar de o veselie oarecum forțată, se face că n-a auzit întrebarea mea, chicotește, îmi servește o glumă și se alintă în felul ei, mă dezmiardă ușor pe obraji ca adierea unor aripi de fluture și mă dau bătut acceptând jocul ei.

     Duminicile batem coclaurii împreună, o salt peste pâraie, stânci și trunchiuri prăbușite, e ușoară și o port mai mult pe sus, îmbrățișările noastre sunt năvalnice, săruturile lungi, pe tot trupul dar nu depășim niciodată limita acestor jocuri erotice adolescentine. Sunt hotărât să rezist tentației de a merge până-n „pânzele albe”. Nu vreau să mă grăbesc, știu bine că, mai ales în acest domeniu, „graba strică treaba”, sunt tot mai încredințat că oricum în curând va fi a mea, așteptarea poate aduce un plus de excitație și plăcere, ba, mai mult, cresc în ochii mei pentru capacitatea mea de a mă abține, dovadă clară că am devenit bărbat și nu mai sunt un puști precipitat. Ea e, în schimb, cea care mă derutează și-mi creează impresia că și-ar dori mai mult, ar dori totul, după jocuri și îmbrățișări prelungite parcă n-o mai recunosc pe fetița pudică pe care o știu, ochii i se încarcă de ceva greu ca uleiul, se agită lipită de mine, răsuflă precipitat și ochii grei parcă sunt lipsiți de privire… sau parcă privesc într-un abis de dincolo de noi.

 

*

 

     E seară, soarele a apus după culmea împădurită deși ceasul arată doar orele cinci după-amiază, iar prin părțile joase de la șes e încă sus la ora asta. Se lasă răcoarea, e octombrie târziu, zilele sunt încă însorite și calde dar serile sunt înfrigurate. Stau rezemat de stâlpul porții, nehotărât, n-am chef să ies în sat dar nici să mă retrag în casă deși m-a cam pătruns frigul. Și Ioana nu vine. Parcă m-aș duce s-o caut acasă, stă doar la câteva case mai încolo dar… parcă ceva mă împiedică. Iar lipsa mea de hotărâre are darul să mă înfurie, treptat, pe mine însumi.

     Apare în schimb Radu, fratele ei, vesel nevoie mare, fluierând o melodie la modă auzită la radio.

     - Bună, dom’ profesor!

     - Bună, Radule! Da-ncotro așa voios?

     Îmi face ștrengărește cu ochiul.

     - Ei, ca feciorii, am și eu o mândră peste deal, mă duc pe la ea că n-am văzut-o cam de multișor. Ai ei nu-s acasă la noapte, că mâine-i zi de târg la oraș și se duc din seara asta să fie acolo la prima oră – îmi spune el, confidențial, și-mi face iar semn cu ochiul, ca-ntre bărbați.

     - Petrecere frumoasă, Radule! Dar Ioana ce face? întreb eu așa, ca într-o doară.

     - Mergeți și vedeți – și-mi zâmbește iar cu subînțeles. Adaugă apoi cu același ton de adineauri:

     - Nici ai noștri nu-s acasă în noaptea asta, s-au dus și ei de cu seară pentru târgul de vite de mâine. Să aveți o noapte bună! – îmi urează el și se tot duce în susul uliței fluierând și mai abitir ca înainte, tânăr și nepăsător, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor.

     N-am mai fost niciodată la ea acasă. E singură acum, deci ar fi o ocazie extraordinară să-i fac o vizită. Hotărât, ies în uliță, trec pe partea cealaltă de unde se vede mai bine casa iubitei mele, văd lumina aprinsă, ba chiar am impresia c-o văd umblând prin casă după umbra mișcătoare de pe fondul luminos al perdelelor. Pornesc, însuflețit deodată de un curaj neobișnuit. Dar apoi rămân țintuit locului. De după cotul ulicioarei a apărut „Urâtu”. Merge alene, cu privirea în pământ, lovind plictisit cu bocancul pietrele ieșite în cale. Fără să-și ridice privirea din pământ – altfel m-ar fi văzut – intră în curtea spre care mă îndreptam și eu până cu câteva clipe în urmă. Apoi în casă.

