Rug pe rugă - roman; fragment 10

[Nina Mariana Marcu]

S-a refugiat în birou - ca turbaţii, cum l-a categorisit în minte Carmela când a văzut ce faţă, ca pământul, are – şi a cerut să nu fie deranjat. De nimeni! Nici mama lui Avram Iancu dacă vine - a tunat - să nu fie lăsată să intre! „Scârţ, a crâcnit în sinea ea secretara, na beleaua... Că altă treabă n-o avea şi mă-sa lu’ ăsta, acum, la ceas de seară, decât să bată, dreacu’i, drumul din miezul Ardealului până aicea, la Ploieşti! Pe gerurile şi pe zăpezile astea, ca să dea buzna în biroul inspectorului!... Nu vine nici dreacu’ să îl deranjeze pe el, la ora asta. Lumea mai are şi ea o viaţă, nu stă numai la birou. A început să semene cu Turbatul. Zbiară, urlă, dă ordine, e negru de draci. Şi nu dădea, pe bune, semne. Of, iar mă ţine ăsta până târziu la servici. Am să ajung să dorm pe preşul de la intrarea în casă, ca aurolacii”.

Noroc că, după ce a trântit întâi uşa, de a crezut biata Carmela că iese din ţâţâni – ba chiar şi că se fisurează pereţii de la tot etajul, ca de cutremur de 7 grade pe Richter - Andreescu a... reevaluat – ca Băsescu pe Oprea - că tot e un termen la modă, şi i-a spus că poate să plece acasă. Iar el s-a aşezat la birou cu capul în palme. Aşteptase atâta să aibă răspunsuri la toate întrebările pe care şi le-a pus şi acum, când le are - nu trebuie decât să înceapă să citească paginile din dosarul acela ca să ştie, ca să afle, ca să nu mai aibă îndoieli – îi pare că nu are putere să meargă mai departe. Când aştepţi mult să se întâmple un lucru, îţi dispar entuziasmul, determinarea, hotărârea, când, în sfârşit, el se întâmplă. Te-au ros prea mult angoasele, teama, deznădejdea, ca să te mai bucuri, cum credeai că ai să faci, înainte să se întâmple. Nu mai e imboldul nebun să ştii, nu mai sunt întrebări, nu mai sunt supoziţii. Au dispărut toate. Nimic nu te mai roade. Nici măcar curiozitate, un strop, acolo, nu mai e.

Sau, poate că rămâne, într-o astfel de chestiune, frica. Multă frică. De răspunsurile pe care le-ai aşteptat şi pe care, iată, le ai. De necunoscut. De şi mai multe întrebări care se pot naşte după ce afli răspunsurile, decât cele de până acuma. De neputinţă. Te temi, poate inevitabil, de o serie de lucruri. Şi ce precipitare credea că îl va cuprinde când se va afla singur în încăpere, doar el şi dosarul acela. Credea că, înfrigurat, parcurge totul de la un capăt la altul, cu viteza luminii. Că nu mai face nimic altceva, nu mai mănâncă, nu mai doarme, nu mai respiră, ca să poată afla ce e tăinuit acolo. Şi uite...

Mda... Firea omenească e, probabil, mult prea complicată. Şi Andreescu aprinde ţigară după ţigară, întrebându-se încă, obsedant, ce scrisese fata cu ochi măslinii atâta în agenda aceea. Era ceva important? Era ceva adresat cuiva? Era lămurirea pe care el o căuta? Ce poveste avea să afle dacă se dedă acuma cititului? Ce se ascunde în toate paginile acelea? Ce va fi după ce va fi ajuns la capătul celor consemnate acolo? Îl pot lovi pe el, îl pot influenţa, îl pot ajuta? Ce poate să fie închistat în dosarul din faţa lui? Corpul delict, vorba ălora cu Codul Penal, de zilele trecute... Poftim, iar a uitat – vorbind despre poliţişti – cum îi cheamă. Cum, doamne sfinte, îl cheamă pe cel cu care s-a întâlnit şi azi? Da, a început să uite ca moşnegii cărora li se diminuează, când ajung la senectute, creerul. Parcă s-a sclerozat. Agenda pe care a avut-o în custodie l-a făcut aşa. Misterul închistat în ea l-a transformat în felul acesta...

Trage mai aprig din ţigară. Mai cu sete. Mai îngândurat. N-a mai fumat mult aşa din septembrie, când cu nenorocirea. Scrumiera ţipă asediată, dar el nu se opreşte. Vălătucii de fum îl zgândără şi îl blegesc în egală măsură. Să înceapă să citească? Să mai stea? Să mai aştepte? Să o întrebe mâine pe fetica aceea de la poliţie despre ce este vorba în toate foile acelea? Să plece acasă? Să lase totul baltă? Să nu-i mai pese de ce scrie în paginile astea? Să încerce să dea de Andy sau de Lari? Hmmm... Dar ăştia ce treabă au în câlţii ăştia? De ce i-au venit iar în cap amândoi, dacă se centrase pe fata cu ochi măslinii? Pe ce a scris ea acolo, în rândurile acelea? De ce se gândeşte acuma la ei? De ce au dat iama în gândurile lui? Nu i-a chemat, nu s-a gândit acum la ei, nu i-a vrut părtaşi la cele ce avea, dacă nu mai ezită mult, să descopere. Şi atunci, de ce s-au bulucit în mintea lui taman acum? Şi acum... Poate pentru că, la fel ca şi el, au fost parte în tot amalgamul de întâmplări din toamnă. Poate pentru că... Oh, naiba să-l ia de dosar! De ce l-a încorsetat Cristina Dragu pe el cu agenda aceea? De ce n-a lăsat-o pe masă, când a fugit, ca din puşcă, să-şi împlinească destinul? De ce nu i-a dat-o altcuiva? De ce nu i-a dat-o soţului ei? De ce nu a luat-o cu ea? De ce i-a pasat lui o aşa povară?

Poate că agenda aceea nu conţinea nimic important. Poate că în ea erau calcule pe baza unor facturi sau chitanţe. Poate e povestit un film. Poate a scris reţete culinare. Da, poate... Dar hoaşca de la tribunal zicea că pomeneşte şi de el în agenda aceea. Şi de hotelul unde s-au întâlnit, atunci, în prima zi a concursului, unde au stat apoi concurenţii, unde urma să aibă loc tragicul deznodământ. Şi de altă lume, scriitori şi concurenţi, prezentă pe parcursul celor cinci zile la hotel, pomenea agenda. N-a zis madam Ela că ei au făcut, doamne sfinte, orgie acolo? Şi nu zicea şi fetica de la poliţie că victima e talentată la scris, deşteaptă? Talentul nu poate să aibă legătură cu socotitul chitanţelor. Nu i-a zis să citească – el, ditamai inspectorul cultural, care ştie ce e acela citit – cu atenţie paginile acelea, ca să-nţeleagă întreaga poveste?

Doamne, ce urma să afle? Ce crimă, ce odioşenie, ce teribilitate e descrisă acolo? Se simte de parcă are în mână, sau, mă rog, pe birou, o grenadă căreia urmează, că vrea sau că nu vrea, să îi scoată cuiul şi să îi explodeze în faţă. Ce liniştit ar fi fost fără afurisita aia de agendă. Ce bine s-ar fi simţit fără greutatea ei în plin plex. L-ar fi durut tragica dispariţie a fetei cu ochi măslinii, evenimentul în sine, problemele cu care a fost tivită întâmplarea. Dar s-ar fi luat altfel cu viaţa. Nu ar fi avut de ce să se întrebe un milion de lucruri. Nu ar fi despicat firul de păr într-o mie de părţi, căutând explicaţii. Căci nu ar fi citit paginile acelea de la începutul agendei, care l-au adâncit de-a dreptul, şi poate, iremediabil, în hăurile neputinţei. De acolo a început totul. Din cauza lor s-a pus pe decantat şi decriptat şi supoziţionat. Oare ce poate afla dacă se apucă de citit, în sfârşit, foile din dosar? Se crapă, oare, cerul? Se sfârşeşte pământul? Se termină lumea? Vine Apocalipsa? El se lămureşte? Înţelege? Vin edificările?

Se uită, pierdut, la dosarul aşezat atent pe birou şi continuă să tutunească precum turcii. De ce n-o fi insistat el pe lângă tânăra de la poliţie? Că ea citise deja şi ştia tot ce scrie acolo. Dacă n-o lua ca pe una de la colţul străzii, poate că i-ar fi spus ea, fără să întrebe el, ce e în paginile acelea. Că avea chef de vorbă. Se băga în seamă pe chestia asta. Părea interesată. Nu e prea tânără fata aia ca să fie ofiţer de poliţie? Că nu era tablagiu de ăla de la circulaţie. Părea citită, cultă, inteligentă.

De fapt, el are o problemă, în ultima vreme. Crede că e buricul pământului, centrul universului, altcineva nu mai poate să fie deştept, erudit, cultivat, altruist, bun, uman, decât el. Ce naiba l-o fi apucat aşa, din senin? Că păcatul ăsta nu îl avea. Putea fi acuzat de orice, de multe, dar nu şi că e nesimţit cu oamenii. Iar acum, simte brusc nevoia să îşi marcheze teritoriul. Să arate că el e cel mai tare din parcare. Altul nu poate să-l ia, să-l depăşească, să-l eclipseze. Se poartă, fără doar şi poate, prosteşte. De parcă e un adolescent care se teme că nu mai e la fel de teribilist ca restul şi-şi pierde respectul celor din gaşcă...

