Surâs fără vârstă

Cutia cu fotografii fără album. Fără loc în bibliotecă şi, poate, în amintire. Răsfoiesc, poză cu poză, straturile inegale şi regăsesc frânturi de trăire, oprite de timp, care au continuat să existe, fără a mai face parte, uneori, din gândurile şi memoriile mele sau ale celor care m-au însoţit în câteva cadre.

Separ una dintre poze de celelalte, o privesc, iar ea îmi dăruieşte din surâsul chipului adolescentin. O sprijin în palmele mele căuş şi încerc să zâmbesc „în oglindă”. Mă înfăţişează la vârsta de 17 ani. De atunci, a cam trecut timpul... Cu toate acestea, rochia mai păstrează încă o nuanţă pală din verdele aprins. Şi diadema pare să sclipească. Las genele să-mi umbrească lumina ochilor şi pleoapele să o acopere, încetul cu încetul, dând la iveală scene apuse. Simt şi revăd... Am păşit în sala cochetă a restaurantului şi, stingheră, mi-am ocupat un loc la masa rezervată. Alături de mine – rude, prieteni, necunoscuţi. Mi-am spus în gând: „Mai bine rămâneam acasă! M-aş fi simţit mai confortabil în odăiţa discretă, în care îmi petrec cea mai mare parte a timpului.” Dar, cum să lipsesc de la logodna verişoarei mele Adina?

În jur observam degajare şi voie bună, citeam fragmente de conversaţii plăcute, în contrast cu reţinerea gesturilor mele. Numai melodia caldă, ce alinta atmosfera, îmi aducea linişte. Adina şi Mihai – logodnicul ei – s-au îndreptat spre ringul de dans. Distinşi, frumoşi, rafinaţi... I-am privit admirativ.

Caut grăbit prin cutia cu fotografii. Oare imaginea lor, din acea seară, nu a rezistat trecerii timpului? Sau se află numai în altă „colecţie”? O găsesc. Între mine şi Adina sunt doi ani diferenţă. Ca verişoară mai mare, am considerat-o a-mi fi, întotdeauna, reper. Personalitatea ei, eleganţa... Eleganţa mişcărilor, pe ringul de dans, mă readuce în amintire. Adina şi Mihai pluteau în ritmul valsului. Îi căutam printre celelalte perechi şi îi conduceam, cu privirea, pe fiecare acord muzical, întrebându-mă: „Eu voi dansa vreodată astfel?” În acel moment am simţit, în apropierea mea, o prezenţă şi... am acceptat invitaţia venită cam pe nepregătite – din singurătate sufletească şi din visare nu mi-a fost uşor să mă desprind. Cel care mi-a condus paşii, nu era parte a sufletului meu, pentru care să simt fiorul, însă mi-a schimbat starea de spirit. Am dansat şi rozul aprins de pe obraji mi-a exprimat bucuria. Privesc fotografia şi zâmbesc. Din nou...

Cutia îmi dezvăluie alte şi alte imagini. Gândurile-mi trec de la cuvânt la emoţie, de la gest la auzul unui vals dansat în adolescenţă. Nu l-am mai întâlnit pe partenerul meu de atunci. Niciodată nu i-am mai simţit prezenţa. L-am identificat doar cu acel dans, cu o seamă de clipe ce mi-au luminat sufletul şi m-au însoţit în amintire regăsită, rememorată şi încununată de surâs adolescentin sau fără vârstă.

Îmi place

Membri cărora le place: 1

Vizualizări: 94

▶ Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Legătură Răspunsul lui Sofia Sincă în Ianuarie 13, 2017 pe 9:27am

Bine scris literar textul, (în afara multitudinilor de virgule) dar tema, motivul, mesajul - slăbuț. Nostalgia văzută prin poze... Câți ani să aibă persoana care trăiește prin poze? 80, 90?...

De fapt este o proză foarte scurtă. Poate fi numită o adnotare, pentru ceva... pentru cândva.

Sofy