     Tremur cumplit de enervare și durere. Dar și de o curiozitate bolnavă. În sfârșit să știu și eu ce se întâmplă! O dată pentru totdeauna! Mă reazem de o răchită la marginea drumului și aștept. Aștept mult și bine. Tipul nu se dă dus cu una cu două. Aș intra peste ei în casă dar parcă totuși nu am chef de scandal. Se-ntunecă de-a binelea și eu tremur deja și de frig și de indignare. Bat cu pumnul în trunchiul zgrunțuros cum aș lovi în individul care stă de mai bine de un ceas în casa celei pe care o consideram ca și logodnica mea.

     În clipa în care în casă lumina se stinge îmi vine să urlu la stele! Pornesc involuntar, ca în transă, spre casa acum cufundată în întuneric deplin. Genunchii sunt gata să mă lase. Ajung la ușă străduindu-mă să nu fac nici cel mai mic zgomot. Intru în tindă. Apoi pe pipăite găsesc clanța ușii de la cameră. Înainte de a o apăsa stau și ascult. Din cameră se aud răsuflările întretăiate ale celor doi. Intru în cameră pe nesimțite. Întuneric beznă. Acum aud mai bine ce se întâmplă. Sunt la doi pași de ei. Scot din buzunar bricheta, îi reglez flacăra la maxim și cu mâna întinsă cum aș ține un pistol, o aprind. Flacăra lungă de brichetă cu gaz luminează bine toată încăperea. Imaginea care-mi apare în față n-am s-o uit toată viața: cei doi în pat, acoperiți până la brâu, umerii lor goi și apropiați, ai lui întunecați, bronzați, ai ei subțiri și albi ca fildeșul și capetele lor uimite, înspăimântate de moarte, întoarse spre mine. Țipă amândoi ca din gură de șarpe, în prima clipă or fi crezut că însuși diavolul a dat peste ei, apoi el țâșnește din așternut, gol ca un indian și se aruncă asupra mea. Ea țipă în continuare, isteric, noi doi ne tăvălim pe jos și ne gâtuim multă vreme pe întuneric…

 

*

 

     E altă seară, de început de septembrie. Stau zgribulit pe-o stâncă deasupra satului, cu genunchii strânși la piept și cu gândul la audiența de mâine la inspectorul școlar general, căruia vreau să-i cer un transfer undeva, oriunde, dar mai aproape de civilizație. De aici sunt decis să plec cu orice preț. Satul din vale se vede ca-n palmă dar încerc să nu mă uit în jos, îmi agăț privirile numai de luminile tremurătoare ale primelor stele. Spre culmea unde mă aflu urcă o bătrână cu traista în spinare, sprijinindu-se într-o bâtă încovoiată ca și spinarea ei. Urcă destul de hotărâtă în ciuda vârstei înaintate. În curând e la câțiva pași și ridică spre mine fața ei smochinită, încadrată oval de broboada neagră.

     - Bună sara, domnișorule!

     - Sara bună, mătușă! Dar unde-ai pornit tocmai acum, la vreme de noapte?

     - Mă duc acasă peste deal, că m-o prins sara prin sat cu tot felul de treburi.

     - Dar dumitale nu ți-e frică să mergi atâta drum prin pădure, noaptea? Dacă îți iese în cale vreun lup ori vreun urs?

     - D-apoi să fi dumneata sănătos! Că eu nu mă tem de lupi ori de urși. Eu numai de omu’ rău mă tem, că-s oamenii mai răi ca animalele din pădure.

     - Ai dreptate, mătușă. Oamenii-s mai răi…

     - Da’ dumneata de ce stai singur cuc pe-aici? Te văd cam supărat. Ori mi se pare mie. Cin’te-o supărat?

     Fără să aștepte vreun răspuns din partea mea baba-și răspunde singură:

     - De bună samă că vreo zăludă de fată! Dragostea, bat-o amaru’ s-o bată!

     - Dragostea, mătușă… – îngân eu mecanic și mă uit lung după femeia cocârjată care intră voinicește în întunericul pădurii și care n-a știut să se teamă vreodată în viața ei decât de răutatea oamenilor.

