Motto: Dumnezeu nu încurcă niciodată piesele de puzzle. Le așează întotdeauna în așa fel încât imaginea de ansamblu să fie perfectă.

 

            Conduc crispat, n-am mai scos niciun cuvânt de o vreme, poate de oboseală, poate din cauza nemulțumirii statornicite în sufletul meu. Nici Laura, soția mea, nu mai sporovăiește. Fie a obosit și ea, fie îmi respectă tăcerea. Îmi place discreția ei. Mă lasă în apele mele atât cât trebuie, iar când simte că m-am îndepărtat prea mult de prezent mă trezește. „Pe unde umbli? La ce te gândești?” mă întreabă și astfel povestindu-i ce-mi trece prin cap îmi conștientizez rătăcirea. Revin lângă ea, mă ancorez în calmul ei și pentru un timp uit de nebunia de la serviciu.

            Acum tace, știe că-mi rumeg supărarea. Nu pot defel să accept prostia și răutatea directorului general, șeful meu. Vin de la o ședință programată azi, douăzeci și cinci decembrie, și dacă nu mă grăbesc risc să petrec ajunul Crăciunului pe drum. Am fost nevoit s-o car și pe ea după mine, s-o fac să mă aștepte pe străzi, pentru că aveam deja planificată plecarea la părinții mei când am aflat minunea. Ne așteptau, făcuseră pregătiri și nu mai era chip să contramandăm. Nici nu voiam de fapt. Trebuia să-mi imaginez că așa va fi deoarece nu este prima oară când își bate joc de noi în acest fel. Înainte de fiecare sărbătoare, fie că este Paște, 1 Mai sau oricare alta, ne pune să batem drumul până la București aiurea. „Dă-i încolo, să vadă cine-i șeful!” l-a auzit cineva spunând unui acolit.

            Așadar m-am trezit cu noaptea în cap, am făcut două sute cincizeci de kilometri degeaba și mai am încă pe atât până la mama. A mai și întârziat. Probabil voit, a amânat de trei ori ora de începere. Fierbeam toți, mai ales colegii mei din vestul țării care fac ore bune până acasă. Într-un sfârșit a intrat furtunos în sală, mimând povara funcției de conducere, a făcut trei piruete, a fluierat câteva înjurături, ne-a amenițat - altceva nu știe - și la fel de vijelios a ieșit după ce ne-a urat printre dinți: „Sărbători Fericite!” Treizeci de minute a ținut toată mascarada. Acum cred că este în avion spre Austria de unde între două coborâri cu schiurile ne va trimite mesaje ori mailuri belicoase în perioada dintre Crăciun și Anul Nou - lucrătoare pentru noi.

            - Tot Cămătarul? sparge liniștea Laura.

            - Da, cum altfel! Se ține scai de mine, fir-ar să fie!

            Ea l-a poreclit așa după numele unui interlop binecunoscut, dat fiind asemănarea izbitoare atât ca înfățișare cât și ca atitudine. Bineînțeles a ajuns să-l cunoască foarte bine din poveștile mele. Din păcate tot am ce povesti. Și, într-adevăr are profil de cămătar. Îți bagă mâna în buzunar până la cot, ia ce este al tău, intimidează, umilește, te stoarce ca pe o lămâie și când își vede sacii în căruță te aruncă la gunoi. Și toate acestea doar pentru că poate. Nu se pune problema să se implice cu soluții pentru că nu le are, nu-l interesează să le caute, nici nu este în stare să le găsească. Știe în schimb să-și numere banii, iar politica lui vizează doar câștigurile imediate. Acelea îi umplu portofelul. Din această cauză obiectivele stabilite și revendicate de el sunt inumane, aberante, anormale. Cu toate acestea nimeni nu poate să i se opună dacă nu este și hotărât să-și dea demisia. Când se află în fața unui raționament logic, incapabil să înțeleagă, se enerveazi și urlă: „Nu mă face, că vin la tine pe zonă și-ți arăt eu cum se face! Dar tu pleci!” Neputința este agresivă și penibilă. Chiar și ridicolă.

            - Ce te amuză și mie nu-mi spui? mă iscodește soția mea, foarte atentă, se pare, la umbrele de pe chipul meu.

            Zâmbeam, da, fiindcă tocmai îmi amintisem un personaj caraghios. Habar n-am cum îmi fugise gândul la o fostă subalternă de-a mea. Desenatoare la compartimentul proiectare, condus de mine cu mulți ani în urmă.

            - Ți-o mai amintești pe Dolores? întreb.

            - Da, ce-ți veni cu ea?

            - Se făcea odată în birou la ei caz de facultate, așa de dragul discuției. Știi că nu contau studiile. Dar vorbeau și ei. Că nu-i ușor să intri, că nu oricine poate, că uite cutare a dat de trei ori și n-a reușit, fiecare își dădea cu părerea. Ea, a tăcut ce a tăcut, apoi a răbufnit pe nepusă masă de ne-a lăsat pe toți mască: „Că dacă mă înfurii odată, să vedeți cum o fac! Pe cea mai grea!” Nu s-a înfuriat suficient, cel puțin cât am fost eu acolo. Așa și Cămătarul ăsta! Că ne arată el cum stă treaba cu vânzarea...

            - Mai lasă-l încolo! Nu-i permite să-ți fure și timpul liber. Destul te tăvălește la serviciu!

            - Mda... Mă gândeam și eu... Nu pricep ce mi se întâmplă nici să mă pici cu ceară! Doar n-am venit pe lume ca să mă calce ăsta în picioare. Trebuie să fie altceva, trebuie să fie o cale să supraviețuiesc și fără isteria asta. De unde atâta frică?

            - Ei, de unde? Uită-te în jur, peste tot este greu. Totuși cred că ar trebui să pleci de acolo.  Viața este scurtă, iar ei ți-o otrăvesc. Te distrug! Merită? Dacă ai mai avea de trăit o lună ai mai sta? Nu, ai socoti c-o risipești! Atunci? Nu contează că vorbim de o oră, o săptămână, un an, zece ani, tot irosire se cheamă.

            - Ah, ce aș începe eu afacerea mea!... Ce mama naibii fac ăștia? De ce mergem așa încet? mă apucă iarăși nervii.

            Mașinile de pe șosea sunt înșirate într-o coloană ce se târăște ca un melc din cine știe ce motiv. Nu mai am răbdare, simt că explodez. Îmi tot lungesc gâtul doar, doar m-oi dumiri ce ne ține în loc, însă fără succes. Cam într-o sută de metri drumul virează la dreapta și probabil acolo s-a întâmplat ceva. O fi oprit vreun deștept - că este plină lumea - chiar acolo și încurcă traficul. N-ar fi prima dată. Cum îmi petrec jumătate din viață la volan am întâlnit fel de fel de situații. Unele chiar incredibile. Dacă eram câțiva kilometri înainte unde chiar este o curbă extrem de periculoasă, aș fi putut crede că s-a întâmplat un accident, dar aceasta este blândă. Nu creează nicio problemă.        

            - Nu te mai enerva, lasă că ajungem noi! aud exact cuvintele care n-au nicicând darul să mă calmeze. Cum să nu mă enervez? Să-mi spună cineva, dacă știe, cum să mă dezenervez! Că eu n-am habar și în consecință mă exteriorizez în continuare:

            - La naiba, nu se mai termină ziua asta! Chiar ne apucă noaptea!

            - Hai, zău, controlează-te! În fond de ce ne agităm atât? Avem două zile la dispoziție să facem ce vrem și nu-mi convine deloc să stricăm tot pentru Cămătarul ăla. Mai mult de atât suntem de partea bună a baricadei. Cine știe cine și ce a pățit! Așa că, liniștește-te!

            Dar nu pot și pace, oricât mi-aș impune. Îmi trebuie ceva mai mult decât voință. O voi face probabil când voi ajunge acasă, când voi intra în casa unde acum treizeci și cinci de ani mi s-au deschis porțile lumii. Chiar acolo, chiar pe acel pământ care continuă - deși îl calc destul de rar, tot mai rar în ultimul timp - să-mi dea energie, să-mi dea putere, să mă echilibreze, să mă liniștească precum un cântec dulce de leagăn. Mi-e bine și în apartamentul nostru din Constanța. Este pace, căldură, simt acel parfum neasemuit de cămin, de familie, dar în curtea părinților, așezată pe vârful unui deal la poalele munților, vibrez într-un fel special. De parcă la nașterea mea acel tărâm de vis a făcut un sacru legământ să mă hrănească din seva lui miraculoasă. Este singurul loc unde, de cum pun piciorul jos mă regăsesc în armonie cu mine și totodată cu întreg universul. Poate munții, contururile lor ca niște dantele îndelung migălite de o mână măiastră, îmi dau forță. Sau poate nucul bătrân din dreapta porții îmi șoptește că toate dorințele pot deveni realitate așa cum credeam cu ani în urmă când zburdam fără grijă prin bătătură. Singura mea preocupare era să țes visuri și nu aveam niciun dubiu că se vor împlini. Alergam atunci cu brațele deschise spre viață. Nu știu când am încetat să zbor. Când am predat controlul, când m-am lăsat strivit ca o gâză, când am renunțat să-mi aleg drumul. Când s-a încolăcit în jurul meu ca un șarpe viclean, frica.

            Trag cu ochiul la nevasta mea și-mi așez mâna, împăciuitor, pe piciorul ei. Nu că ar fi îmbufnată, dar, deși îmi zâmbește, îi citesc tristețea în ochi. Departe de mine intenția de a-i provoca suferință și nu numai fiindcă este colacul meu de salvare pe o mare zbuciumată. Țin la ea enorm.

            Târâș, târâș, ajungem în curbă și mă lămuresc. Salvări, poliție și două mașini făcute praf, încă pe șosea. Văd în minte filmul accidentului. Din față vine o mașină cu viteză, taie curba și lovește o alta care, ca și noi, circulă regulamentar, fără să bănuiască măcar că după colț o așteptă un mare necaz. Îi dau dreptate copilotului meu, nicicum n-aș schimba locurile și da, chiar suntem de partea bună a situației.

            Cumva mă destind și puțin îngândurat de cele văzute conduc ceva mai relaxat. Reduc viteza, doar puțin, căci totuși vreau să ajung pe lumină și le permit celor nerăbdători să mă depășească. Și se tot duc. Dispar iute din raza mea vizuală, cai-putere hămesiți. Nici eu nu dorm, dar subit simt nevoia să las soarta să-și facă numărul. Să fiu doar observator al hazardului.

            Sunt atent la detalii. Un uliu ciufulit în vârful unui copac, încă unul, îi arăt și Laurei. Ea se bucură de parcă ar fi primit un cadou. Pe stânga orizontul însângerat înghite puțin câte puțin soarele incandescent. În zece minute acolo nu mai rămâne decât o linie aprinsă, mărturie a trecerii lui peste boltă. O dungă luminoasă ce te ademenește într-o lume de poveste ascunsă pe partea cealaltă a globului. Intru într-o localitate, admir casele împodobite cu licurici multicolori, zăresc câte un om ici-colo ieșit cu cine știe ce treabă. Foarte puțini și nu-i greu să-mi dau seama de ce. Cei mai mulți sunt înăuntru și robotesc. Este momentul când se scot cozonacii din cuptor, sarmalele sfârâie pe foc, se întind mesele, se așteaptă musafirii și colindătorii. La ieșirea din comună, un bărbat oprit pe marginea drumului, privește în lungul lui. Se sprijină în cârje și cum stă acolo, pare parcă atârnat de șosea. Mult prea aproape de carosabil. După ce trec de el observ că-și pune palma dreaptă pe inimă și se înclină ușor a salut. Îmi place gestul lui și-i răspund fluturând mâna pe geam. Ca să fiu sigur că mă vede frânez, aproape opresc, fiindcă urmează să cotesc la dreapta, devenind astfel nevizibil. Dau s-o întreb pe soția mea dacă l-a remarcat și ea, când mă trezesc deodată față în față cu un Audi A4. N-am timp să reacționez în niciun fel, iar el mă evită în ultima secundă și dispare ca vântul. Conduc moale mai departe. Îmi dau seama că n-a avut răbdare să urmeze curba, a scurtat și nici măcar nu a redus viteza. Inima bate să-mi spargă pieptul, tâmplele zvâcnesc, palmele transpiră, iar mintea repetă întruna vorbele spuse de soția mea puțin mai devreme: „o oră, o săptămână, un an, zece ani, tot irosire se cheamă”... Înțeleg în toată grozăvia ei situația, înțeleg pe lângă ce am trecut, înțeleg mai limpede ca niciodată că nu am timp de pierdut. Săpânit de recunoștință față de acel invalid rămas undeva în urmă la o margine de drum, îi șoptesc: „Mulțumesc, omule!”

 

Martie 2014

Vizualizări: 325

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Alergând prin viață cu stresul ei, cu emoții și teamă pentru a viețui, uneori pentru a supraviețui. Depinde după cerințele fiecăruia. Cu cânt sunt ștachete mai înalte cu atât stresul, grijile sunt mai mari. Poveri ale vieții. Dar, acolo sus, fiecare avem un  înger păzitor. Al șoferului din acest text, personajul principal, încorporat într-un invalid, amabil, respectuos...

Textul tău, Corina, ca mai toate ale tale, emite mesajul menținerii echilibrului în orice condiție, deoarece nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. Și viața merită trăită.

Am citit cu multă plăcere textul tău impecabil scris și am recunoscut sufletul ce-l dăruiești fiecărei fraze.

Sofy

Nu pot de fel să accept prostia > Nu pot defel [în niciun chip, sau: de felul meu] să accept prostia

Îmi tot lungesc gâtul doar, doar m-oi dumiri  două părți de vorbire, din aceeași familie, se despart cu virgulă, ori se unesc cu cratimă!

Nu că ar fi îmbufnată, dar, deși îmi zâmbește, îi citesc tristețea în ochi. idem

Dispar iute din raza mea vizuală, cai putere hămesiți. > Dispar iute din raza mea vizuală, cai-putere hămesiți. „cal-putere” e o unitate de măsură

În zece minute acolo nu mai rămâne decât o linie aprinsă, mărturie a trecerii lui peste boltăNu e impropriu boltă?

zăresc câte un om ici colo > zăresc câte un om ici-colo > pe ici, pe colo > ici, colo 

„Mulțumesc omule!” > „Mulțumesc, omule!”

