România, te iubesc!

[Calin Andreea]

Nu vreau să par nerespectoasă dar noi, românii, începem să ne distanțăm de rădăcinile pe care le avem. De ce? Pentru că totul a luat-o în jos. Nu ne recunoaștem ca români, nu ne ștampilăm așa decât în momentul când e 1 Decembrie. În restul anului spunem "ce țară de toată jena.'' E absurd! Nu sunt rușinată de faptul că sunt româncă, sunt supărată și indignată că alții sunt. Țara are un sistem politic de tot gunoiul (pentru a vorbi frumos cât de cât), avem o populație îmbibată în nesimțire, în orgoliu, în iresponsabilitate,  în dorințe avare nebunești; din păcate, doar această parte se vede, cealaltă a fugit, s-a ascuns. Nu mai știm ce e bunul simț și credem că ni se cuvinte totul doar pentru că cerem. Degradăm țara, ne degradăm pe noi, distrugem viitorul și pentru ce? Pentru nimicuri infantile. Nu are rost să strigăm ''Unire!'' Noi nu suntem uniți. O graniță ce ne "leagă" pe toți pe  același pământ nu înseamnă că suntem uniți în gând sau simțire. Nu ajutăm săracii de pe străzile României, ne înjurăm cu derbedeii ce au aceeași obârșie ca noi și ne ucidem puțin câte  puțin dragostea față de această țară. Dacă am putea reînvia trecutul, de am putea lua toată populația română și să o împrăștiem în diferite colțuri ale Terrei, sunt sigură că fiecare s-ar regăsi într-un timp destul de scurt. Trecutul ce a apus a luat cu el români ce țineau cu toată ființa la țara lor, dar care erau conectați prin sentimente și prin devotamentul lor, erau uniți sufletește în comparație cu noi. Se ajutau și apărau între ei; își apărau colegul de cameră, îl apărau pe acel cerșetor cu haine ponosite și vise zdrobite din colțul străzii, își apărau camaradul și luptau cu toată ființa pentru a menține țara, nu doar pe linia de plutire, ci deasupra ei, luptau pentru independență, pentru unitate și recunoașterea unor drepturi, luptau cu lacrimi amare în ochi pentru tot ce însemnă ,,Romania.”  Acum ? Acum nici pentru dorințe, nici pentru propria noastră credință, nici pentru copii noștrii, nici pentru un zero banal nu mai știm să luptăm.

 Toți suntem români. Români ce fac ceva bun, români ce nu fac nimic, ori români ce nici nu știu pe ce cale să apuce. Și din păcate mulți români care în numele adevărurilor lor distrug fără să pună ceva în schimb sau și mai rău sădesc ura.  Ni se scurge viața pe un tărâm aproape de nerecunoscut, un tărâm străin  nouă, copiilor lui. România va fi mereu a noastră, dar întrebarea adevărată e, ce vom avea? Ce fel de țară? Să visăm e perfect, dar hai să ne trezim un pic la realitate: ce va ajunge România luând în considerare drumul pe care este deja? Ea întotdeauna va fi a noastră, dar noi niciodată nu vom mai fi în întregime ai ei. Eu sincer, aș vrea să plec din țară. Nu pentru că nu îmi place, nu pentru că m-aș fi săturat de ea, ci pentru că nu cred că vom fi în stare vreodată să reevaluăm ,,valorile’’actuale. Bucureștiul pe plan European este cea mai poluată capitală, nu una dintre cele mai poluate, ci cea mai poluată. România face asta? Nu! Noi o facem. Noi distrugem ce avem. Eu personal nu cred că voi reuși să mă realizez aici. Nu e vorba că nu sunt patrioată. Eu încerc să ajut țara cum pot, în rândurile scrise arăt doar nemulțumirea față de indiferența oamenilor și arăt distrugerea ce o realizează mulți dintre noi, repet nu toți, nu vorbesc de tine cel ce citești mesajul ci de o mare parte din această populație.

 Nu, noi nu ne descurcăm în orice situație. Noi nu știm cum să vedem lumina, cum să ne vedem pe noi, cum să realizăm lucruri mărețe pentru țara noastră. Există o poveste despre o femeie cu un prunc în brațe ce intră într-o peșteră iar o voce îi spune să ia câte bogății poate duce, dar are timp doar 8 minute. Sprijină copilul de o stâncă și începe să îndese prin buzunare, sân cât mai mult aur, bani, etc. Iese grăbită, bucuroasă și porțile  peșterii se închid pentru totdeauna. Disperată femeia își aduce aminte de copil, dar este prea târziu.  Uităm mereu ce este mai de preț. Nu are rost să spun de sistemul politic, sistemul de învățământ ori altele, care sunt extreme de prost gândite pentru că ar fi o irosire de timp și spațiu. Vreau doar să spun că din păcate acel ,,Unire” acea aducere aminte a trecutului nostru istoric ar trebui să ne facă să ne dăm seama de hăul în care ne-am aruncat.  

 Ajutați-vă pe voi, dar mai ales pe noi copiii voștrii să ieșim de acolo!

 

[Gabriela Grădinariu]

           Andreea, pastreaza-ti patima si folosindu-te de talentul pe care il ai, incearca sa concentrezi avalansa de idei. Asta costa timp si  efort dar marile texte sunt mostre de concizie. Stiu ca vei reusi!