Pe muchie de cuţit XII

[Sofia Sincă]

Adela se urcă în maşină, unde Pia aştepta gânditoare şi plecară împreună spre casă.

Mai era timp destul până sosea Doru de la serviciu, așa că puteau să vorbească liniştite. Nu de alta, dar acesta nu prea o mai vedea cu ochi buni pe Pia şi încă de-ar fi ştiut totul… Adela avusese grijă să-i ascundă întâmplările infernale prin care trecuse protejata sa, întâmplări de care nici ea nu dorea să-şi amintească fiindcă le socotea pur şi simplu scoase din tolba rea a hazardului. În casă, „subiectul Pia” devenise tabu. Dacă Adela reușea să-l evite, lui Doru îi era şi mai comod. Totuși nu putea să-şi explice slăbiciunea ei pentru această fiinţă și ceva o făcea să creadă că Pia, după atâtea coborâşuri, îşi va găsi punctul de sprijin de care are atâta nevoie. În ce o privea, ea o iertase purtând în minte îndemnul biblic: „Să ierţi din tot sufletul, să ierţi necondiţionat!”

Pentru început, făcu un ibric mare de cafea și, conform obiceiului, puse scrumiera între ele. După ce deschise geamul larg, începu cu întrebările:

– Spune-mi Pia, pe unde ai colindat? Şi de ce?

– Am fost la străbunica mea, din partea mamei, undeva la ţară, în judeţul Constanţa, unde tot timpul anului bate vântul: jumătate din an de la câmpie spre mare şi cealaltă jumătate, invers.

– Dar ce ai putut face acolo? Şi mai ales Andrei?...

– Am lucrat la un bar din sat... Am făcut croitorie. Bunica are o maşină Singer, care merge brici. Am cusut la ţărancele de pe acolo, pe câte o bucată de brânză, pe ouă, pe găini. Că ele n-au bani, da’ fuste şi bluze vor... Le-am cusut multora, gratis... Mi-era milă de ele...

– Câţi ani are bunica?

– Optzeci şi nouă şi este gârbovită... Merge sprijinindu-se cu două bastoane. S-a bucurat când ne-am dus şi a plâns mult când am plecat. I-am promis că ne întoarcem.

– De ce l-ai luat şi pe Andrei? În ce clasă e?

– A VII-a, are treisprezece ani. Păi are pică profesorul de matematică pe el şi l-a amenințat că-l lasă repetent. O să-i scot o motivare medicală de întreruperea anului. Dacă repetă anul, nu-l mai are pe profu’ ăla, că iese la pensie.

– L-ai adus şi pe el acasă?

– Sigur. Ce să facă acolo singur? Plecăm iarăși amândoi, după ce-mi rezolv ploile pe aici. Vreau să mă odihnesc mai mult. Noaptea lucram la bar, ziua croitorie sau săpam în grădină. Mă doare coloana... mă doare aproape tot timpul, spuse Pia îndoindu-se în faţă. Uite, când stau aşa, nu mă mai doare... Ca pe biata bunica.

– Eşti obosită, Pia. Extenuată, chiar.

– Posibil.

Apoi îi povesti în maniera ei, din care trebuia să extragi adevărul, jongleriile cu lucrurile acelor fete ce vindeau ambulatoriu şi că primise vreo trei citaţii de la tribunal în calitate de pârâtă. Desigur din explicaţiile ei, fostele colege erau vinovate, ea se achitase de toate sumele invocate în declaraţiile incriminatoare. Patru dintre ele făcuseră o acţiune judecătorească comună pentru fraudă din avutul persoanelor civile.

– Va trebui să-mi caut avocat. Cunoşti vreunul bun, dar care să ia bani puţini, Adela?

Cu o notă ezitantă în glas, Adela răspunse după o clipă:

– Nu prea... N-am avut plăcerea... Dar... stai! Mint. Odată, în nişte împrejurări bizare, un avocat mi-a lăsat o carte de vizită. Să văd dacă o mai am.

Căută într-o geantă mare, unde se găseau de toate, de la ac și aţă, până la copii de acte de tot felul, amestecate printre cosmetice, şerveţele parfumate, agrafe de păr şi, bineînţeles, portmoneul burdușit cu bani. După lungi explorări, ce păreau mai mult o scuză de a nu oferi ceea ce promise, găsi cartea de vizită, iar când o luă în mână, o străfulgerare vie o cuprinse la amintirea acelor ochi verzi, metalici, asemenea luciului apei din baraj.

– Ce ai rămas aşa? observă Pia.

– Nimic… Doar am stat să-mi amintesc persoana. E cam un an de atunci. Când ai termen? întrebă, alungând din minte viziunea de moment.

– Cam peste o săptămână şi jumătate.

– Am să-l sun, să vedem ce putem face… Tu ai văzut ce au scris femeile alea, acolo?

– Nu.

– Vom vedea împreună. Bine că nu mi-ai spus după ce te închideau. Oricum eu nu-ţi promit că vei ieşi basma curată... Cine ştie pentru ce te învinuiesc femeile acelea?…

Dincolo de a o ajuta pe Pia, curiozitatea de a-şi întâlni salvatorul, o făcu pe Adela ca în ziua următoare să formeze numărul de telefon din cartea de vizită a avocatul Mihai Mărgineanu. „Poate nici nu mai are acest număr…” gândi, dar imediat o surprinse o voce tonică, plăcută:

– Alo...

– Bună ziua, domnule avocat Mărgineanu! Să mă recomand cu numele e inutil, pentru că nu mi-l ştiţi. Mai bine după împrejurarea în care am primit cartea dumneavoastră de vizită.

– Vă rog, stimată doamnă… răspunse acesta foarte politicos.

– Acum aproape un an, stăteam lipită de parapetul unui mic baraj şi cineva a crezut că vreau să trec dincolo...

– A... da, da... Îmi amintesc, o doamnă frumoasă, elegantă, cam dezorientată şi care se clătina lângă parapet... Eram sigur că vreţi să faceți o „baie”.

– Nici vorbă!... nici vorbă! se apără Adela. Sunt o persoană foarte stabilă psihic.

– Se cunoaște după tonul optimist…

– Mulțumesc! Dar să vă spun de ce v-am sunat.

– Indiferent de motiv, mă bucur că m-aţi sunat. Să vă spun drept, aşteptam să o faceţi... Cam târziu, dar e bine şi așa decât niciodată. Sunt numai urechi şi curiozitate.

– Vreau să vă angajez într-un proces.

– Şi eu care credeam că mă invitaţi la o cafea...

– Şi asta, desigur... Însă trebuie să vă spun de la început că vă angajez pentru a apăra o cunoştinţă. În cazul acesta, mai sunteți disponibil?

– Să-l văd pe acela care ar vrea să mă oprească!...

– Când putem lua legătura?

– Chiar acum, dacă doriţi, rosti bărbatul care, ca orice mascul, era gata oricând de o nouă cunoştinţă, de o nouă aventură, de bani sau de inedit.

Adela stabili să se întâlnească peste o oră, în faţa unui bar select din centru, aproape de magazinul ei şi fugi sub duş. Se opri apoi în faţa dulapului pentru a-şi alege – nu i se mai întâmplase de mult! – îmbrăcăminte deosebită. „Ce-o fi cu mine de vreau să arăt bine?” Ca scoasă din cutie se urcă în maşină şi plecă. Ajunse ceva mai târziu la locul fixat, conform principiului că o femeie nu trebuie să ajungă niciodată înaintea bărbatului la întâlnire, indiferent de natura ei. În faţa barului, cu un diplomat în mână, aştepta un bărbat şarmant, îmbrăcat şic, sport, de tipul eleganţei neglijată. Trecut de patruzeci de ani, frapa prin aerul misterios degajat, iar privirea... Adela, învăluită într-o aureolă de parfum fin, se îndreptă zâmbitoare spre el, ținând în mână un plic corai, de un colţ al acestuia. Se simţea atât de bine în rochia ei colorată bogat, vaporoasă, din mătase naturală. În jurul gâtului se răsfăţa un şal lung, din acelaşi material, care cădea în voie accentuând rafinamentul ființei ce-l purta. Pantofii cu toc cui, de un verde pal, adăugau încă un strop de farmec ținutei, dacă mai era cazul.

Avocatul rămase plăcut surprins de femeia elegantă şi bine făcută ce se apropia de el. Îi luă mâna şi i-o sărută galant.

– Doamna?... Doamna Enigma, vă pot numi... că numele tot nu-l cunosc. Nu am avut plăcerea...

– Adela. Adela Ionescu.

– Încântat! Intrăm?