     S-a întunecat de-a binelea, satul e numai un cimitir de lumânări aprinse. Cobor în silă, scâlciindu-mi pantofii în râpa gloduroasă, fără să mai văd pe unde calc, frământând în minte un singur gând: ce-o să-i spun și ce-o să-i  cer mâine inspectorului școlar general?

Vizualizări: 50

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mulțumesc mult pentru lectură, aprecierea scriiturii și felicitări! O zi bună și rodnică în continuare!

Ion Ion a spus :

Foarte frumos! Am citit pe nerăsuflate, scrieți bine, domnule Grig Salvan! Felicitări sincere!

Ca de obicei superb!
Proza conține cu prisosință tot ce se cere: descrierea unui colț de rai, cu imagini ce cu dificultate se pot imagina, cu aglomerare de detalii care sporesc farmecul acestuia. Apoi acțiune, acțiune diversă și tulburătoare a locuitorilor, despre viața dură pe care sunt obligați s-o îndure copiii, chinuiți de munci grele, mai mari, mai dificile decât putința lor, și, ca punct de atracție, idila de dragoste a profesorului de istorie, personajul principal, cu tot ce presupune ea. Primele momente, încăierare cu alt curtenitor și deziluzia de final.
Textul întreg este marcat de entuziasmul trăirilor, de modificările, devierile comportamentale și psihice la care este supus profesorul de oraș, datorită împrejurărilor, la suferințe și la puțina bucurie datorată frumuseților naturii. Scene tulburătoare din tumultul acestui spațiu, acestui cadru uitat de lume, undeva printre munți. Dar și metafore elogiative, descriptive fapt ce aduce textului, principalul punct de atracție.

Text scris de o mână sigură de scriitor.
Încântător, încântător!
Sofi

Sofia, mulțumesc mult pentru răbdarea lecturii, pentru comentariul detaliat și aprecieri! Mă bucur mult că ai citi cu plăcere acest text construit cu migală și dragoste pe rememorări ale tinereții mele.

Sofia Sincă a spus :

Ca de obicei superb!
Proza conține cu prisosință tot ce se cere: descrierea unui colț de rai, cu imagini ce cu dificultate se pot imagina, cu aglomerare de detalii care sporesc farmecul acestuia. Apoi acțiune, acțiune diversă și tulburătoare ale locuitorilor, despre viața dură pe care sunt obligați s-o îndure copiii, chinuiți de munci grele, mai mari, mai dificile decât putința lor, și, ca punct de atracție, idila de dragoste a profesorului de istorie, personajul principal, cu tot ce presupune ea. Primele momente, încăierare cu alt curtenitor și deziluzia de final.
Textul întreg este marcat de entuziasmul trăirilor, de modificările, devierile comportamentale și psihice la care este supus profesorul de oraș, datorită împrejurărilor, la suferințe și la puțina bucurie datorată frumuseților naturii. Scene tulburătoare din tumultul acestui spațiu, acestui cadru uitat de lume, undeva printre munți. Dar și metafore elogiative, descriptive fapt ce aduce textului principalul punct de atracție.

Text scris de o mână sigură de scriitor.
Încântător, încântător!
Sofi

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Suntem din altă lume? a utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 54 secunde în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog țărm interior a utilizatorului Mariana Suciu
cu 5 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog țărm interior a lui Mariana Suciu
cu 6 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog decorul singurătății a lui Darie Giurgiu
cu 7 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog decorul singurătății a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 8 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Priveşte clipa şi taci ! a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 10 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Priveşte clipa şi taci ! a lui Stanescu Valentin
cu 10 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Frunza toamnei a utilizatorului Dinca Valerian
cu 12 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Frunza toamnei a lui Dinca Valerian
cu 12 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Solstițiu de iarnă a utilizatorului Adelina Labic
cu 14 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Solstițiu de iarnă a lui Adelina Labic
cu 15 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Regatul lui Ion a lui gabriel cristea
cu 16 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Regatul lui Ion a utilizatorului gabriel cristea
cu 16 minute în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nod a utilizatorului Dinca Valerian
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Vestigiu a utilizatorului Reus
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Revolta a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ştiu că sunt a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Nod a lui Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nod a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Cu zvonuri vestind primăvara a lui gabriel cristea
cu 4 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor