Pe muchie de cuţit VI

[Sofia Sincă]

Investiţiile în afacere erau departe de a se termina. Mai existau multe necesităţi imediate până a putea funcţiona atelierul: o maşină cu trei ace pentru surfilat, una de cusut butoniere şi una pentru cusut nasturi, masă de croit şi masă de călcat. Maşini de călcat, foarfece, ace, aţă... multă aţă şi de toate culorile, ca şi alte accesorii utile, pe care doar faza fluxului tehnologic le putea constata lipsa.

Cele două asociate, achiziţionară celelalte maşini de la un alt atelier de croitorie cunoscut de Pia, la un preţ destul de convenabil. Circulau astfel de utilaje industriale, de la unităţi care se desfiinţau. Într-o săptămână atelierul era utilat complet. Sosiră inclusiv actele, de la Camera de comerţ şi Buletinul Oficial în care era înscrisă firma.

Rina le „vându” un pont, pentru început: nişte halate pentru bucătăria unui restaurant. Vreo douăzeci. Era bine deocamdată, pentru a da de lucru celor trei croitorese angajate, foste ale lui Strâmbaciu, cunoscute de Pia ca fete muncitoare şi pricepute.

Munca într-un atelier de croitorie nu este simplă. În primul rând trebuie să poţi sta pe scaun opt ore, cocoşată, cu privirea fixată în acul maşinii de cusut, cu un picior suspendat pe pedala de pornire-oprire. Să fii foarte îndemânatică, să ai vederea bună, fără a pierde timp cu introdusul aţei în ac sau cu foarfecele. Să poţi aproxima distanţe de câţiva centimetri, pentru că nu ai timp să măsori mereu. Măsura se ţine paralel cu marginea tălpiţei maşinii de cusut, iar foarfecele nu se mai introduce printre degete. Se folosesc doar tăişurile, cu o singură mână. Ambele mâini trebuie să fie la fel de îndemânatice. Să ştii când maşina trebuie unsă, pentru a feri materialele de petele pe care le poate lăsa uleiul, să ai artă la călcat şi multe altele.

Materialele de confecţionat le achiziţionă Adela, parte cu plata imediat, parte cu plata după zece zile, de la întreprinderea unde lucrase douăzeci de ani.

Maşinile începură a tura fiecare pe alt ton, cu viaţă. Atmosfera se umplu de un aer vesel şi tonifiant. Încăperea, dincolo de praful ce plutea prin răvăşirea pânzeturilor, purta mirosul materialelor noi amestecat cu parfumul florilor din vazele care se răsfăţau pe pervazurile geamurilor. Într-un colţ înfiinţaseră o cabină de probă, iar în altul, după un parapet, biroul celor două.

Adela era în culmea fericirii, simţea că-şi găsise rostul pe pământ, simţea că prin mâinile ei luase fiinţă ceva nou, util şi care îi aparţinea. Desigur fără a neglija aportul şi implicarea Piei.

În cea mai mare parte a timpului, Pia lucra cu totul altceva faţă de croitorese, la maşina Adelei, adusă de acasă.

– Ce mai lucrezi, Pia?

– Am câteva comenzi. Nu mai scap de cliente... Bineînţeles, banii îi vom împărţi egal.

– Bine, bine, dar nu ai spus nimic.

– Păi, nu scrie în statut că lucrăm şi comenzi?

– Ba da, tocmai! Însă comenzile se iau aici, în atelier. În cazul în care tu le achiziţionezi în altă parte, le anunţi şi facem chitanţă, pentru a fi totul în regulă. Altfel vom primi amenzi, Pia!

– Da... aşa este... tu, cu litera legii! Am înţeles! Astea vor fi ultimele!

Adela învăţase multe de la Pia în materie de croitorie. Să lucreze la maşinile industriale, secrete în ale croitului, cum se fac tipare sau chiar cum se poate eluda legea. Ea făcea tiparele şi Pia croia, atentă, fără să greşească vreodată. Făcuse răni la mâna stângă, de la foarfecul masiv, de croit. Era stângace. „Defectul” Piei era că orice model de rochie nouă, executat pentru lucru de serie, se făcea doar după măsurile ei, fapt care ducea la o vânzare greoaie.

Amândouă munceau pe rupte, intrau la orice maşină de cusut sau ajutau unde era cazul.

– O să luăm şi o maşină electrică de croit, Pia!

– Nu-ţi face probleme, sunt învăţată.

Cele douăzeci de halate se terminară în şase zile. Croitoresele erau bune şi rapide. De lucru să fi avut să le dai!

Se făcuse martie, pe la jumătate. Strâmbaciu le vizita în fiecare zi, poate şi de mai multe ori pe zi, arogându-şi încă dreptul de şef asupra fetelor.

– Mă... să nu mă faceţi de ruşine, să vă vedeţi de treabă aci, că Adela e fată bună, dar!...

– Lasă-le Ion, ce ai cu ele? se burzuluia Adela la el.

Pia rămânea de cele mai multe ori absentă, chiar impasibilă în ceea ce-l privea, dar se părea că nici el nu prea era afectat. Atenţia i se îndrepta acum spre Adela. Aceasta simţea oarecum, dar credea că i se pare, nu gândea că mârlănia unui om poate merge aşa departe. I se părea că uneori o atingea, aşa ca din întâmplare, pentru ea constituind o atingere de reptilă. Uneori lăsa câte o floare pe biroul ei, sau uita să-şi dezlipească privirile de pe fesele-i apetisante.

În afara lui, pe la atelier picau fel de fel de oficialităţi: de la camera de muncă, de la paza contra incendiilor, de la sanepid. Fiecare găsea câte un nod în papură, avea câte ceva de comentat, exista întotdeauna ceva ce nu era la locul lui. Asociatele pe rând, trebuia să fie atente cu ei. Dacă erau bărbaţi, aveau soţii care doreau să-şi coase câte ceva, iar dacă erau femei, precis aveau cel puţin câteva fermoare de înlocuit, în cel mai fericit caz.

După halate urmă confecţionarea lucrurilor de serie: capoate, fuste, bluze, pe care Rina Cosma se oferi să le expună în magazinul ei. Priceperea Piei le făcea să arate bine. Le poasfora cu câte ceva de pe la mercerie, le împopoţona cu nasturi lucitori sau cu câte o panglică specială. Se vindeau destul de bine, însă câştigul abia ajungea pentru salarii şi aşa minime, chirie, curentul electric. De recuperat din investiţie deocamdată, nu se întrevedea calea. Noroc că aveau perioadă de graţie asupra impozitului pe venit şi alte mici avantaje. Producţia era privilegiată prin lege, perioada de graţie era de un an.

– Ce ne facem, Pia? Nu văd cum vom prospera în ritmul ăsta.

– Cam aşa este. M-am gândit să facem o colecţie, să organizăm o prezentare de modele, undeva prin oraş pentru a ne face cunoscute. Să facem rochii de mireasă, de exemplu.

– Nu-i o idee rea... dar alţi bani... altă distracţie. Nu mai am bani, Pia.

– Lidia mi-a făcut acţiunea judecătorească pentru banii ăia. I-a trimis şi citaţie lui Marius. Peste o lună am termen. Dar îmi trebuie un martor, rosti Pia cu gura pe jumătate şi cu ochii aţintiţi pe un material, la masa de croit.

– Şi ce propui?

– Să fii tu martora mea!

– Doamne fereşte, Pia!... Eu nu am văzut când tu i-ai dat banii.

– Ce contează? Ştii că i-am dat. Doar să spui acest lucru şi ajunge, mi-a spus Lidia.

– Altcineva mai ştie că i-ai dat banii?

– Ştie mama, pe care nu-mi este permis s-o pun martoră, fiindu-mi rudă de gradul întâi şi mama lui, care desigur, n-o să ţină cu mine.

– O să recunoască el că a primit banii? Tu ce crezi?

– Da... sunt sigură că recunoaşte. Nu-i chiar aşa de escroc. M-am întâlnit cu tanti Leana, vecina lui, şi mi-a spus că Nina nu mai este la el, şi că mamei lui îi pare rău după mine.

– Mamei lui... Dar lui?

– Dacă-i era, venea să mă caute. Cred că şi-a schimbat numărul de telefon şi l-a pus la secret. Am întrebat la informaţii şi răspunsul a fost: „Nu figurează.” Însă nu-mi vine să cred că stă el fără telefon. Ce zici Adela, mă ajuţi?

– Ştiu eu?... Să vorbesc cu Doru... să văd...

Pentru Adela, „să vorbesc cu Doru” însemna, „încă nu ştiu ce să fac”. De vorbit cu Doru vorbea, dar ultimul cuvânt era întotdeauna al ei.

– Dacă am lua banii, i-am investi în materiale şi am putea face prezentarea de confecţii, bâigui Pia, pe un ton scăzut.

– Eşti sigură că-ţi pune banii în palmă?

