Scrisori din străinătate (II)

[Tudor Cicu]

2. Scrisoarea a II-a

                                                              

                                  Motto:

                             „La marginea Tisei ce caut eu oare?”

                                                                       Ady Endre

 

   Cititorul meu s-ar putea întreba, citindu-mi aceste note de călătorie, dacă nu cumva am vocaţia călătoriei. E pentru a doua oara când trec graniţele ţării mele. Deci, nu vocaţia călătoriei mă împinge înainte, ci mai degrabă curiozitatea. E adevărat, că unii dintre noi călătorim, încoace şi încolo, din plăcerea de a vedea lumea şi a o compara. Ce ştim noi despre ea, din cele găsite prin cărţile citite, şi ce aflam noi luând contact direct cu ea? „Frunze verzi şi frunze verzi...”, cum ar fi spus Nichita. Ce cred eu? Păi, să vedem... Deocamdată, pusta maghiara e cât cuprind ochii noştri, până în zare şi chiar dincolo de ea. După sute şi sute de km de rulaj cu maşina, nu zărim decât vasta câmpie. Abia pe la km 30 spre 25, distanţă de Budapesta, zărim ceva dealuri şi autostrada se zăreşte, înaintea noastră, şerpuind sub văile şi dealurile din jur. Alt relief. Semn că ne apropiem de ceva deosebit. La ora 15,10 (ora noastră), suntem deja la primul stop întâlnit la intrarea în Budapesta. Temperatura la bord indică 16⁰C. Avem noroc de vreme bună. Dar GPS-ul ne joacă feste. Ne tot trimite ba la stânga, ba la dreapta. La orele 16,30, găsim centrul şi strada Rakoczi şi locaţia hotelului unde avem stabilită, de pe internet, dinainte, cazarea. Avem să aflăm curând, că, de aici, la Dunăre, şi podul  suspendat pe cabluri între Pesta şi Buda, sunt doar 1500 m. Nu-i rau. Condiţiile de cazare pentru trei persoane (un apartament cu doua camere, cu bucatarie… etc) sunt excelente. Preţul: cca 220 RON pe noapte (inclusă şi parcarea maşinii). „Biata, buimaca Ungaria...” – scria Ady Endre, simţindu-se, pesemne, ca un „pui de graur în colivie”. Mi-l imaginez „gonind cirezi de vise oarbe/ din splendida păgânătate”, pe acest Ady Endre, tânăr Apolo al noilor melodii în poezia vremii, dar noi suntem curioşi să aflam mai multe despre acest oraş. „Dorinţa e-un călău ce ne pândeşte” – spunea poetul amintit - , dorinţa e trenul din vis, care nu mai sosea pentru noi, aşa ca o luăm la pas, prin oraş. Nu ştiu prea multe lucruri despre acest oraş. Dar, mi le voi aminti. Aşa sper. Suntem pe strada Rakoczi. O fi una şi aceeaşi persoană cu Francisc Rakoczi, principe regent al Ungariei şi principe al Transilvaniei (1704), eroul naţional al Ungariei. Întâlnim, în drumul nostru, clădirea impresionantă a hotelului „Astoria” şi privirea ne este atrasă de placa montată pe faţada clădirii, în care se aminteşte că aici a locuit Petofi Sandor - autorul lui „Ianoş cel viteaz” -, între 1944 octombrie şi 1945 ianuarie. Numele unei străzi, Attila, îmi  aminteşte de legenda lui Sigfrid şi a Crimhildei. Frumoasa Crimhilda, măritată cu Attila, regele hunilor, după moartea lui Sigfrid, numai pentru a se răzbuna pe fratele ei, regele Gunter al burgunzilor, pentru că uneltise la moartea celui care, ca şi Ahile, nu avea decât un singur punct vulnerabil cauzator de moarte. Este suficient sa te documentezi asupra unor aspecte, pentru a şti exact ceea ce ai de făcut, odată ajuns la destinaţie. Dar, unde? Nu avem nici un fel de ghid sau orice alt document scris, asupra noastră. Mergem la întâmplare, aidoma corăbiei lui Noe, în derivă, până când clopotele câmpiei, cu sunetele lor, în podul de taină al amintirilor, se va îndura să-mi trimită şi ceva inspiraţie. Ne-am pierdut în acest oraş, care poarta amprenta secolelor trecute, cu clădiri impresionante prin arhitectura lor, executate în stilul gotic. N-am întâlnit aşa ceva în ţară, nicăieri. Nu sunt clădiri zgârie nori, dar sunt impresionante prin dimensiunile pe orizontală şi arhitectura gotică, peste care pecetea vremurilor şi-a aşternut efigia veşniciei. Facem poze, spre a ne rămâne ca trofee peste ani, ele singure, martore ochilor noştri, întrucât cuvintele mele sunt mult prea neînsemnate ca sa redea această fascinaţie a realităţii. „Biata, buimaca  Ungarie...” - spui tu, poete! Biata, buimacă privirea mea, cea care nu a mai întâlnit o ţară ca asta. Ni se fac bătăi la picioare, de atâta mers, încolo şi încoace, de nu ne mai săturăm privirile. Din încleştarea, mereu amânată, cu plecările mele în Europa, iată, a venit vremea să-mi pierd şi măsura cuvintelor. Acum, pesemne, aş vrea sa fiu Dumnezeu, să ştiu dintr-o dată, cam totul, despre acest oraş care mă va găzdui câteva zile. Ştiu că aşa ceva nu se poate şi, crede-mă cititorule, iată-mă-s, din nou, revenit cu picioarele pe pământ. Se face seară, şi nici un sfânt nu mă vrea profeţind în aşezământul lui.

 

                                          (va urma)

 

[Mihaela Suciu]

A sosit scrisorica! Când ai vizitat Ungaria? Ce hazlie, ce final! :))

„Ni se fac bătăi la picioare” - n-am mai întâlnit expresia, cred că-i vorba de bătături.

[Tudor Cicu]

Mihaela: Călătoria aceasta prin Budapesta , apoi și prin Viena a fost de acum câțiva ani, dar după ce le-am scris, mi s-a ars laptopul și am pierdut cele 6 scrisori. Recent un amic mi-a spus că poate recupera de pe hartdisk cam totul. Îl aveam aruncat în debara și astfel am recuperat și romanul „Pierduți prin Siberia” la care scrisesem peste trei sferturi. E drept, mai aveam în manuscris, dar de obicei pe calculator revin cu adaosuri, completări etc și abia ade-acum încolo pot să continui romanul. Îmi părea rău de el fiindcă e memoria tatălui meu căzut prizonier la ruși, în cel de-al doilea război. Când a găsit și scrisorile mi-a spus că el nu a văzut Viena și dacă merită ar pleca și el în călătorie. Așa că am hotărât să le postez aici. (În Dobrogea mea, nu bătături la picioare, ci bătăi li se spun. După cum vezi folosesc multe expresii și forme ale vorbirii din locurile de baștină.) Mulțumesc de promptitudinea cu care mă citești. Cu drag!

[Sofia Sincă]

Frumos și romantic povestit impresiile de călătorie.

Tot așa și noi, ne-am cam derutat prin Budapesta, dar am plecat spre Dunăre, spre primul pod, apropiat de noi. Când ajungi acolo ți se deschide mintea și orientarea... ai impresia că nu te poți pierde. Aveam stabilit de pe internet punctele de vizitare și știam exact față de ce pod erau. Ne-am ghidat după podurile splendide care traversează Dunărea prin mijlocul capitalei ungare. Și cele mai însemnate puncte de vizitat, tot pe acolo sunt, de o parte și de alta a Dunării.

Merg să citesc mai departe.

Sofi