Dacă privirea ar fi putut ucide, George Hart ar fi căzut secerat în momentul în care fratele său, Mason, dădu cu ochii de el stând în uşa biroului, rezemat de catul acesteia. Obrazul frumos al bărbatului deveni livid, cuprins de o ură amestecată cu surpriză.

      – S-ar zice că te paşte un atac de cord, frăţioare! exclamă George din prag, nepărând deloc mirat de reacţia fratelui.

      Încercă să păstreze o anumită detașare în glas, dar dezgustul pe care, după atâția ani îl mai citea încă pe chipul fratelui său îl destabiliza.

      – Ce cauţi aici? întrebă Mason pe ton sumbru, privindu-l pe sub sprâncenele care acum deveniseră o singură linie amenințătoare.

      Ochii înneguraţi prevedeau furtună.

      George nu se mişcă din pragul uşii şi pentru o clipă fugară, nesiguranța îi licări în ochii atât de asemănători cu ai fratelui. Îl înfrunta din priviri, dar, prudent, evita să pășească pe teritoriul acestuia.

      – Ce ai zice dacă ne-am comporta ca nişte adulţi? spuse.

      – Ce tupeu ai, nenorocitule! explodă Mason, apropiindu-se ameninţător de George. De ce te-ai întors? Ţi s-a urât cu viaţa?

      George se dădu câţiva paşi înapoi şi când Mason ajunse lângă el, cu acea expresie din care se putea descifra ostilitate nedisimulată, exclamă:

      – Mama! Ea m-a chemat! Mi-a spus că nu se simte bine și ar vrea să mă vadă!

      Mason se opri brusc, ca şi când ar fi fost sustras cu brutalitate dintr-o stare de transă profundă. Privi buimac în ochii bărbatului ce-i stătea dinainte ca şi când de abia atunci ar fi realizat cine îi stătea în faţa ochilor: fratele pe care mama îl iubea tot atât de mult, pe cât îl iubea pe el. Îi cercetă cu luare aminte  chipul, încercând parcă, să extragă de acolo adevărul. Ştia că fratele lui era capabil să mintă, iar ființa lui să exulte cea mai credibilă sinceritate.

      – Iar tu ai venit fuguța în speranţa că va muri şi-o vei moşteni, nu-i aşa? De câte alte ori te-a chemat şi n-ai venit? Nu îţi ajung banii pe care îi primeşti lunar, ca plată pentru tăiatul frunzelor la câini? Aș fi în stare să pariez pe viața mea că ăsta-i motivul pentru care te afli aici. Te poți întoarce de unde ai venit, chiar acum. Nu vei primi nici un sfanț în plus față de alocația pe care o primești lunar, suficientă cât să hrănească pe săturate un oraș întreg!

      – Ascultă, frate...

      – Nu-mi mai spune „frate”! tună Mason.

      – Nici mie nu-mi face nici o plăcere să dau ochii cu tine, dar – îţi repet – mama m-a chemat! Şi apoi, am tot dreptul să fiu aici sau pe oricare altă proprietate a familiei. Nu eşti singurul fiu al părinţilor noştrii!

      – Sunt singurul responsabil! Dacă afacerile familiei ar fi încăput pe mâna ta, azi am fi murit cu toţii de foame! Dar datorită mie tu huzureşti în lux la Paris împreună cu...

      Mason tăcu dintr-o dată, cuvintele părând că i se înnoadă în gât. Coborî privirea şi părând învins de o forţă nevăzută, dar cumplită, se retrase de lângă George. Se opri lângă fereastra largă din spatele biroului său şi privi afară cu o tristeţe implacabilă.

      – Mă vei ierta vreodată? se auzi vocea lui George.

      Nu primi răspuns. Încurajat de tăcerea fratelui se apropie şi se aşeză într-un fotoliu.

      – Ai putea s-o faci, ştii? Am văzut-o pe frumuşica aia ieşind de la tine...

      Mason se întoarse fulgerător, fixându-și fratele cu o căutătură năprasnică. Strânse spătarul scaunului cu atâta forţă, încât lemnul aproape trosni în mâinile lui.

      – Vreau să spun că... bălmăji George alarmat.

      – Vrei să spui că încă nu te-ai vindecat de nenorocitul obicei de a asculta pe la uşi! Asta vrei să spui!

      – Am auzit fără să vreau! se apără George, părând ofensat de insinuare. Doream să intru la tine când am auzit că vorbeai cu cineva. N-am vrut să deranjez, aşa că am aşteptat să te eliberezi.

      Mason zâmbi sarcastic.

      – Ce convenabil pentru tine!

      George ridică ochii în tavan, sugerând exasperare.

      – Uite cum mă primeşti! se lamentă el. Doar nu ne-am mai văzut de ani buni!

      – Dacă te-aș fi văzut pe lumea cealaltă, tot ar fi fost prea curând pentru mine! Poate într-o altă viaţă, George! Poate atunci tu vei fi un frate care nu-şi înjunghie pe la spate propriul sânge!

      George se ridică şi cu un aer jignit, spuse:

      – Doar n-o să stau aici să te privesc cum faci pe sfântul Mason cu mine! Doream doar să spun că dulceaţa aia care a ieşit de aici pare...

      – „Dulceaţa” nu-i treaba ta!

      – V-am auzit discuţia, înseamnă ceva pentru tine.

      – Ai ascultat, deci! Ești aici de câteva minute și te-am și prins cu minciuna! Oricum, în momentul în care voi simți nevoia să mă confesez unui șarpe, tu vei fi primul la care mă voi gândi!

      – Frate, mi-aş vinde sufletul, numai să ştiu că mă ierţi! spuse George cu o privire rugătoare.

      – Sufletul tău? Cine dracu are nevoie de el? Nici Lucifer nu l-ar vrea, n-ar mai avea nimic de corupt la el.

      George nu mai spuse nimic. Părea foarte afectat de vorbele dure ale fratelui.

      – Dacă există ceva ce aş putea face...

      – Poţi să nu-mi mai ieşi în cale!

      Fără un cuvânt, George se ridică, se apropie de uşă cu intenţia de a ieşi, dar în prag se opri si după câteva clipe de reflecţie, se întoarse către Mason. Expresia de pocăinţă îi dispăruse de pe chip. Acum era arogant.

      – Mă tem că asta va fi destul de greu de realizat, frăţioare, din moment ce am venit aici să-mi pretind drepturile. Ne vom întâlni destul de des, indiferent dacă o să-ţi placă sau nu!

      – Bravo! Acum te recunosc! Ăsta eşti tu! replică Mason cu o grimasă de dezgust, simţind în acelaşi timp satisfacţia celui ce a determinat un şarlatan să-şi dezvăluie adevărata natură ipocrită.

      George dădu să iasă, dar se ciocni de doamna Gunter, care teribil de agitată, dorea să intre.

      – Mare aglomeraţie pe aici! exclamă George, ridicând braţele în aer pentru a-i face loc să treacă.

      – Domnule Hart, mă scuzaţi! spuse corpolenta femeie, privindu-l cu ochi de căţel mustrat.

      George îi zâmbi galant, o salută ducând mâna dreaptă către frunte şi plecă.

      – Domnule, avem o problemă...

      – Rezolvaţi-o! i-o tăie Mason nervos.

      – Dar, domnule...

      – Lăsaţi-mă! Vă rog să ieşiţi!

      După ce doamna Gunter ieşi, la fel de agitată precum intrase, Mason se aşeză la birou şi cuprinzându-şi fruntea în palme, se lăsă pradă unei deznădejdi crâncene. Revederea cu George îi răscolise răni şi amintiri pe care le crezuse demult îngropate, dar iată, că la primul contact cu memoria lor, inima îi sângera la fel ca în ziua când primise lovitura.

      În acest timp, limuzina care o ducea pe Anne către casa lui Mason se oprise în faţa proprietăţii aşteptând ca porţile masive, ce arătau ca cele ale unei fortăreţe, să se deschidă, permiţându-le accesul înăuntru. O alee străjuită de stejari cu trunchiuri groase se aşternea în faţă şi la capătul ei se zărea o cochetă vilă în genul celebrelor cottage englezeşti. Gazonul verde, proaspăt tuns umplea atmosfera de miros crud, revigorant. Ici şi colo tufe de trandafiri în diferite culori şi hortensii de un albastru limpede, însufleţeau peisajul şi alungau din monotonia verdelui.

      Când Anne coborî din autovehicul se pomeni în faţă cu un spiriduş cu părul roşu ce o privea curioasă de la înălţimea celor o sută douăzeci de centimetri, purtați cu mândrie. Stătea foarte dreaptă, în încercarea de a nu pierde nici măcar un centimetru din cei pe care-i avea.

      – Bine aţi venit, domnişoară, o întâmpină ea, gureşă. Domnul mi-a spus că veniţi. Sunt la dispoziţia dumneavoastră. Eu sunt Maria, bucătăreasa domnului. Azi doar eu sunt acasă. Ceilalţi au zi liberă.

      – „Ceilalţi! gândi Anne. Oare de câţi oameni este nevoie pentru a sluji pe unul singur?”

      Maria părea genul care nu tace niciodată şi curând, Anne renunţă s-o mai asculte în timp ce se se lăsa condusă pe holurile casei. La un moment dat, după ce străbătură un labirint de holuri, spiriduşul se opri în faţa unor uşi duble, de mahon, anunţând-o pe Anne că acela este „dormitorul domnului”, după care se făcu nevăzută.