– Sigur... Dacă nu, îi va face sechestru pe ceva din curte, mai ales că suma-i destul de mare şi se va reactualiza valoarea banilor. Au trecut şase luni de când i-am dat...

Zvon de primăvară a picat peste oraş. Cu alaiul ei verde îşi intrase în drepturi. Soarele pe lângă rostul de a încălzi cu pripeala lui fugară, avea grijă să accentueze parfumul florilor şi al ierbii. Oraşul era din ce în ce mai plin de forfotă, se apropia luna mai, cu verva ei de viaţă.

Ideea şi necesitatea de prosperitate a atelierului, devenise destul de presantă. De fapt, în producţie se investeşte şi poţi aştepta câştigul şi după un an. Erau lucruri pe care Adela nu le cunoştea, nu se informase destul în ceea ce presupunea afacerea la care se înhămase, iar Pia era superficială în tot ce făcea. Să-şi mărească activitatea... aşa cum spera la început, nici vorbă. Problema nu era în a confecţiona, ci în a-ţi vinde marfa în câştig. Abia avea ce să le dea de lucru, celor trei fete.

Pia inventase tipare de jucării, confecţionate din resturi şi umplute tot cu resturi, dar tocate. Erau destul de eficiente, pentru a folosi toate materialele. În curând atelierul se umplu de pinguini, ursuleţi, iepuraşi sau clovni, care mai de care mai haioşi. Le plasaseră prin oraş, pe la magazinele unde cunoşteau pe câte cineva. Rina Cosma le dădu din nou concursul, dar trebuia să aştepte după ele până se vindeau, cu preţ mai scăzut, pentru a avea loc şi comisionul. Confecţiile de comandă scăzură. Clientele Piei o părăsiră una câte una, deoarece preţul manoperei, în noile condiţii, creştea iar oraşul începuse să se umple cu lucruri turceşti, bătătoare la ochi, mai sclipitoare decât ale lor. În aceste condiţii, Adela se hotărî să meargă martoră la procesul banilor ei şi ai Piei.

Strâmbaciu, la pândă mereu, observa starea lamentabilă a atelierului.

– Ce-mi dai, Adela, să-ţi fac legătura cu o fabrică de confecţii?

– Cât la sută vrei?

– Nuuu... plata în natură! scăpă dintr-o bucată necioplitul, râzând libidinos.

– Sper că glumeşti, dacă te referi la mine!

– Nu, nu glumeam! răspunse foarte serios.

– Atunci mai bine taci, să nu ne supărăm tare de tot! replică Adela, tăios.

– Bine... bine... legătura tot ţi-o fac... Ştiu că n-am şanse!

Adela tăcu, nu mai lungi vorba. Strâmbaciu se ţinu de cuvânt. Merseră toţi trei, ca pe vremurile bune, dar cu maşina Adelei de această dată, la o întreprindere de confecţii, într-un orăşel apropiat. În drum, bărbatul, dintr-un zel doar de el ştiut, le invită la un restaurant de pe marginea şoselei.

– Haideţi fetelor, să vă dau câte o friptură!

– De ce? Ce ţi-a venit? exclamă Pia, râzând, care până atunci nu scosese nicio vorbă.

– Aşa! Că sunt băiat bun!

Intrară în restaurant şi ocupară o masă de trei persoane. În maniera lui, bărbatul comandă câte o friptură şi o sticlă de suc, după care imediat uită de cele două femei. Îşi turnă în pahar şi-l dădu peste cap, cu mult zgomot, murdărindu-se din plin pe barbă şi pe mustaţă.

– Bravo, domnule Strâmbaciu, ne-ai servit şi pe noi!... explodă Pia.

– Pune şi tu în pahare!... Ce, tu nu poţi?

Cele două schimbară câte o privire fugară, în care se citea doar zâmbet ironic.

– Ce ziceţi fetelor, dacă v-aş face o invitaţie la munte, în weekend?

– Cui? întrebă Adela, uitându-se pe lângă ea.

– Vouă... cui? Adică ţie şi lu’ Pia. Noi trei să mergem în weekend la munte.

Amândouă femeile izbucniră în râs.

– Ion, tu ai uitat că eu am soţ, am familie şi Pia la fel, un copil şi părinţi?

– Îi lăsaţi şi voi singuri, un weekend...

– Tu glumeşti precis! vorbi calm şi cu nepăsare Adela, retrăgându-şi picioarele, părându-i-se că Ion Strâmbaciu nu are loc şi-şi tot freca un picior de al ei.

Din întâmplare sau nu, vorbind, întârzia mâna pe mâna Adelei, cam des. Femeia, cu tactică îşi retrăgea mâna, printr-un gest fin, lăsând impresia că trebuia să se ajute de ea în acel moment, cu toată oroarea şi sila simţită, ca la atingerea unui şarpe.

La toaletă Pia îi atrase atenţia:

– Mi se pare că Strâmbaciu îţi face curte, Adela.

– Crezi? Eu nu ştiu ce să spun. Dar dacă tu zici... că tu îl cunoşti mai bine...

– Precis! Aşa procedează el... cu mici atingeri.

– Şi eu care am crezut că m-a atins o reptilă... Fii liniştită, Pia, că nu-i merge cu mine!

– Sper! E o lichea. Pentru a-şi realiza scopul nu se dă în lături de la nimic.

– Tu, chiar din cauza lui ai divorţat?

– Nu, numai. Dacă nu divorţam atunci, tot o făceam. Aveam în gând de mai mult timp.

– Serios?

– Da. Să-ţi spun una, Adela. Domn' Ciurăscu s-a însurat. A fost Andrei pe la el. Şi-a cumpărat o garsonieră în Trivale şi s-a însurat.

– Normal... era de aşteptat. Nici un bărbat nu stă prea mult singur.

S-au întors în local, unde deja Strâmbaciu le aştepta în picioare şi au plecat. Întreprinderea de confecţii respectivă, avea un contract mare de manoperă cu o firmă din Italia şi estimaseră că nu-l pot onora la termen. Astfel mai dădea pe ici pe colo, bucăţi, pentru confecționare. Cu relaţiile lui Strâmbaciu şi după câteva tratative, obţinură un contract pe trei luni, pentru manoperă, din care le rămânea foarte puţin în afara cheltuielilor de transport, obligate fiind să le suporte. Se luau materialele croite, cu accesorii cu tot, se confecţionau şi se duceau înapoi pe umeraşe, cu huse pe ele, gata de vânzare. Erau validate doar după un control calitativ, amănunţit. Însă, era ceva de moment care le asigura supravieţuirea, mai mult decât nimic.

La contabilitatea lui Nedelcu nu renunţase deoarece nu-i lua mult timp dar şi pentru că o lăsase ca să-şi amenajeze un colţ de confecţii spre vânzare, în magazinul lui. Bineînţeles că plătea pentru chiria spaţiului foarte mic, zece la sută din vânzare.

– Vreau să intru asociat la tine, Adela! îi propuse Nedelcu, la una dintre întâlnirile lor.

În goana veşnică după câştig, acesta avea impresia că orice afacere este mai bună decât a lui şi căuta să-şi întindă tentacule peste tot:

– Te sponsorizez! Îţi dau bani! mai spuse zâmbind.

Adela strâmtorată, se gândi în mod serios.

– Ce dobândă ceri?

– Nu vreau dobândă. Vreau procent. Mă treci asociat.

– Domnule... afacerea nu este numai a mea. Ştii că există şi Pia.

– Lasă, ştiu eu că tu conduci.

– Nu ştiu ce să spun acum, dar ştiu că am nevoie de bani.

– Vezi? Te-am mirosit eu.

La atelier se consultă cu Pia. Desigur aceasta nu era de acord cu intrarea lui Nedelcu ca asociat.

– Să ne dea doar bani, Adela, pentru o lună-două, maxim, până mi-i recuperez eu de la Marius. Chiar şi cu dobândă... Cât o să ceară?... Să facem colecţia mai repede pentru a ne face cunoscute și vad în oraş.

– Tot aşa m-am gândit şi eu.

– Dacă intră Nedelcu, eu voi fi dată la o parte. Ne înghite, de fapt, pe amândouă, pentru că el are bani.

– Da, ai dreptate, Pia.

Se hotărâră, în cele din urmă, să împrumute bani de la Nedelcu, pentru două luni. Până la urmă acesta se lăsă convins, dar doar cu dobândă de douăzeci şi cinci la sută pe lună.

– Dar e jaf la drumul mare, domnule!... Nu crezi?

– Asta este, Adela! Inflaţia... şi dacă nu-mi rămâne şi mie ceva, ce afacere am făcut? zâmbi maliţios afaceristul. Dacă mă treceai în statut, nu mai ceream dobândă.

După Paşte, care pentru ele trecu aproape pe nesimţite, luară banii în acele împrejurări, deoarece la bancă erau dobânzile şi mai mari, condiţiile multe şi comisioane la fel.

Porniră la cumpărături, în vederea efectuării unei colecţii de prezentare a modei. Aici Pia era în elementul ei. Materiale pentru rochii de mireasă sau de ocazii, paiete, mărgele, fileuri de aplicat peste materiale, panglici, nasturi, întărituri, şireturi, tot ce se găsea mai strălucitor prin mercerii, erau ale ei. Adela rămânea în atelier cu fetele uneori, iar ea pleca să cumpere ceea ce nu avea momentan şi-i trebuia. Atunci era prăpăd. Cheltuia tot ce avea în mână, pe nimicuri bineînţeles, ocazie cu care-şi făcea întotdeauna parte, măcar cu un şir de mărgele.

– Pia, mai uşor cu banii, că se duc...

– Ce? Am cumpărat ceva inutil? Am cumpărat tot ce avem nevoie.

– Nu cred că avem nevoie acum chiar de tot ce ai cumpărat. De şiruri de mărgele, cercei sau celelalte zorzoane.

– Vom avea, la prezentare.

– Posibil, dar până atunci avem alte priorităţi.

După o astfel de morală, Pia tăcea toată ziua, se cufunda în tipare, măsura, tăia ore întregi, fără să scoată vreun cuvânt. Cele trei croitorese erau entuziasmate că aveau de lucru şi, mai ales diversificat. Nimic nu este mai plicticos, decât să faci aceeaşi operaţie zile în şir.

Doru trecea în fiecare după-amiază, de la serviciu direct pe la atelier, pentru a da o mână de ajutor la ambalarea, etichetarea şi stocarea mărfii sau chiar dădea câte o fugă în orăşelul apropiat, cu lucrurile confecţionate. De cele mai multe ori ajungeau acasă pentru un duş, mâncau şi se culcau, pentru a o lua de la capăt, a doua zi. „Aşa e să fii patron!”, glumea Doru. Adela spera să nu fie mereu aşa, spera într-un timp mai relaxat pentru ele. Nu de oboseala ei se temea ea, ci de a Piei. Îi era teamă că într-o zi va claca. Deocamdată nu dădea semne şi chiar o mira faptul. Muncea cu multă conştiinciozitate şi cu drag, gândindu-se la prezentarea pe care o va face. Îşi făcea planuri, pe care i le expunea Adelei. Proba lucrurile confecţionate şi defila prin atelier, ca şi când nimic nu va putea s-o oprească în a-şi vedea rochiile pe podium. Bine... ea visa la o prezentare cu pompă şi la succesul lui Versace, cel puţin... Prietena ei o lăsa să viseze, nu-i strica cheful, pentru a nu o demoraliza.

Venit prea mare nu exista, dar Adela putea plăti salariile, inclusiv Piei. Ea renunţa adeseori în favoarea celorlalte angajate şi a cheltuielilor iminente. Asociatei trebuia să-i dea. Era singurul său venit şi avea un copil de întreţinut. Pensie alimentară nu ceruse, dar nici tatăl copilului nu se oferea să contribuie material la creşterea lui. Însă după divorţ, se implica mai mult moral, în viaţa lui Andrei. Mergea la şcoală să se intereseze de situaţia lui, îl lua la plimbare prin oraş sau pur şi simplu îl lua de vinerea şi-l ducea lunea direct la şcoală. În acest fel află şi Pia că era ameninţat să rămână corigent pentru toamnă la română şi matematică. Ea îl cocoloşea şi spunea că mai mult nu poate să înveţe, dar nici nu făcea nimic în acest sens.

Duminicile, Pia le petrecea cu Lidia, iar Adela prefera să se odihnească. Uneori se întâlneau cu familia Cosma, pentru o canastră sau o mică ieşire cu maşina prin apropiere. Cele două familii se înţelegeau perfect, mai ales femeile. Şi atunci când femeile se înţeleg, prietenia se leagă repede. Asta în weekend-urile când îşi permiteau să stea acasă. Erau multe sâmbete lucrătoare pentru Adela şi Pia sau chiar şi câteva ore din duminici, când exista ceva de terminat, sub termen imediat.

NOTA

- a poasfora - a garnisi marginile materialelor confecţionate, cu elemente de decorative.

va urma

[Corina Militaru]

Simt ca in calea Adelei va aparea un obstacol greu de trecut. Astept cu nerabdare.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Nu ştiu de unde simţi, dar simţi bine... Probabil din experienţa ta de prozatoare...

Prea mergeau toate ca pe roate, nu?

Mă bucură trecerea ta, Corina!