Probabil că, tocmai agenda aia şi fata cu ochi măslinii l-au schimbat într-atâta. Ce să scrii într-o agendă, oare? Cinci zile să scrii nebuneşte, mai peste tot unde te afli... Fără să îţi pese de nimic şi de nimeni. Alert. Pasional. Atent. El, dacă s-ar pune în locul Cristinei Dragu ce ar scrie, oare, într-o agendă, la un concurs literar? Ce ar descrie acolo? Ce ar găsi cu cale să amintească? La ce s-ar referi? Pagini întregi, o agendă întreagă... Ce să scrii atâta? Cu ce să umpli foaie după foaie? Cum să îţi gestionezi gândurile ca să fii în permanenţă în formă, ca să ai inspiraţie? Că nici inspiraţia asta nu vine, aşa, când vrei tu... Pocneşti din degete şi, pac... A dat iama peste tine inspiraţia! Cum să ai atâta determinare, când lumea în jurul tău se foieşte, râde, cântă, dansează? Căci Cristina scria, în afară de activităţile organizate în cursul zilei – în cazul acestora era doar ochi şi urechi - oricând. Peste tot. Cu vervă. Cu temeinicie. Cu năduf. Scria în autobuz, când nu privea pe geam la frunzele îmbătrânite. Scria în camera ei, când se ducea s-o cheme. Scria în incinta localului unde luau, seara târziu, cina şi unde, mare parte dintre ceilalţi concurenţi se deda, cel mai adesea, dansului şi petrecerii. Stătea uşor plecată peste imensitatea albă şi transforma clipa în eternitate. Scria în viteză, ca şi cum se temea că nu apucă să relateze filei de hârtie, tot, tot, tot. Ciudat, acum se gândeşte că, poate, i se năzărise vreo premoniţie şi de aceea scria cu viteza vântului turbat. Ca să reuşească să închisteze între foile de hârtie tot ce voia să spună. Lumii, în general? Cuiva, în mod special? Scria doar ca să scrie?

El o privea uneori de la distanţă şi îi părea, totuşi, atât de detaşată de lucrurile care se întâmplau acolo. Numai că, nu ştie prin ce miracol sau forţă, ea rămânea conectată la efemerul acelui moment. Auzea, vedea, ştia tot ce se petrece în restaurant. Nu îi scăpa nimic. Nu pierdea nimic. Nu irosea nimic. Şi de asta se întreabă acum Andreescu ce scria, în fond, ea în agenda aceea. E, parcă, în legea firii ca un om să se axeze pe o treabă, fără să se dedice şi alteia. Ce să scrii atât de intens şi de intensiv în cinci zile, de să umpli agenda?  Doar dacă nu cumva scrii un roman... E aproape convins, deşi nu i-a spus-o nimeni cu vorbe, că în cele cinci zile ale concursului s-a desăvârşit scriitura, nu înainte. Cine a fost fata cu ochi măslinii? Cine a fost? Care era lumea ei? Din ce îşi trăgea seva aceea? Despre ce a vorbit ea agendei? Cu ce a înrobit paginile acesteia?

Nu, nu se mai poate. Nu mai trebuie să se chinuiască întrebându-se aiurea atâtea lucruri, când poate afla, atât de simplu şi de rapid, răspunsuri. Fie ce-o fi. Indiferent care e povestea dintre coperţile dosarului din faţa lui, e gata să o afle. Nu mai poate amâna deznodământul. Atâtea luni şi-a spus că nu are de unde să ştie ce scrie, căci nu venea doamna Ela ca să îl lămurească. Dar acum tânăra de la poliţie a decriptat misterul. De ce mai tergiversează? De ce mai tărăgănează? De ce ezită? De ce e speriat? Ce poate să fie acolo, între paginile acelea? Ei, bine... Fie ce-o fi. Curaj, găină, că te tai! Va citi pe nerăsuflate tot. Aşa cum trebuia să facă de când a venit de la poliţie. De-ar fi să se despice, după asta, în milioane de bucăţi, şi pământul şi cerul...

 

 

 

[Corina Militaru]

Eh, misterul nu se lasă luminat! :) L-am tot împins pe inspectorul noastru să citească, dar nu m-a ascultat. Așadar, trebuie să aștept, să-mi pun răbdarea la încercare. Poate în fragmentul următor... :)

Am citit cu plăcere și... Știi tu!

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Un fragment de rutină mi se pare, de anduranță... plin de semne de întrebare. Este pictat de acest semn. Mi se pare cam mult, Nina. Dar este doar părerea mea.

Aștept continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Dragele mele doamne, prezint scuze că răspund cu întârziere. Dar, au fost motive obiective care m-au ţinut departe de calculator, de net, de scris. Vă mulţumesc mult că sunteţi lângă mine. Aşa cum vă mulţumesc, de fapt, pt tot. Încet, încet, voi intra, cum ar veni, în pâine...

Sofia Sincă a spus :

Un fragment de rutină mi se pare, de anduranță... plin de semne de întrebare. Este pictat de acest semn. Mi se pare cam mult, Nina. Dar este doar părerea mea.

Aștept continuarea.

Sofy