      „Dormitorul domnului!”, se trezi Anne maimuţărind-o în gând, pe Maria. Împinse uşile şi pătrunse în încăpere. Era imensă, mai mare decât întregul apartament al Annei, iar senzația de spațiu era dată și de numărul mic al pieselor de mobilier, care, în schimb, suplineau prin dimensiunile generoase. Patul ar fi putut adăposti cam șase somnoroși, după calculele Annei. Era acoperit cu mătase verde smarald, iar razele soarelui care se strecurau prin fereastra largă îl mângâiau blând, dându-i un aspect diafan, cu luciri și transparențe aeriene.

      Simţi o dorinţă irezistibilă de a atinge mătasea delicată aşa că se apropie de pat cu pasi şovăitori, de parcă ar fi dormit cineva în el. Materialul răcoros şi moale avu un efect straniu asupra ei; o făcu să-şi dorească să-i simtă atingerea vaporoasă pe tot corpul, aşa că îşi învinse reţinerea şi se lungi pe pat. Era moale şi pufos, lăsând senzaţia de plutire pe un nor.

      Zâmbi, şi copilăroasă, întinse mâinile şi picioarele descriind pe suprafaţa patului mişcarea aripilor unui fluture. Simţi mirosul de parfum bărbătesc, binecunoscut de acum, cum îi invadează nările şi deodată avu senzaţia că Mason s-ar fi putut materializa în faţa ochilor ei în orice moment. Sări ca arsă din pat şi netezi cu mâna cutele făcute de joaca ei inocentă.

      Se îndreptă spre dulapul indicat de Mason, îl deschise şi zări printre multe alte obiecte, cutia albastră, pe care o luă şi ieşi.

      După un drum de vreo douăzeci de minute, se afla sunând la uşa unei alte proprietăţi. Imediat apăru o slujnică ce o invită înăuntru şi o rugă să aştepte s-o anunţe pe stăpâna casei. Rămasă singură, Anne îşi aruncă ochii împrejur. Pe o comodă lungă, de culoarea abanosului, se aflau nenumărate fotografii înrămate, de dimensiuni diferite. Curând se edifică şi îi fu clar în a cui casă se afla, căci o doamnă cu privire blândă şi verde îi zâmbea din majoritatea fotografiilor.

      Deodată  strigătul sfâşietor al unei femei se auzi de la etajul superior. Rămase o clipă îngrozită, surprinsă și neştiind ce reacţie să aibă, dar când strigătul se auzi şi a doua oară, mult mai înspăimântător, se avântă pe scări, în sus, urcând câte două  trepte deodată.     Reperă uşa de unde provenea strigătul şi cu elanul groazei o dădu de perete.

      Slujnica ce îi deschisese mai devreme se afla aplecată asupra unei doamne pe care Anne o recunoscu imediat ca fiind cea din fotografiile din hol. Femeia căzută avea ochii larg deschişi, ieşiţi din orbite şi părea că se luptă pentru fiecare gură de aer. Mâna dreaptă îi era împietrită într-o încleştare teribilă în partea stângă a pieptului.

      Anne se repezi și o smulse pe slujnica înnebunită de pe femeia în agonie.

      – Ce-i cu ea? Ce suferinţă are? o întrebă pe fată, scuturându-i zdravăn umerii.

      – Nu ştiu! Nu ştiu! urlă nefericita ca scoasă din minți.

      –  Suferă cu inima? Revino-ţi în fire, am nevoie de ajutorul tău! îi strigă Anne.

      – Nu ştiu! Nu ştiu! continuă slujnica.

      Exasperată de gândul că irosea timp prețios, Anne îi trase o palmă peste obraz, pentru a o trezi la realitate. Ceea ce se şi întâmplă. Fata privi buimacă la Anne, apoi la femeia căzută.

      – Adu-mi repede o aspirina după care suni la Urgenţe? Sau ai sunat deja?

      Fata clătină din cap în semn că nu.

      –  Repede! Aspirina, mai întâi! strigă Anne.

      Slujnica dispăru, dar se întoarse cât ai clipi, ţinând o pilulă de culoare albă în mână.

      – Zdrobeşte-o într-un pahar! ordonă Anne. Repede!

      Femeia făcu întocmai şi după ce turnă puţină apă peste pudra albă îi dădu Annei paharul, care se aplecă asupra femeii şi-i ridică uşor capul. Femeia nu mai era în stare să coopereze, aşa că Anne îi turnă lichidul alb pe gât, în speranţa că va ajunge în stomac. În timpul ăsta Anne o auzea pe slujnică vorbind cu un dispecer de la serviciul de urgenţe.

      – Totul va fi bine, şopti Anne cu inima cât un purice.

      Gândul îi zbură la Mason şi îşi aminti blândeţea din tonul lui, atunci când vorbise despre mama lui, pe când se aflau pe colina de pe proprietatea doamnei Harris. Inima i se strânse şi luând mâna doamnei Hart, i-o mângâie ca şi când ar fi vrut să-i ofere din vitalitatea ei.

      Ambulanţa sosi în scurt timp şi nu dură mult până când doamna Hart ajunse la spital, pe mâinile specialiştilor. Anne o însoțise și nu lăsase mâna  femeii dintr-a ei, tot drumul. Îi vorbise în permanență, șoptind cuvinte de încurajare. Că acele cuvinte erau doar pentru femeia bolnavă sau și pentru propria ei îmbărbătare, n-ar fi putut spune.

      Pe când măsura în lung şi în lat sala de aşteptare a spitalului frângându-şi mâinile cu înfrigurare, rugându-se ca doamna Hart să scape cu viaţă, îl zări pe Mason străbătând cu paşi mari holul, arătând răvășit și îngrozit de moarte. Se vedea că fugise imediat cum auzise vestea, căci nu purta nelipsitul lui sacou, iar cămaşa îi atârna pe jumătate, peste pantaloni.

      Ajuns în faţa Annei, îi cuprinse mâinile într-ale lui privind-o implorator, de parcă salvarea mamei lui ar fi stat în puterea ei.

      – Anne, ce s-a întâmplat?

      – Nu ştiu mare lucru! Doar că…

      Nu termină ce avu de spus pentru că fură întrerupţi de un medic, venit să le anunţe starea femeii.

      – Sunteţi familia doamnei Hart? întrebă el privind când la Anne, când la Mason.

      – Da! răspunse Mason, cercetând cu înfrigurare chipul medicului în căutare de indicii revelatoare.

      – Doamna este bine acum!

      Mason expiră cu forţă, a uşurare și ochii i se umplură de lacrimi de fericire.

      George apăru dintr-o dată lângă ei, arătând la fel de răvăşit ca şi fratele lui.

      – Ce-i cu mama? se repezi el.

      – E bine acum, reluă medicul, a avut un mare noroc! Se pare că cineva i-a salvat viaţa! Aspirina aceea ne-a dat nouă timpul necesar pentru a o putea salva.

      Frații nu înţelegeau nimic şi priveau contrariaţi, către medic.

      – Despre ce vorbiţi, doctore? interveni George.

      – Eu i-am dat o aspirină, şopti Anne. Am auzit asta odată, undeva. Că o aspirina ar putea salva viaţa unei victime a infarctului… Toate semnele păreau să indice aşa ceva…

      Bărbaţii erau cu ochii aţintiţi asupra ei. Medicul o privea cu un zâmbet binevoitor, iar cei doi fraţi cu încordare şi ochii măriţi de surpriză. Un amestec de recunoştinţă, mirare, şoc şi spaimă li se oglindea pe chipurile transfigurate.

      – Mulţumesc, Anne! spuse George, prinzând mâna Annei. De acum eşti ca şi parte din familie!

      Ea asculta mulţumirile lui George, dar ochii îi erau aţintiţi asupra lui Mason. Privirea lui blândă, plină de căldură îi mulţumea. Cuvintele erau de prisos. Expresia duioasă de pe chipul bărbatului, şterse într-o secundă toate urmele suferinţelor îndurate din pricina lui şi imperceptibil, buzele ei descriseră un zâmbet.

      – Putem merge s-o vedem? întrebă George.

      – Doar dacă nu staţi mult. Are nevoie de odihnă. A, să nu uit! A cerut să-şi vadă îngerul păzitor, spuse medicul făcându-i cu ochiul, complice, Annei.

      În salonul rezervat, doamna Hart era conştientă, dar vizibil afectată de criza prin care trecuse. Cearcăne adânci, vineţii, făceau ca ochii ei verzi să pară spălăciţi, aproape gălbui. Era conectată la o mulţime de aparate medicale şi ritmul bătăilor inimii se auzea sonor, redat cu fidelitate de un monitor cardiac.

      Zâmbi uşor când dădu cu ochii de cei doi fii. Se aşezară câte unul pe fiecare parte a patului, iar Anne rămase deoparte , lângă uşă. Fiecare dintre fii, luă câte o mână a mamei, sărutând-o plini de afecţiune. Ea îi privea topită de dragoste maternă.

      – Dragii mamei! şopti ea cu voce de abia auzită. Ce bucurie să vă mai pot vedea!

      – Mamă, nu vorbi, o rugă Mason. Nu te obosi.

      – Sunt bine, scumpii mei! Dar… unde e tânăra? întrebă femeia, încercând fără succes să-şi rotească privirea prin cameră.

      Anne se apropie. Când dădu cu ochii de ea, doamna Hart îi adresă un surâs plin de recunoştinţă. Îşi eliberă mâna dintr-a lui Mason şi o întinse către Anne. Ea i-o prinse cu ambele mâini, emoţionată.

      – Mulţumesc, draga mea! şopti femeia cu glas moale.

      – Mă bucur nespus că acum sunteţi bine! spuse Anne, încercând să împiedice niște lacrimi rebele să-i inunde ochii.

      George şi Mason se priviră şi pentru o clipă, vechea lor prietenie, prietenia copilăriei lor, reapăru. Dar nu ţinu mult, căci chipul lui Mason se întunecă, redevenind impenetrabil şi dur ca stânca. Mamei nu-i scăpă metamorfoza şi surâsul ce-i stăruise pe buze de la vederea persoanelor cele mai dragi din viaţa sa, se topi într-o expresie de dureroasă amărăciune.

      – Ştiţi voi cât de tare mă supără duşmănia dintre voi? Faceţi pace de dragul meu! Ce-a fost, a fost! spuse ea privind când la unul , când la altul.

      – Mamă, te rog! spuse George. Nu-i momentul!

      Mason îl privi cu un zâmbet sarcastic.

      – Da, mamă, nu-i momentul! spuse. Nu putem să-l facem pe George de ruşine! Rufele murdare se spală în familie!

      – Nu te poţi abţine nici măcar acum? îl dojeni George, încruntat.

      Anne se simţi încurcată de situaţia stânjenitoare în care era pusă, aceea de a asista la erupţia chestiunilor neplăcute ce există, subteran, în fiecare familie. Numai că în această familie, socotelile de încheiat între membri ei, păreau profunde, sângerânde şi la infinită distanţă de rezolvarea lor. Agresivitatea şi ranchiuna cu care se tratau cei doi fraţi, trebuie să fi fost ca un cuţit răsucit mult prea des şi mult prea profund în inima  bietei lor mame, iar ura dintre ei mocnea în voie fără să ţină seama de suferinţa celei ce le dăduse viaţă. Simţea nevoia sa iasă. Tensiunea dintre cei doi Hart devenise aproape materială, ca un soi de gelatină aeriană, plutitoare care împiedica respiraţia, dându-i senzaţia de sufocare.

      – Eu mă retrag, spuse cu voce abia auzită. Însănătoşire grabnică, doamnă Hart!

      – Să vii neapărat să mă vizitezi acasă, şopti doamna Hart, privind cu duioşie maternă către fată.

      – Nici nu mă gândesc să fac altfel! răspunse Anne, strângând din nou mâna femeii.

      În timp ce se îndrepta către uşă  auzi vocea lui Mason.

      – Te rog să mă aştepţi, vom pleca împreună!

      – Voi fi în grădina spitalului, spuse ea şi ieşi.

      Găsi o bancă la umbra unui castan şi se aşeză cu un oftat. Dacă n-ar fi ştiut că grădina aceea aparţinea unui spital, ar fi putut jura că este a unui parc obișnuit. Nimic din ceea ce se întâmpla în această zonă verde nu trăda suferinţa care se răscolea şi se zbătea deznădăjduită în lupta pentru viaţă în spatele zidurilor albe, aflate la mai puţin de o sută de metri depărtare.

      Nu departe de ea, pe o altă bancă, se aflau o mămică tânără şi o fetiţă ce nu părea să aibă mai mult de trei anişori. Copila târâia pe trotuar, încoace şi încolo, o jucărie colorată cu roţi, care în timp ce se deplasa scotea sunete şi se rotea. Avea mersul acela opintit al copilaşilor mici şi râdea cu atâta poftă, încât privind-o era imposibil să nu zâmbeşti cuprins de duioşie.

      Anne îşi aruncă ochii asupra mamei, ce părea total absorbită de contemplarea îngeraşului cârlionţat. Surâdea cu gingăşie către puiul ei, dar ochii îi erau trişti şi spuneau o cu totul altă poveste decât buzele arcuite în zâmbet.

      Anne simţi cum norul aspru al apăsării sufleteşti i se cuibăreşte în piept. Probabil femeia avea pe cineva drag, poate chiar pe tatăl fetiţei, internat în acest spital. Ar fi vrut să meargă la femeie şi s-o ţină strâns într-o îmbrăţişare caldă, dar totul rămase doar în faza de gând. Oricât de mult şi-ar fi dorit asta ştia că nu are cum să aline suferinţa cuiva, aflat într-o astfel de situaţie.

      Tresări când îl văzu pe Mason stând în faţa ei, contemplând-o.

      –  Ai venit!

      – Observ că ne tutuim! glumi el în timp ce se aşeza lângă ea.

      – Am uitat! zâmbi şi ea.

      – Ești bine? Păreai departe…

      – Priveam la fetiţa aceea şi îi contemplam inocenţa.

      Mason privi şi el către copilul care, cu o energie inepuizabilă alerga împreună cu jucăria ei gălăgioasă. Un zâmbet în care se acumulase toată tandreţea universului înflori pe buzele bărbatului.

      „Cât e de frumos, afurisitul!” îşi spuse, privindu-l cu o afecţiune pe care nu putea s-o ascundă. Şi acum, după ce dăduse nas în nas cu posibilitatea ca în orice clipă să faci cunoştinţă cu moartea, nici nu-i mai păsa dacă se observă sau nu.

      – Îţi plac copiii, Anne, spuse el şi ea nu-şi putu da seama dacă era o întrebare sau o constatare.

      – Cui nu-i plac?!

      – Ai fi surprinsă!

      Pentru o clipă zâmbetul cald dispăru şi făcu loc unei grimase care trăda ironie aspră, dar cum apăru se şi făcu nevăzută.

      – Ce contrast între nevinovăţia acestui prunc şi sufletul învolburat al mamei! Ce ochi trişti! spuse.

      Anne îl privi surprinsă.

      – La acelaşi lucru mă gândisem şi eu!

      Acum fu rândul lui s-o privească, zâmbind.

      – Empatia! Minunată calitate! Nu mulţi oameni reuşesc să se identifice afectiv cu trăirile celorlalţi şi să le intuiască astfel stările sufleteşti.

      – Sper că e vorba de empatie şi nu-i judec pe ceilalţi după propriile mele trăiri.

      – Nici n-ai avea cum să-i judeci altfel. Dar aici intervine bunul simţ al fiecăruia şi inteligenţa afectivă, care -  deşi pare o găselniţă a ultimilor ani - valorează mai mult decât orice altceva.

      Tăcură pentru o vreme şi fără să-şi dea seama, pe chipurile lor se odihnea acelaşi tip de zâmbet. Adresat nici unei situaţii, nici unei persoane. Un zâmbet izvorât din bucuria tainică, nerecunoscută niciodată cu glas tare, de a fi unul lângă celalalt, împărţind gânduri şi simţăminte gemene.

      Un bărbat şi o femeie  care veneau agale pe aleea umbrită captară atenţia lui Mason. Discutau cu ton scăzut înclinându-şi capetele unul către celălalt de câte ori vorbeau.

      – Uite! spuse Mason. Ce părere ai despre acest cuplu?

      – Adică?

      – Crezi că sunt căsătoriţi sau nu?

      – Nu ştiu.

      – Nu sunt, îţi spun eu! El o curtează asiduu, însă.

      – Cum ai ajuns la concluzia asta?

      – Mai devreme, pe alee, ea a scăpat din mână batista aceea roz. Nici n-a atins pământul, că bărbatul s-a repezit imediat şi a prins-o!

      – Ah, da! Asta zic şi eu dovadă! râse Anne.

      Mason se arătă amuzat de neîncrederea ei.

      – Dacă ar fi fost căsătoriţi, continuă el, nu ar fi fost atât de prompt. Dar acum este în faza de cocoş…

      – Cocoş?! râse Anne din nou.

      – Da! O curtează, şi-a scos de la naftalină toate atuurile, ba chiar a mai luat cu împrumut pe cele care îi lipseau. Vrea s-o dea gata! Şi după cum îl priveşte ea, victoria nu-i departe!

      Anne izbucni în râs.

      – Eşti periculos, domnule! Aşa faci şi tu?

      – Crezi că eu sunt mai breaz decât confratele meu? râse Mason. Aşa suntem toţi, dacă ne-am putea vedea din exterior, ne-ar îngrozi patetismul situaţiei! Ne-am retrage cu toţii prin mănăstiri, ne-am călugări, ne-am…

      – OK, am înţeles! Bine că nu vă puteţi vedea din exterior, domnilor! Ce ne-am face  fără voi?

      – Eu am dat informaţii duşmanului! Vreau acelaşi lucru la schimb! Cum e cu voi, femeile, florile delicate ale Universului?

      – Dacă voi sunteţi cocoşi, noi suntem nişte gâsculiţe, aşa că nu suntem mai grozave decât voi, când vine vorba despre îndrăgosteală. În alte situaţii, desigur că vă suntem superioare, îl tachină ea privindu-l cu un aer năstruşnic.

     – Câtă viclenie! exclamă el amuzat. M-ai atras pe un teren minat! Orice discuţie pe aceasta temă se termină rău pentru noi, bărbaţii, aşa că refuz să-i dau curs!

      – Ori eşti un mare laş, ori eşti un mare înţelept!