Pășiră în bar şi ocupaseră o masă mai ferită privirilor. Mihai Mărgineanu, un orator desăvârșit, în câteva fraze destinse atmosfera, încât se părea că cei doi se cunoşteau de când lumea. Era când spiritual, când serios, când tandru sau intim. Adela simţi o relaxare totală în compania acestui bărbat şi aproape că uită de ce se aflau împreună. Însă cum puterea ei de control era mare, se scutură de gândurile ce prisoseau şi îşi aminti că nu este în compania bărbatului pentru a flirta şi că această întâlnire are totuşi alt motiv:

– Dar să revenim la scopul întâlnirii noastre.

– Mai există şi alt scop atunci când un bărbat şi o femeie se simt bine într-un bar?

– Din păcate... da.

Îi explică despre ce era vorba, atât cât cunoştea din spusele Piei. Pe aceasta o recomandă ca fiind o veche cunoştinţă, pe care nu o putea refuza şi pe care o ajuta dezinteresat. Îi comunică şi data primului termen, grăbindu-se, ca o scuză, că nu cunoaște numărul dosarului:

– Vă sun imediat ce-l aflu.

– Zilele acestea, voi fi plecat din localitate. Dacă aș avea numărul dumneavoastră de telefon…

Adela roși ușor, mulțumită de capcana în care căzuse. Deci, trebuia să-i lase un număr de telefon, dar cum aproape toată ziua și-o petrecea la magazin, se hotărî pentru acel număr.

– De la birou? întrebă avocatul.

– Nu. E telefonul de la magazin. Acolo lucrez.

– După haine, nu cred că ești doar vânzătoare? Sau poate că hainele sunt din prada cliente mele?

Râsul zglobiu, imposibil de strunit, umplu colțul acela de bar.

A doua zi, una dintre vânzătoare o informă pe Adela că e căutată de cineva. Era Mihai Mărgineanu. Ceremonios, pentru a păstra aparențele, acesta îi sărută mâna, dar nu înainte de a-și folosi privirea pătrunzătoare ca oţelul care despică neîndurător orice, chiar și armura Adelei.

- După niște săpături făcute de mine, am aflat că Adela Ionescu este proprietară pe două magazine în centru... De ce nu mi-ai spus?

- Ar fi avut vreo relevanţă? răspunse cu zâmbetul pe buze, Adela.

- Mai ştii...

- Vino în birou să stăm de vorbă.

Prima grijă a Adelei fusese de a înmâna avocatului numărul dosarului Piei pentru ca acesta să poată pleca oricând dorea. Dar cum să părăsești repede o prezență atât de plăcută? Așa că, la aburul unei cafele amărui, se întreţinură, mai bine de o jumătate de oră. Nici Adela n-ar fi putut să se plictisească lângă acest bărbat volubil, care ştia foarte multe, încât părea o enciclopedie ambulantă… Unde mai pui că vedea clar că e curtată subtil.

– Aş vrea să ştiu un singur lucru, Adela.

– Anume? se arătă curioasă femeia, reținând cu greu părerea de rău că discuția se va încheia curând.

– Ce gândeai atunci lângă parapet? Nu se poate să nu-ţi aminteşti.

– Poate-ţi voi povesti la altă cafea… răspunse Adela, privind colțul de hârtie cu numărul de dosar, a cărei protagonistă avea legătură cu întâmplarea.

– Mie îmi convine! Abia am un motiv să te caut… zise avocatul zâmbind, ridicându-se în picioare.

În ziua procesului, Adela se întâlni cu Pia şi o însoţi la tribunal. Nu mai fusese niciodată într-o sală de judecătorie, unde se ţineau şedinţele. Cele patru femei, reclamantele, se postaseră în faţa lor pe hol. Pia începuse să tremure. Se agăță de brațul Adelei ca de un colac de salvare. O reclamantă mai îndrăzneață făcu un pas înainte şi începu să-i reproşeze Piei cu voce tare de stârnea ecou:

– Hei, cucoană!... De ce nu ne-ai dat banii pe lucruri?! Ţi-ai pus coada pe spinare şi ai plecat. Ce, ai crezut că noi nu te găsim? Poate dacă plecai în Italia... C-am auzit c-ai mai fost.

Adela își luă protejata de mână și o duse în sala de judecată unde îi arătă un scaun:

– Stai aici. Să nu te duci să răspunzi provocărilor! Să nu scoți o vorbă. Clar!?

Pia aprobă speriată din cap.

Peste câteva minute, Adela veni cu Mihai Mărgineanu, care ţinea sub braţ o geantă din piele, enormă. Chiar la începutul şedinţei, avocatul se ridică şi ceru amânarea dosarului pentru un nou termen... Tertipuri avocăţeşti. Afară o cam dojeni pe Pia pentru neglijenţa de care a dat dovadă:

– Trebuie să vă spun, doamnă, că reclamantele au dovezi în legătură cu banii pe care-i datoraţi.

– ?!...

– Martori.

– Martori? Am şi eu că nu le datorez banii pe care-i vor ele.

– Dacă aveţi martori, e bine. Îi vom cita. Spuneţi-mi acum doi şi e în regulă.

– Mama și soră-mea.

– Nu se pot pune rude de gradul întâi. Cazul poate deveni penal.

– Nu?... Atunci mă mai gândesc.

– La cât se ridică suma, domnule Mărgineanu? întrebă Adela, protocolar.

– Cam la un milion de lei. Sumă cumulată. E ceva…

– Da, este! răspunse Adela, făcând un calcul în minte. „Şi cât va fi onorariul pentru tine, că nici nu te-am întrebat... suma ce va trebui să o dea înapoi este... dar nu mai zic. Doar calcule mercantile am în minte...”

– Poate mai putem să scădem ceva din ea. O parte cât mai mare, dacă nu cumva toată, le încurajă avocatul pe cele două doamne.

Următorul termen era peste trei săptămâni. În acest interval de timp, Pia o vizită de câteva ori pe Adela, fie la magazin, fie acasă şi parcă rămânea mereu cu ceva nespus. În una din zile, îndrăzni:

– Adela, te rog, ajută-mă pentru ultima oară! Să fii tu una dintre martore. O aduc și pe Lidia, care mi-a promis că vine chiar aşa în baston.

– Nici să nu te gândeşti!... răbufni Adela. Niciodată n-am să jur pe Biblie şi apoi să mint! Nu ştiu clar dacă le-ai dat banii sau nu. Vrei să-ţi spun adevărul? Cu riscul de a te supăra, înclin să le cred pe ele.

– Da’ nu le datorez eu atâţea bani! începu să plângă Pia. Şi nici nu am de unde să le dau…

– Dacă nu le datorezi, Mihai Mărgineanu o să găsească mijloace prin care suma se va micşora. Te ajut atât cât pot şi cu ce pot dar martoră, nu!

– Bine, Adela… Ştiam că n-o să vrei. Am să-l pun pe domnul Ciurăscu. Acum nu mai este rudă cu mine, zâmbi forţat, Pia.

– Da, e o idee... spuse Adela cu voce tare, iar pentru ea: „Este singurul pe care-l mai poţi manipula, la această oră. În ceea ce mă priveşte, prefer să dau eu banii ăia, decât să depun mărturie mincinoasă.”

La următoarea înfățișare, Adela și Pia o aşteptau pe Lidia în faţa tribunalului. Avocatul le spuse că-i bun şi un martor decât nimic. Însă şi partea adversă se întări. Reclamantele erau înconjurate de o ceată de femei, ce sporovăiau pe holul tribunalului şi gesticulau ca niște țațe în piață. Adela o vârî în sala de judecată pe Pia dar şi pe Lidia care mergea chinuit, sprijinindu-se de un baston, schimonosindu-se de durere la fiecare pas.

Dosarul lor dură cel mai mult din şedinţa zilei. Reclamantele aveau fiecare câte două-trei martore, dar și multe prietene dornice de senzaţii tari, dornice de a-și încuraja, de pe margine, colegele păgubite. Pia trebuia să stea în picioare, în faţa sălii, în partea opusă reclamantelor, lângă Mihai Mărgineanu, avocatul său, care audia fiecare martoră şi încerca să scoată ceea ce dorea de la ele, reuşindu-i de fiecare dată. Ba, uneori păreau că sunt martorele aduse de Pia și poate că în secret chiar erau fiindcă multe dintre ele fuseseră tovarășe de serviciu în atelierul de croitorie. Mult a atârnat în balanță faptul că vânzătoarele nu aveau autorizație să facă vreun fel de comerț ambulant. Sigure pe reușita lor, cu toate că nu cunoşteau legile, nu angajaseră avocaţi. Ceea ce au crezut că este în favoarea lor s-a dovedit a fi o piatră legată de gât, așa că vehemența de la începutul ședinței se diminuă simțitor. Doar cea care deținea autorizaţie de vânzare se ţinea mai tare, dar și acesteia, avocatul Mihai Mărgineanu, sub privirea plină de admirație a Adelei, îi făcu eșafodajul praf și astfel acuzațiile deveneau fără temei. Spre sfârșit, fusese chemată şi Lidia la bară. Cunoscând tertipurile folosite în şedinţele de judecată, dar și instruită din timp de Mărgineanu pe care-l cunoştea de când fusese grefieră, dădu numai răspunsuri care veneau în sprijinul cauzei prietenei sale. Mulţumirea Piei ajunsese la culme, deşi abia se mai ţinea pe picioare, doar ea știa câte eforturi făcea pentru acest lucru simplu. Sprijinită de perete, culoarea feţei i se schimba din roşu în palid-pământiu, și invers, la intervale foarte scurte de timp. Puterile o părăsiseră total când, după nici trei pași făcuți pe hol, scoțând un geamăt șubred, alunecă pe lângă Adela şi într-o clipă era un ghem inert pe ciment. Adela speriată, în prima clipă crezu că s-a împiedicat şi a căzut, dar văzând că nu mai mişcă, înţelesese că a leşinat. Se lăsă pe vine, o lungi cum putu mai bine şi încercă să o fricţioneze pe la încheieturile mâinilor şi pe frunte.

– Pia!... Pia!... Ce-i cu tine?!! Apă!!... Să-mi dea cineva nişte apă! ţipă Adela speriată, aplecându-se asupra ei.

– I-a venit rău, întărea Lidia scena care oricum nu mai avea nevoie de explicații. De mult timp nu se simte bine. Mi s-a plâns adeseori. Amândouă suntem lovite de soartă.

Și de data aceasta le veni în ajutor Mihai Mărgineanu care ieşea din sala de judecată, intenționând să mai poposească de vorbă cu clienta sa, dar şi pentru că-i făcea plăcere din ce în ce mai mult, prezenţa Adelei. Deslușind iute cauza agitaţie de pe hol, se întoarse în birou, de unde apăru, cât ai clipi de două ori, cu pahar de apă:

– Faceţi loc... Faceţi loc! strigă acesta la oamenii ce se adunaseră în jur. Lăsaţi să vină aer... să poată respira. Hai s-o ducem la spital, Adela!

– Da… S-o ducem! îngână Adela, căutând să-și vină în fire.

Pia, uşoară ca un fulg, purtată pe brațe de către Mihai Mărgineanu prin aglomeraţia din faţa tribunalului, se trezi în maşina Adelei. După ce o așeză pe bancheta din spate bărbatul vânjos, trecu la volan. Pia dădea semne că-și revine.

– Pia, ce-i cu tine?... Ce te doare? încercă Adela s-o încurajeze.

– Nu ştiu ce-i cu mine... șopti Pia, închizând ochii mulțumită, fiindcă îngerul ei e lângă ea.

– Lasă. Nu-i nimic... Mergem la doctor, după ce am fost la avocat.

În curtea spitalului municipal, Mihai Mărgineanu sări repede din maşină şi veni îndată cu o asistentă şi cu doi brancardieri, care purtau o targă. Fără prea multă vorbă, deoarece Pia nu era coerentă, de la urgenţă, unde i se luă tensiunea şi pulsul, scăzute la limită, se trezi internată în spital, la secţia interne.

va urma

[Corina Militaru]

Stii sa prinzi cititorul. Mi-a placut, astept...

Imi permiti o parere? 

 rosti bărbatul care era gata oricând, ca orice mascul, de o nouă cunoştinţă - aici se simte parerea autoarei, as lasa cititorul sa deduca

De gât îi atârna un şal din acelaşi - as reformula, la gat ii flutura, nu stiu... gasesti tu! Te pricepi!

Este doar sugestia mea, tu hotarasti daca este potrivita sau nu.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Corina pentru ochiul tău atent! Am modificat în legătură cu şalul... dar cu bărbatul nu. Nu contează dacă se simte părerea autorului... şi aşa pe tot cuprinsul romanului autorul este omniprezent şi omniscient. Nu este prima dată.

Cu mult drag de tine!

Corina Militaru a spus :

Stii sa prinzi cititorul. Mi-a placut, astept...

Imi permiti o parere? 

 rosti bărbatul care era gata oricând, ca orice mascul, de o nouă cunoştinţă - aici se simte parerea autoarei, as lasa cititorul sa deduca

De gât îi atârna un şal din acelaşi - as reformula, la gat ii flutura, nu stiu... gasesti tu! Te pricepi!

Este doar sugestia mea, tu hotarasti daca este potrivita sau nu.

Cu drag,

[Ion Lazăr da Coza]

– Chiar acum, dacă doriţi, rosti bărbatul care, ca orice mascul, era gata oricând de o nouă cunoştinţă, de o nouă aventură, de bani sau de inedit.

Citind fraza de mai sus, nu poți să nu remarci ușorul (???) feminism al autoarei și-ți „șoptești cu ură-n barbă”: „Mă', al dracu' mascul (autoarea nu ne spune de-i burlac au ba! Înclinăm să credem că-i becher!), numai instinctul de reproducere îi populează capu' și acțiunile!...” Dar să trecem mai departe cu cetitu' și să vedem cu cine tre' să se întâlnească pentru o afacere:

Adela (femeie căsătorită!) stabili să se întâlnească peste o oră, în faţa unui bar select din centru, aproape de magazinul ei şi fugi sub duş. Se opri apoi în faţa dulapului pentru a-şi alege – nu i se mai întâmplase de mult! – îmbrăcăminte deosebită. „Ce-o fi cu mine de vreau să arăt bine?” Ca scoasă din cutie se urcă în maşină şi plecă. Ajunse ceva mai târziu la locul fixat, conform principiului că o femeie nu trebuie să ajungă niciodată înaintea bărbatului la întâlnire, indiferent de natura ei...

După cum vedeți, eroina noastră e mai mult decât Maica Tereza, la 90 de ani... E sfințenia întruchipată.

Feministoooooooooo! :))))

Lăsând gluma la o parte - comentariul de până aici s-a vrut o șarjă amicală! - remarc o evoluție a ta, ca romancieră.

Aștept cu interes finalul acestui roman.

Cu aleasă prietenie,

da Coza

[Sofia Sincă]

Dragă Ionică, toţi bărbaţii care au citit acest capitol s-au legat de această frază... oare de ce?

A doua idee remarcată de tine,  a venit pentru a echilibra puţin forţele...

Mersi de şarjă şi de toate celelalte!

Ion Lazăr da Coza a spus :

– Chiar acum, dacă doriţi, rosti bărbatul care, ca orice mascul, era gata oricând de o nouă cunoştinţă, de o nouă aventură, de bani sau de inedit.

Citind fraza de mai sus, nu poți să nu remarci ușorul (???) feminism al autoarei și-ți „șoptești cu ură-n barbă”: „Mă', al dracu' mascul (autoarea nu ne spune de-i burlac au ba! Înclinăm să credem că-i becher!), numai instinctul de reproducere îi populează capu' și acțiunile!...” Dar să trecem mai departe cu cetitu' și să vedem cu cine tre' să se întâlnească pentru o afacere:

Adela (femeie căsătorită!) stabili să se întâlnească peste o oră, în faţa unui bar select din centru, aproape de magazinul ei şi fugi sub duş. Se opri apoi în faţa dulapului pentru a-şi alege – nu i se mai întâmplase de mult! – îmbrăcăminte deosebită. „Ce-o fi cu mine de vreau să arăt bine?” Ca scoasă din cutie se urcă în maşină şi plecă. Ajunse ceva mai târziu la locul fixat, conform principiului că o femeie nu trebuie să ajungă niciodată înaintea bărbatului la întâlnire, indiferent de natura ei...

După cum vedeți, eroina noastră e mai mult decât Maica Tereza, la 90 de ani... E sfințenia întruchipată.

Feministoooooooooo! :))))

Lăsând gluma la o parte - comentariul de până aici s-a vrut o șarjă amicală! - remarc o evoluție a ta, ca romancieră.

Aștept cu interes finalul acestui roman.

Cu aleasă prietenie,

da Coza

[Mihaela Suciu]

Sofy, reuşeşti să redai bine atmosfera. Mărgineanu ăsta e dat naibi:)

Am citit cu plăcere!