Sfârşit de vară

[Exemplu de Titlu]

1.Bunicul

Stolurile de cocori făceau cercuri pe seninul cerului albineţ, vântul adia călduţ ca o enigmă fără să iasă în relief iar peste tot plutea o mulţumire în toate.
Pe dealul de lângă via bunicului erau aranjate ca într-o bibliotecă parcelele cultivate, prima cu trifoi apoi următoarea cu grâu auriu şi apoi livada de peri urmată până la linia orizontului de o mare de iarbă.
......
Proaspăt absolvent de liceu, orăşean în acte, sătul de viaţa cazonă de la internatul liceului militar îmi luasem prima mea adevărată vacanţă.
Prin minte-mi treceau clişee proaspete de amintiri când până pe la miezul nopţii cu prosoape legate la cap, noi băieţii căutam să băgăm cu de-a sila în minte lucruri care deja nu mai aveau loc, toceam, beam cafele şi ieşeam din când în când la o ţigară ascunşi să nu ne prindă lentul, ofiţerul de serviciu pe liceu.
Plănuisem să petrecem câteva zile din vacanţa noastră împreună, dar unii din noi prea fericiţi de reuşită alţii frustraţi de eşec ne-au făcut să abandonăm subtil aceste planuri.
-Felicitari domnule, îmi spuse tata zâmbind şmechereşte pe sub mustaţă, încă un hop şi ajungem şi la academie, îmi strânse mâna bărbăteşte cu putere, ştiu că e împotriva regulamentului dar aş vrea să bei o bere cu mine astăzi.
Mama era în universul ei, bucătăria, de acolo veneau mirosuri, arome şi sfârâieli, zgomot de capace de oale cu linguri, farfurii şi tacâmuri.
-Gata masa ! Triumfătoare aranja masa cu tot felul de bunătăţi, nu avea stare, mereu ştergea praful imaginar, netezea cute călcate impecabil, şi mă privea pe furiş lăcrimând.
Mama o femeie subţirică frumoasa ca o icoană, ochii când verzi când albaştri preda biologia unor copii de gimnaziu, mereu nemulţumită de clasele ei şi mare iubitoare de natură.
Casa noastra adevărată grădina botanică cu plante si ghivece de flori peste tot îl făcea de multe ori pe tata să spună.
-M-am saturat de buruienile tale !
Tata inalt, îşi pieptăna părul peste cap, şaten cu tâmple albite, “un inginer adăugat la gaşca de chiulangii a ţării”cum îi plăcea să spuna de multe ori, lucra în cadrul unui institut de cercetare, tot ce ştiu e că era chimist la origine.
...
-As vrea să merg la bunicul, vreau să îmi petrec o parte a vacanţei la el şi când voi vă luaţi concediu treceţi pe acolo şi merg şi eu pe litoral.
...
Trenul gâfâind se porni într-un şuierat prelung, ochisem un compartiment gol unde mă aşezasem la fereastră, îmi era atât de dor de o evadare, de o libertate să fac lucruri împotriva firii şi a rigorilor regulamentare.
Somnul şmecher mă birui, încercasem prea multe numărători de plopi, pentru prima dată eram liniştit şi visam fără sens lucruri petrecute în viaţa mea, dorinţe, frustrări şi speranţe.
-Biletele la control !
Am scos biletul din buzunarul cămăşii şi i l-am arătat conductorului.
-Nu că aş vrea să vă stric somnul domnule, dar la prima trebuie să coborâţi.
Mi-am pus geanta pe umăr şi am ieşit pe coridor să urmăresc ultima parte a drumului de acolo, peste tot forme de relief colorate viu, câmpii când verzi când aurii, dealuri cu pomi şi vii aranjate ca într-o formaţie militară gata de atac.
În gară nu trebuia să întreb sau să cutreier cu privirea, din capătul peronului răsărea faţa mamei doar că era mai înaltă şi avea o mustaţă albă tăiată scurt.
Bunicul era nu prea înalt, urmele frumuseţii şi virilităţii stăruiau încă, ochii negri, faţa bronzată, mâinile puternice şi farmecul omului care ştie să se bucure de viaţă.
-Flăcăule, cât te-am aşteptat pe bancă pe peron mi-am amintit viaţa mea, eram aşa ca tine când l-am petrecut pe tata plecând la război tot de aici, nu s-a mai întors niciodată iar acum eu cu părul argintiu văd cum se întoarce amintirea tatei prin tine.
-Să îmi trăieşti, nepoate, hai acasă poate ţi-o fi foame, sete, somn, ştiu eu, acolo vă dă doar orez şi fasole, eu am numai bunătăţi aici pentru tine.
Curtea bunicului spunea totul, era cartea de vizită a gospodarului, nimic nu era aruncat la întâmplare totul avea un rost, un loc, şi un cui de care să fie agăţat câte ceva şi atunci pentru prima oară am realizat că sângele bunicului se zbate în venele mamei mele, poate puţin şi în ale mele dacă am dorit viaţa militară cu reguli şi regulamente cu aspiraţii şi simboluri ce trebuie respectate.
Odaia, aşa cum îi zicea bunicul, era simplă, curată şi se vedea că era nefolosită de mult, busuiocul uscat de la icoană îşi aruncase parfumul peste tot amestecându-l cu naftalina pitită pe sub hainele din ladă şi din buzunarele hainelor din dulapul de la începutul lumii făcut din lemn de stejar, ceruit cu ceară de albine şi strălucitor în razele pătrunse pe fereastră.
Mi-am aşezat puţinele cărţi pe noptiera de lângă pat, am scos jurnalul meu în care scriam "ce au uitat alţii", aşa îi spuneam eu în glumă şi m-am întins pe pat privind tavanul din scânduri odihnindu-se pe nişte grinzi mari toate vopsite într-un vişiniu închis.
De deasupra uşii zâmbeau în costume populare de mire şi mireasă, bunicii mei.
Bunica plecase în urmă cu doi ani răpusă de o boală la plămâni căpătată după o răceală puternică, nu a vrut să ştie de doctori şi medicamente, a muncit până a căzut.
Săraca bunica, cât o iubeam dar cât mă iubea şi ea !
Mereu îmi spunea că mă însoară în sat ca să nu piară sămânţa noastră, când văzând că am ales armata nu a deznădăjduit dar nici nu a mai spus nimic.
-Ofiţer, ne-ofiţer tot o fată de aici o să iei !
Patul a oftat scârţâind încet, pleapele mi s-au făcut de plumb, vedeam cum tavanul coboară încet să mă învelească şi am adormit într-un somn fără vise ca o apă şerpuind fără sfârşit spre mare.
....
Ce-i neliniştea oare pe cocori, mă întrebam stând tolănit sub nucul bătrân din capătul viei, de ce se roteau ameţindu-mă privindu-i, voiau oare să sfredelească cerul tridimensional care mă chema în imensitatea lui.
Nu ştiam răspunsuri şi hipnotica alb-albastrie a cerului mă chemă la el, pluteam în inima lui privind în urmă lăsând pământul atârnat într-un singur punct pe univers.
Nucul bătrân tresări şi odată cu freamătul lui mi se risipiră şi mie gândurile.
Am început a trăi în real gândindu-mă la viitor. Da! Voi deveni un ofiţer, poate într-un târziu voi avea o familie şi copii voi fi un om cu un rost şi poate pe deplin împlinit.
Din lanul de grâu un zgomot sfâşâie liniştea verii, o prepeliţă se înălţă împleticindu-se că după o beţie urmându-şi zborul sinuos pentru a-şi păcăli prădătorul ducându-l cât mai departe de cuib.
M-am ridicat în capul oaselor curios să văd ce oare ar putea ameninţa liniştea cuibului de prepeliţă.
...
Într-o rochie subţirică de vară, albă, încinsă peste mijloc cu un şal, o fată având în mână câteva fire de mac îşi croia potecă prin marea de un galben prea auriu pentru ea.
Firele de mac atârnau contrastând rochia albă, părea pătată cu lacrimi de sânge, era ireal fiindcă acolo nu era nici urmă de durere.
Se îndrepta direct spre mine tăind în lat acum şi lanul de trifoi.
M-a zărit în ultima clipă şi surprinderea îi scoase un ţipăt uşor, macii îi curseră din mâini, mă privi cu o mirare albastră ca o floare de cicoare.
Pătrunzător de frumoasă, părul împletit strâns într-un coc, buzele asortate izbitor de nuanţa macilor, pielea colorată în maroniu de la sărutul razelor de soare, mă privi în fugă aruncându-mi un fugar:
-Buna ziua !
Inima îmi bătea sălbatică îmi cerea insistent să o las să zburde fără ţintă, voia să bată în ritm de stele căzătoare, nebună de dragoste.
Până să mă dezmeticesc fata era acum o lacrimă albă peste dealurile pline de verde.
...
Vocea bunicului mă făcu să tresar, parcă aruncându-mi în cap pe căldura aceea o găleată cu apă rece ca gheaţa.
-Domnule ofiţer, ce zici mâine mergi cu mine la târg, îl înhămam pe Dorel la căruţă şi mergem în satul vecin, parcă şi Dorel ar vrea să mai facă o plimbare din când în când.
Dorel era armăsarul roib cu o pată albă deasupra botului.
-Mergem bunicule, mergem, am tresărit auzindu-mi vocea mea de nerecunscut.
...
Acum am înţeles dintr-o dată ce-i neliniştea pe cocori, îi neliniştea tinereţea noastră.

[Sofia Sincă]

Un text cursiv, cu aliniamente precise... ca în armată. Însă e cuprins de platitudine. Prea sunt toate ca la carte... nu crezi? Sau poate există o continuare, cu vreo intrigă. Nici concluzia din ultimul rând nu se prea întrevede... unde-i neliniștea tinereții?

Apoi acele punct dintre paragrafe, trebuie să fie mai mult de trei, altfel se vor confunda cu punctele de suspensie și nu-și au rostul pe acolo. Și ar mai fi, semnele de punctuație trebuie să fie lipite de cuvânt, iar la dialog, pauză între acesta și cuvânt. Dar dacă textul este publicat în carte, toate acestea sunt de prisos.

Oricum am citit cu plăcere,

Sofi

[Mihaela Suciu]

De cursiv e cursiv, curge ca o apă lină... prea lină! după cum a consemnat și Sofi.

După cum ai început „1. Bunicul” - e o parte dintr-o compoziție mai amplă, continuă! 

Ca redactare, faptul că după punct începi de la capăt următoarea frază dă un aspect de „linii de înaltă tensiune” și redau și o frază care mie-mi face „scurtcircuit”: „În gară nu trebuia să întreb sau să cutreier cu privirea, din capătul peronului răsărea faţa mamei doar că era mai înaltă şi avea o mustaţă albă tăiată scurt.”  - așa vrei să rămână?

Am citit cu plăcere!

 

[Nikol MerBreM]

Mi-a plăcut "mirarea albastră ca o floare de cicoare", normal că-i  "neliniştea pe cocori" :)! Mărturisesc că m-am scurtcircuitat şi eu în mii de zâmbete pe sub... mustaţă :))), când am citit despre  "faţa mamei" cu "mustaţa albă tăiată scurt" :)))), deşi înţeleg că mama semăna foarte mult cu bunicul.

Nikol