Povestești frumos, Corina!

Drag,

da Coza

O excursie în care imaginar am fost „acolo”. Mi-a plăcut mult. Felicitări, dragă Corina!

Mulțumesc din suflet, dragă Sofy! Îmi cer scuze pentru întârziere, dar știi tu că motivele sunt obiective. :) Drag!

Sofia Sincă a spus :

Alergând prin viață cu stresul ei, cu emoții și teamă pentru a viețui, uneori pentru a supraviețui. Depinde după cerințele fiecăruia. Cu cânt sunt ștachete mai înalte cu atât stresul, grijile sunt mai mari. Poveri ale vieții. Dar, acolo sus, fiecare avem un  înger păzitor. Al șoferului din acest text, personajul principal, încorporat într-un invalid, amabil, respectuos...

Textul tău, Corina, ca mai toate ale tale, emite mesajul menținerii echilibrului în orice condiție, deoarece nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. Și viața merită trăită.

Am citit cu multă plăcere textul tău impecabil scris și am recunoscut sufletul ce-l dăruiești fiecărei fraze.

Sofy

Normal că este defel, iar în privința virgulelor... Am eu o gâlceavă cu ele :)) Despre boltă, nu știu ce să zic. Nu mi s-a părut în neregulă. Oricum, constat că am scris tare neglijent. :( Mulțumesc pentru tot! Am corectat! Drag!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Nu pot de fel să accept prostia > Nu pot defel [în niciun chip, sau: de felul meu] să accept prostia

Îmi tot lungesc gâtul doar, doar m-oi dumiri  două părți de vorbire, din aceeași familie, se despart cu virgulă, ori se unesc cu cratimă!

Nu că ar fi îmbufnată, dar, deși îmi zâmbește, îi citesc tristețea în ochi. idem

Dispar iute din raza mea vizuală, cai putere hămesiți. > Dispar iute din raza mea vizuală, cai-putere hămesiți. „cal-putere” e o unitate de măsură

În zece minute acolo nu mai rămâne decât o linie aprinsă, mărturie a trecerii lui peste boltăNu e impropriu boltă?

zăresc câte un om ici colo > zăresc câte un om ici-colo > pe ici, pe colo > ici, colo 

„Mulțumesc omule!” > „Mulțumesc, omule!”

Povestești frumos, Corina!

Drag,

da Coza

Mulțumesc, dragă Dorina! :)

Pop Dorina a spus :

O excursie în care imaginar am fost „acolo”. Mi-a plăcut mult. Felicitări, dragă Corina!

Bucuroasă, Mara! Mulțumesc pentru semn! :) Drag!

mara sadoveanu a spus :

Am citit cu sufletul la gura! m-a captat povestirea!  Frumos!

Am citit cu multă plăcere un text frumos scris, o poveste ruptă din viață, reprezentativă pentru mulți oameni.Felicitări și  prețuire!

Mulțumesc, Maria! Sărbători fericite! :)

giurgiu maria a spus :

Am citit cu multă plăcere un text frumos scris, o poveste ruptă din viață, reprezentativă pentru mulți oameni.Felicitări și  prețuire!

semn de plăcută lectură

drag

Mă bucur că ai poposit aici, Mihaela! Drag!

Mihaela Popa a spus :

semn de plăcută lectură

drag

Frumos, foarte, Corina!

Am citit cu mare placere!

Pretuire si drag,

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Activitatea Recentă

Dolha Paul-Alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Semnele iubirii a utilizatorului Dolha Paul-Alexandru
cu 2 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada pentru Ninlil a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Plutesc... a lui Gabriel Cristea
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog crepuscul a lui bolache alexandru
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Balada pentru Ninlil a lui Ionel Mony Constantin
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog crepuscul a lui bolache alexandru
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ionel Mony Constantin
cu 5 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog crepuscul a utilizatorului bolache alexandru
cu 6 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog crepuscul a utilizatorului bolache alexandru
cu 6 ore în urmă
Pictograma profiluluiCineva i-a dăruit un cadou utilizatorului Nuța Istrate Gangan
cu 7 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plutesc... a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 7 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog crepuscul a utilizatorului bolache alexandru
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog crepuscul a lui bolache alexandru
cu 7 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog crepuscul a utilizatorului bolache alexandru
cu 9 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog crepuscul a utilizatorului bolache alexandru
cu 9 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog crepuscul a utilizatorului bolache alexandru
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plutesc... a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de bolache alexandru
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog După o noapte albă a lui Tudor Cicu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Lacrimile noptii a lui Cristian Je
cu 17 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor