Scrisori din străinătate (V)

[Tudor Cicu]

5. Scrisoarea V-a

                                    Motto:

                                 „Istoria lumii este tribunalul lumii”

                                                              Friedrich Schiller

 

   Nu trebuie să ne fie dor de ceea ce am trăit, ci de ceva ce am fi vrut să trăim, ar putea fi gândul călătoriei mele prin Europa, dar nu vreau să-mi fac din aceasta un motiv de nostalgie, căci ar putea fi la fel de înşelător ca toate celelalte gânduri. În cea de a doua zi petrecută la Viena, ne planificăm timpul la maximum. Aşadar, ne luam tichete de 5,7 euro/pers., valabile pentru toate mijloacele de locomoţie: metrou, tramvai, autobuz, etc... Cu harta oraşului, de pe pliantul primit la hotel, pornim la drum. Trecem din nou pe la Stephansdom, Burghteatr, Opera, palatul Hundorf, să le vedem şi la lumina zilei, iar soarele să ne ajute să scoatem pozele mai clare. Vizităm biserica Karlskirche, construită prin 1715, în cinstea lui Karl Barromeo, sfântul patron al luptei împotriva ciumei. Carol al VI-lea, se pare, ar fi cel care a comandat-o. E un amestec de baroc (cupola - ca o ceapă) şi stilul oriental al turnurilor ce o străjuiesc (stil cunoscut şi la noi, le văzusem la minaretele geamiilor din Mangalia şi Constanţa). E un loc prin care se preumblă turiştii. Două armonici, care răsunau în apropierea bisericii, îmi par de pe plaiuri cunoscute, după melodiile româneşti. Luăm tramvaiul nr. 2, până dincolo de canalul separat al Dunării, apoi metroul cu care trecem ba pe sub pământ, ba pe la suprafaţă, pe deasupra fluviului Dunărea, până în cartierul nou Austria/Wien Center Cyti. Vizităm Donauparkul şi privim, de jos în sus, turnul Dunării, înalt de 202 m. O plimbare cu liftul până sus, pentru a admira panorama oraşului ne-ar costa cca 7 euro/pers. Renunţăm, pentru a ne plimba prin parc. Lume puţină (cca 10-15 persoane, ieşite să-şi plimbe câinii de lesă şi câţiva copii ce fac înconjurul parcului cu trenuleţul miniatură, pe nişte şine cu ecartamentul îngustat. Servim la un chioşc câte o pizza (împărţim, în trei, o pizza mare, de 6 euro), după care, plecăm cu metroul spre palatul Schönbrunn, vechea reşedinţă a habsburgilor. Înţelegem, de pe ici-colo, din inscripţionări, că acest spectaculos şi impunător palat a fost construit pe locul unde pădurea din afara oraşului (la acea vreme distrusă în timpul asediului turcilor, din 1683) constituia jungla Vienei, azi inima oraşului. Maria Tereza a comandat şi supravegheat, personal, decorarea interioarelor. Galbenul de Schönbrunn, de pe faţada clădirilor, poate echivala cu albastrul de Voroneţ. Aici a dormit şi Napoleon Bonaparte, când a ocupat Viena, în 1805. Turiştii sunt îndrumaţi să viziteze, aici, câteva obiective de o frumuseţe rară: sala oglinzilor, sala lui Napoleon, salonul albastru chinezesc şi sălile Elisabeta şi cea de Porţelan. Reţinem un aspect semnificativ, petrecut aici: monarhia austriacă a fost abolită în 1918, când ultimul împărat, Carol I, a abdicat în salonul albastru chinezesc. Nu plătim biletul de intrare, deoarece ne-ar lua, pe puţin, 5-6 ore vizita şi s-ar însera. Ne încântă grădina, aleile, statuile ce străjuiesc curtea exterioară, până la celălat capăt, la un basorelief din statui reprezentând scene mitice diverse, postat deasupra unui bazin cu apă, imens, şi labirintul străjuit de arborii deşi ai grădinilor. Trecem, apoi, prin parcul Stadtpark din apropiere, unde facem fotografii lângă statuia lui Fr. Schubert şi, mai ales, dinaintea impunătoarei statui aurite a lui Johan Strauss, reprezentat în picioare sub arcul unei cupole, cântând valsul vienez la vioară. Căutăm mormântul lui Schubert, se pare înmormântat în cimitirul central, unde se zice ca i s-a înălţat şi un monument impunător. Dar, ne rătăcim şi nu-l găsim. Mă împac cu gândul că a muri, înseamnă a călători în lumea de dincolo, unde, probabil, toţi cei pomeniţi, aici, au început o altă viaţă. Or fi şi fericiţi, pe acolo? Ne închipuim, doar, cât de fericiţi păşeau ei, pe străzile Vienei! Ceea ce curge, acum, de-a lungul străzilor, pe deasupra clădirilor ce nu cred să se mai construiască vreodată, nu este umbra lor, ci umbra noastră căutându-le urmele. „Gândirea nu se înalţă decât la cei ce pot iubi sau urî”, spunea Pasteur, dar omul contemporan nu mai e pasionat decât de frumos şi nou, şi încă nu orice fel de frumos şi nou, ci mai ales de cel arhitectural, în stil suprarealist, şi, eventual, de estetica industrială. De aceea, îl înţeleg, la vârsta mea, şi îl admir pe fiul meu, care ţine morţiş să vadă construcţiile gigant, din sticlă şi beton, de 250 m, şi altele, în jur de 200 m, din zona industrială a oraşului Viena. Şi, mai ales, să se pozeze la baza acestor mastodonţi. În final, trecem în revistă impunătoarele clădiri, ce găzduiesc, în prezent, Primăria şi Parlamentul. Primăria în stil neogotic, cu clopotniţele sale şi rozetele de piatră la ferestrele ascuţite, atrag, privirile tuturor, nu numai admiraţia locuitorilor oraşului, dar şi pe cea a unui gură cască (adică eu); după cum zărim, d-ăştia sunt, cu sutele, în jurul ei. Şi toţi cu aparatele foto, ridicate în sus. În piaţa din faţa clădirii Rathaus (primăria), se desfăşoară, la ora când trecem noi, un festival de muzică. Fiul meu crede, că noaptea, luminile îi vor expune clădirii toată frumuseţea, şi decide să revină pe înserat. Parlamentul e o clădire magnifică, de dimensiuni ceva mai mici ca ale Parlamentului ungar, dar, pe cele două rampe mari, în pantă, care duc spre intrarea principală, sunt aşezate statuile filosofilor şi gânditorilor greci, mult încercate, şi ele, de aparatele foto. Coloanele centrale sunt asemănătoare coloanelor întâlnite pe Acropole. Aici a fost proclamată, prima dată, Republica Austria, în octombrie 1918. După 8 ore de mers, ne retragem spre hotel, pentru că nu ne mai simţim picioarele. Doamne, cum ne-am mai preface în lăstuni, ca sa putem zbura, nu târî - pur şi simplu - pe pământ. A fost ziua când inimile noastre s-au umplut de un cântec neştiut, pe care îl voi descifra, probabil, mult mai târziu. Şi înţeleg de ce spunea Schiller, astfel, despre lume: „Lumea nu-ţi poate dărui ceea ce nu primeşte de la tine”.    

                                    (va urma)

 

 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Tudor! Rețin impresiile tale, că denumirile îmi dau dureri de tălpi mentale. :)