      Râseră împreună şi momentul de perfectă comuniune le însenină chipurile când deodată, alarmată, Anne îşi aminti că abandonase cutia albastră pe holul doamnei Hart.

      – Dă-o încolo de cutie! Mă bucur că ai fost acolo în acel moment! spuse Mason privind-o cu ochii aceia care-i mulţumeau mai bine decât ar fi făcut-o toate cuvintele de recunoştinţă din lume. Acum, hai să te conduc acasă. A fost o zi grea pentru amândoi! Vom vedea ce ne aduce ziua de mâine!

      Ajunsă acasă, după un duş prelung, se echipă în pijamale şi nu mai zăbovi, se băgă în pat. Înainte să închidă ochii, privi îndelung rochia aurie pe care o primise cadou de la Mason, pe care o ţinea atârnată de uşa dulapului pentru a o avea mereu sub ochi. Pe cealaltă uşă a dulapului se afla agăţat sacoul lui şi văzând cele două piese de îmbrăcăminte şezând cuminţi una lângă cealaltă, surâse larg. Întinse mâna şi de pe noptieră luă cutiuţa violet în care se afla medalionul oferit de el. Îl luă, îl prinse în jurul gâtului şi puse din nou capul pe pernă.

      Îşi aminti de cuvintele pe care le rostise în gradina spitalului, „Vom vedea ce ne aduce ziua de mâine!” şi se rugă în secret ca ziua de mâine să i-l aducă pe el, bărbatul cu ochi verzi ca iarba.

Vizualizări: 129

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Şi romanul aventurier continuă deosebit de frumos aşa cum a început. Acţiunea, parcă este un cumul din romanele citit până acum, de mine şi de autoare. Din fiecare câte puţin. Şi tot nu mi-ai spulberat intuiţia: George a petrecut la Paris cu o fost iubire a lui Masnso... zii că nu-i aşa... :)) Dar  nu contează atât timp cât învelişul intrigii este făcut deosebit de atractiv, de lizibil şi corect. Legături predispuse - Manson o trimite cu un pachet pe Anne la mama sa pentru a-şi forma aceasta o părere despre fată. Probabil s-a fript cu ciorbă băiatul educat, iar acum suflă şi în iaurt şi cere părere mamei, dar din păcate aceasta ajunge salvatoarea acesteia, cu o banală aspirină... Şi desigur va fi mult iubită de bătrâna doamnă... şi de Mason, până la ceva întâmplări nefericite care trebuie să intervină spre deliciul autoarei şi al cititorului.

Iar acum cârcoteli, pentru că ţi-ai dorit:

Privi buimac în ochii bărbatului ce-i stătea dinainte ca şi când de abia atunci ar fi realizat cine îi stătea în faţa ochilor - se repetă ochi

fiu al părinţilor noştrii! - pluralul de la nostru este noştri

şi alungau din monotonia verdelui. - nu ştiam că verdele este monoton. Eu zici să modifici ceva...

se pomeni în faţă cu un spiriduş cu părul roşu - ai apelat chiar şi la spiriduşi/pitici pentru a ne deruta şi mai mult asupra timpului în care se petrece acţiunea. Deci, oscilăm între sec.XIX şi XX. Cam mult...

Dacă n-ar fi ştiut că grădina - că grădina sună cacofonic

Anne îşi aruncă

Anne simţi cum norul - două fraze alăturate care încep cu... Anne.

Textul, scrierea între realitate şi basm este savuroasă şi aştept continuarea.

Sofy

Dragă Theo, dacă te inspiri din personaje întâlnite prin parc, fără să fi citit, Om bogat, om sărac, Jane Eyre şi multe alte romane ale sec.XIX, unde cei bogaţi aveau cel puţin un pitic la palat, pe lângă numeroase slugi,  servind unei singure fiinţe aşa cum spui, şi, unde dragostea era pe primul loc, te admir. De fapt atunci când ai totul, doar dragostea pură îţi lipseşte şi asta cauţi. Sălile de fitness sunt ale sec.XXI, în general... cel puţin la noi în ţară. De aici starea confuzivă a timpului. Nu, nu te-am acuzat de plagiat ci doar de inspiraţie din ceea ce ai citit şi nu e o acuză, e doar părerea mea. Sau poate doar eu am citit şi am de a face cu o autoare a sec.XIX. Spunea Ion da Coza odată: cărţile se fac din cărţi. Şi nu văd ce am greşit când mi-am exprimat părerea... Poate este vina mea că am citit multe cărţi, (prea multe nu sunt niciodată) şi că la fiecare pas al unei scrieri fictive îmi vine în minte una citită. Atunci când este reală, când viaţa bate orice carte citită, nu-mi vine nici o previziune în minte. Că nu are de unde...

Am dat suficiente detalii ca să se înțeleagă  care ar fi rădăcina neînțelegerilor dintre Mason și fratele său, dar dacă tu vrei să crezi că revelația se datorează perspicacității tale infailibile, nu te contrazic. :)))

Nu ai dat foarte multe amănunte referitoare la motivul pe care l-am invocat eu. Din ceea ce explici se înţelege doar că fiul rătăcitor, George doar toacă avere, şi se întoarce mereu pentru a mai lua bani, nu că i-a luat şi iubita fratelui. Aceasta este singura frază din care se înţelege acest lucru: Dar datorită mie tu huzureşti în lux la Paris împreună cu...

Şi nu, asta nu se datorează perspicacităţii mele infailibile, ci doar a acţiunii banale a naraţiunii, mult consumată şi în alte romane.

Oricum, dacă doreşti să nu-mi mai ştii părerea, nu o vei mai auzi, nu voi mai citi. Dacă doreşti invers nu te voi lipsi de ceea ce gândesc.

Sofy

Eu sunt Maria, bucătăreasa domnului. Azi doar eu sunt acasă. Ceilalţi au zi liberă.„Ceilalţi! gândi Anne. Oare de câţi oameni este nevoie pentru a sluji pe unul singur?” - te contrazici singură. Aici este vorba de o armata de slugi nu de câte o femeie în casă...

Ai fi preferat să țin în mine sămânța gândului că poate, din motive de neînțeles pentru mine, nu prea mă agreezi și s-o las acolo să devină ditamai monstrul hidos și distructiv? - nu ştiu la ce te referi. Desigur ai voie să scrii ce vrei, dar şi eu am voie să comentez aşa cum gândesc, chiar dacă mă repet. Şi nu am putut spune ''nu ştiu de câte ori'' ci de inclusiv trei ori. Am căutat la comenturi şi da, de trei ori am bătut apropouri la acţiuni uzuale ale romanelor clasice. Dacă vei schimba de aici în colo acţiunea să devină inedită, desigur nu voi mai spune. Altfel da.

Nu mă deranjează că spui ceea ce crezi, dimpotrivă, dar fără să mă acuzi de ceva ce nu există, gen nu te suport sau că te-am acuzat de plagiat.

Nu, mi-am spus doar părerea.

Noutate există, dar nu din punctul de vedere al acţiunii, ci din alt punct de vedere, aşa cum ţi-am spus: Dar  nu contează atât timp cât învelişul intrigii este făcut deosebit de atractiv, de lizibil şi corect.

Şi asta ţi le spun pentru că eşti tânără (cel puţin asta este impresia mea) şi că poate îţi vor folosi la scrierile viitoare. Am citit eu şi ''spanac'' şi poate am fost mai permisivă în comentarii. Mă uit şi eu la om :)))

Acum înţeleg nedumerirea ta, Theo şi de ce ai sărit ca un arc. Păi după atâtea comenturi (multe) numai pozitive, pe alt site, ştii tu unde, se găsesc una sau două aici, să zică ceva de rău despre proza ta. Ba mă mai şi persiflează, cu ''ilustra''...  Ar vrea ea o aşa ''ilustră'' în site... dar nu se potriveşte...  Pe mine m-a amuzat. Ei află Theo, că acolo doar aşa sunt comentariile, obligatoriu - pozitive.

Draga Theodora, am fost prinsa total de acest capitol. L-am citit pe nerasuflate. In ciuda faptului ca subscriu la spusele Sofiei - este putin previzibila povestea - felul in care imbraci actiunea este de-a dreptul captivant. Felicitari si ce crezi? Asteept!

Cu drag,

Theo dragă nu am citit textul, am citit doar comenturile, pardon! Eu nu sufăr de curiozitate şi pot să mi-o înfrâng. Aşa că nu ştiu mai mult decât ce scrie aici.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Vasilisia Lazăr (da Coza) a comentat în legătură cu videoclipul lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 3 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a comentat în legătură cu videoclipul lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut videoclipul lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Emil Dumitru îi place postarea pe blog așteptându-te a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Emil Dumitru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog așteptându-te a utilizatorului gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Emil Dumitru îi place postarea pe blog cerneala de astăzi a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Lui Emil Dumitru i-a plăcut videoclipul lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 4 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 5 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut videoclipul lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 5 ore în urmă
Emil Dumitru a postat o discuţie
cu 5 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a postat un videoclip

Ocară morții

Enjoy the videos and music you love, upload original content, and share it all with friends, family, and the world on YouTube.
cu 5 ore în urmă
Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - X - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 8 ore în urmă
Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - X - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 8 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog mișcări greșite a utilizatorului Dinca Valerian
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 11 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 11 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 11 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poetul e o cuşcă ambulantă a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 11 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor