Pe muchie de cuţit III

[Sofia Sincă]

În situaţia ivită, chiar dacă nu se mai vedeau în fiecare zi, cele două femei au rămas prietene bune. Pia o vizita pe Adela destul de des la birou ori acasă, duminica după-amiaza, cu o sticlă de şampanie Angeli în mână. Apela mereu la serviciile aceluiaşi taximetrist care învăţase deja adresa: „Tot acolo mergeţi?” După ce confirma radiind fericire, se amuza în gând: „Ăsta precis crede că mă duc la un bărbat!” Soţul Adelei, după ce rostea frazele convenționale de întâmpinare şi aducea tava cu pahare, trăgea uşa după el, lăsându-le pe cele două prietene să-şi savureze şampania înrourată în discuţii intime, feminine. El preferând televizorul sau o carte bună.

Pia se întorsese la domnul Ciurăscu, unde încerca să-şi continue căsnicia, nu tocmai fericită. Acesta o iubea în felul său, dar cel mai mult se iubea pe el, era foarte egoist şi tipicar. Crescând în orfelinatele comuniste, acumulând multe frustrări, după ce a ajuns să-şi poată permite un trai cât de cât decent, a început să exagereze întrutotul, mai ales cu mâncarea. Îşi pregătea mormane de carne pe care le mânca tacticos şi singur, în bucătăria foarte curată, unde toate lucrurile erau aşezate în mare ordine. Nu-şi invita soţia la masă, oricum Pia abia se atingea de mâncare. Îşi încheia masa copioasă cu câte un pahar de vin, arar două. Era operator la un combinat chimic şi avea salariu bun, mult peste media salariilor. Imediat după revoluţie, cei care lucrau în combinate de prelucrare a petrolului erau foarte bine plătiţi. Aveau tot felul de sporuri: de Paşte, de Crăciun, de concediu sau pentru copii. Minuţios şi pisălog din cale afară, nu permitea ca vreun lucru să fie mutat de la locul lui, de unde l-a aşezat el. Un scaun nu avea voie să stea în altă poziţie, decât cea aleasă de el şi avea pretenţia să ştie de tot şi de toate câte se întâmplă în casă, inclusiv de ultimul ac de cusut de la maşina Piei. Deoarece în jurul unui croitor sunt veşnic aţe şi resturi, picate în urma foarfecii, îi pusese maşina de cusut într-o debara îngustă, cu faţa la perete. Noroc cu firea ei superficială şi a faptului că se putea adapta aproape la orice.

– M-am săturat de pisălogeala lui, spunea de multe ori şi prefer să mă supun tacit.

De cum intra Adela în casă sau vreun alt musafir, punea monopol pe el:

– Veniţi să vă arăt, doamnă Adela, ce bibelou am cumpărat! începea imediat discuţia, în una dintre vizitele Adelei, la ei. Neveste-mii nu-i place…

Bibeloul, ținut cu mare grijă în vitrină, ca pe un obiect de mare preţ, reprezenta un băiat haios, cu pantalonii rămaşi scurţi, ce mima o învârtitură de bâtă zdravănă, deasupra capului. Avea multe astfel de bibelouri, ce imortalizau băieţi.

– M-a sufocat cu cioburile lui! Uite câte a cumpărat! I-am spus că nu se mai poartă, dar cu cine să te înţelegi? replică Pia, absentă.

– Vedeţi? Nimic nu-i place. Ce ştie ea?

Vitrina gemea de figurine şi pahare, de proastă calitate, prost aranjate, fără gust. Adela trebui să asculte istoria fiecăruia. Apoi venea rândul aparaturii electrocasnice, a mobilei, a covorului, a tot ce exista în casă. Şi asta aproape la fiecare vizită. Iar pentru a arăta că este atent cu musafirii, făcea pe amabilul:

– Du-te Pia şi cumpără o sticlă de suc! 

– Nu e nevoie, domnul Ciurăscu! îşi scuza Adela, prietena. 

– Pe ce să cumpere? Ea nu are bani niciodată. 

Căuta mereu să-i impute acest lucru, apoi reliefa cât de generos este el, făcând cinste cu un pahar de suc. Nici cu pentru Andrei nu desfăcea mai mult punga. Foarte puţini bani din bugetul lui îi erau destinaţi copilului. Dacă îi achiziţiona câte o pereche de încălţăminte pe an, era mare lucru. Pia îi cumpăra haine şi nu puţine, iar părinţii ei suportau celelalte cheltuieli.

Pia se descurca cu banii datorită talentului ei de croitoreasă. Această meserie mai renta la vremea aceea. Confecţiona rochii de seară sau pentru diferite ocazii, foarte frumoase şi impecabil lucrate, de puteau concura cu cele de la case de modă renumite, la preţuri convenabile. Lucra câte o săptămână în ritmul ei, le pasa prin consignaţii, apoi trecea să ia banii. Avea mereu sume de încasat. Dar jarul din palme, jar care ardea tot ce încăpea pe mâinile ei, lăsa impresia de veșnic falită. Nu avea simţul priorităţilor. Pe primul plan se situa Andrei, care era bombardat cu tot felul de tricouri, blugi sau pantofi tip sport. Urma ea. Cumpăra iraţional obiecte fără să-i facă trebuinţă. „Lasă că e bun acolo... Cine ştie când trebuie…” Uneori procura câte ceva, apoi îşi amintea că mai avea acel obiect, pe care apoi îl făcea cadou. Urma Ioana, sora ei, după care părinţii. Domnul Ciurăscu, foarte rar se bucura de vreo atenţie de acest gen din partea ei. La Adela niciodată nu mergea cu mâna goală, chiar dacă avea ultimii bani. Îi ducea un obiect micuţ, o esenţă de parfum, o pereche de ciorapi sau măcar o floare. Întâlnirile duminicale rămaseră scrise în lege, udate cu şampania aferentă. Existau și situaţii când nu mai avea bani de taxi sau nici măcar de autobuz. 

– Adela, dă-mi nişte mărunţiş, să ajung acasă, spunea de multe ori. 

– Desigur, Pia! răspundea Adela scoţând bani din portmoneu, pe care nu mai avea pretenţia să fie înapoiaţi.

Astfel trecuse acea vară, august era pe sfârşite, toamna începuse să-şi trimită solii. Câte o frunză îngălbenită se desprindea de prin castanii ce străjuiau parcurile, câte o adiere rece se făcea simţită în trecere pe lângă ferestre. Asfinţitul era mai grăbit, iar soarele trăgea adesea chiulul.

Într-o zi Adela primi un telefon de la Pia, după ce nu o mai văzuse câteva zile şi chiar se întrebase ce-o fi cu ea. 

– Alo, Adela? 

– Da, Pia! 

– Te rog să rămâi azi, după program, la birou, că-ţi fac o vizită cu cineva să discutăm o afacere. 

– Profitabilă pentru cine? glumi Adela. 

– Pentru noi două! O să vezi despre ce este vorba. 

– Bine, te aştept! 

Se mai întâlneau uneori şi seara, în treacăt, după ce Adela se achita de toate obligaţiile ce presupunea serviciul, pentru vreo şuetă mică sau plecau împreună spre casă. 

În seara aceea Pia îşi făcu apariţia însoţită de un tip înalt, bine făcut, ceva mai tânăr decât ea. Avea părul lung, ondulat şi pentru a nu-l deranja îl lega cu o bandă ce-i înconjura fruntea. Volubil, zâmbitor, şarmant. 
– El este Marius! îl recomandă Pia. Prietenul meu. Ştii... este într-o orchestră, cântă la orgă. 

– Încântată de cunoştinţă! zise Adela, întinzându-i o mână bărbatului. 

Marius, politicos, sărută mâna Adelei, cu o plecăciune teatrală, bine studiată.

– Plăcerea este de partea mea, stimată doamnă! rosti cu o ușoară emfază, și ea exersată.

– Luaţi loc! îi invită Adela pe fiecare pe câte un scaun, de partea cealaltă a mesei, pentru a-i putea privi pe amândoi în acelaşi timp.

Maris îşi întinse necontrolat picioarele lungi, pe covorul curat:

– Am adus un întăritor, zise el familiar, scoţând o sticlă mică, cochetă de whisky. Eu nu beau că sunt cu maşina.

După câteva amabilităţi şi după ce doamnele gustă din licoarea turnată în nişte pahare, puse la dispoziţie de Adela, Pia începu prin a expune situația. Orchestra din care făcea parte Marius, cânta mai mult la nunţi şi avea nevoie de un soi de impresar-contabil, care să fie neutru membrilor trupei şi care să le gestioneze banii rămaşi după ce fiecare își primea partea.

– M-am gândit la tine, Adela! Ştiu cât de corectă eşti şi de calculată în privinţa banilor.

– Pia mi-a spus, adăugă Marius, că dumneavoastră gospodăriţi toţi banii acestei afaceri.

– Aşa este, dar situaţia este total diferită, remarcă Adela. Aici încasez bani cu chitanţă şi apoi îi pasez unde este cazul. Pe când voi, presupun că-i luaţi de la persoane fizice fără chitanţe, spuse Adela zâmbind. Doar n-o să le daţi şi chitanţe la nunţi.

– Nu, stimată doamnă! Dar avem şi noi impozite de plătit, cheltuieli cu transportul şi altele. Niciodată nu ne înţelegem între noi, iese mare tărăboi şi am convenit să plătim pe cineva pentru a ne face aceste calcule. Cineva serios, aşa ca dumneavoastră.

– Dar eu nu am făcut niciodată aşa ceva, încercă Adela să se scuze.

– Nu-i nimic, tu înveţi din mers. Ştiu eu ce prietenă pricepută şi corectă am.

Pia aflase de la Adela, că proprietarul firmei la care lucra aceasta, prefera să-şi ţină banii la ea acasă deoarece avea un adolescent cam năstruşnic, care găsea banii după miros şi făcea prăpăd când intrau cu mâna în ei. Lua tot. Patronul ascunsese bani până și în interiorul unui pui eviscerat, în congelator. Bravul adolescent, cu mirosul foarte dezvoltat, îi găsise şi acolo. De atunci el nu mai ţinea sume mari în casă. Ce nu se depuneau la bancă, stăteau în aşteptare, în „custodia” Adelei.

– Şi cine o să-mi aducă banii? Că doar n-o să merg eu la nunţi să-i iau...

– Nu... Noi! Eu sau Pia, răspunse cu siguranţă şi amabilitate, Marius. 

– Tu, Pia? În ce calitate?

– În calitate de viitoare soţie, rosti destul de încurcată aceasta. Ştii?... M-am mutat la Marius, de trei zile.

Pe faţa Adelei se putea citi consternare.

– Curios! Acum cinci zile am vorbit amândouă şi nu mi-ai spus nimic de Marius.

– Păi, ne-am cunoscut acum patru zile, prin prietena mea, Lidia.

Adela ştia ceva despre o prietenă a Piei, Lidia – grefieră. O tipă foarte descurcăreaţă, plină de bani, divorţată şi care avea o fetiţă de vreo zece ani. Dar nu ştia şi de calitatea ei de peţitoare.

– Păcat că nu am talent. Nu ştiu să cânt... dar ştiu să fac altele. Stăm la casă, Adela şi o să-mi deschid un atelier de croitorie, în curte.

– Vă invităm pe la noi, doamna Adela! propuse tânărul dezinvolt. Când venim să vă luăm?

– Staţi... staţi puţin să-mi revin! Prea multe dintr-odată… Mai vorbim la telefon.

Se despărţiră după ce proaspăta pereche o duse pe Adela acasă, fiindcă aceasta, bând o gură de whisky, își lăsase maşina în parcare.

Pentru a-l cunoaşte mai bine pe Marius şi pentru a se edifica dacă să primească sau nu propunerea lor, Adela făcu o vizită la casa acestuia, aflată într-o suburbie a oraşului, Stefăneşti - localitatea aflată într-un ţinut cu dealuri line, înconjurate de o mare de câmpie, foarte căutat de cei cu bani. În scurt timp, suburbia deveni zonă rezidenţială. Casa lui Marius era una arătoasă, cu etaj, cum erau majoritatea pe acolo, dar neterminată. Mai cerea încă bani mulţi până să fie finisată.

O primi doar Pia deoarece Marius trebuia să rezolve niște afaceri în oraş.

– Pia, mă bucur că eşti singură ca să putem vorbi pe îndelete.

- Şi eu, răspunse aceasta, conducând-o pe o alee proaspăt pavată până la terasa casei, înconjurată cu schele. De o parte şi de alta a aleii, se răsfăţau flori de sezon – daliile cu tulpini lungi îţi dădeau bineţe cu capetele plecate, sfioase; primele crizanteme îngrijite, udate şi frumos aranjate, păreau coafate de curând. La jumătatea curţii se afla un gărduleţ mic, alb, ce delimita grădina cu flori. Tufe de trandafiri galbeni şi roşii tronau peste celelalte flori de talie joasă.

– E frumos aici, Pia! 

– Da. Îmi place mult! Este casa pe care am visat-o toată viaţa.

– Eşti sigură că o să fie şi a ta?

– Absolut! rosti foarte scurt. Luna viitoare ne căsătorim.

– Aşa repede? L-ai cunoscut atât de bine, pe acest om, de vrei să te căsătoreşti cu el?

Între timp, gazda aduse câte un pahar cu suc şi o ceaşcă de cafea pe măsuţa de pe terasă, îngrădită încă cu schele pentru finisaj. Era tare plăcut să le savurezi conținutul, în adierea călduță a vântului îmbălsămat de parfumul florilor și în liniște.

– Lidia îl cunoaşte destul de bine. Au fost colegi de clasă, nu ştiu prin ce an.

– Şi în afară să cânte, mai ştie ceva să facă acest bărbat?

– Păi... nu-i destul? Face mulţi bani cu muzica. Şi cu recolta din anul acesta, o să terminăm casa.

– Care recoltă? întrebă Adela zâmbind. Nu te văd eu pe tine cu mâinile prin pământ...

– Cum să nu?!... Abia am terminat de udat varza. Ieri am scos ceapa...

– Singură?!

– Nu. Cu mama lui Marius, care stă la câteva case de noi. Mă iubeşte soacră-mea! se lăudă femeia zâmbind enigmatic.

– Pe Andrei, l-ai adus vreodată aici?

Piei îi dispăru dintr-odată entuziasmul.

– Deocamdată, nu! Vezi tu... mama lui Marius nu ştie încă de existenţa fiului meu. Ştie că am fost căsătorită, dar nu şi de Andrei. Aşa a spus Marius că-i mai bine… deocamdată.

– Şi tu ai acceptat? Nu poţi să ţii existenţa fiului tău secretă.

– E chestiune de timp. O să-i spună el, dacă nu o să-i spun eu.

– Sau eu, scăpă Adela pe un ton destul de serios.

Pia întoarse o privire speriată spre prietena ei.

– Maşina de cusut ţi-ai luat-o, Pia?

– Nu. A rămas la domn' Ciurăscu. Lasă... o să-mi cumpăr... maşini de cusut pentru atelier. Chiar şi dintr-alea casate, cum a luat Strâmbaciu.

– Apropos, știi că l-am văzut pe Strâmbaciu? Acum vreo două zile... M-a întrebat de tine.

– Şi tu ce i-ai spus?

– Nimic, clar. După cum mi-am dat seama te-ar vrea înapoi... Mi-a explicat că de fapt au fost nişte neînţelegeri şi că el nu a fost vinovat... şi că acum, oricum este basma curată. Mi-a mai spus că va deschide din nou atelierul... şi un bar pe deasupra.

– Să fie sănătos!... Nu vreau să mai aud de el! Sigur că a scăpat. Nu m-a chemat nimeni pe niciunde... A avut el grijă să muşamalizeze tot…

Adela vizită casa care era frumos concepută, dar interioarele goale, bucătăria sumar utilată, fără gresie şi faianţă.

În una dintre camere erau instrumente muzicale, multe cât să ajungă pentru o întreagă orchestră.

– Aici fac repetiţii, cam de două ori pe săptămână, Marius şi colegii lui. Uneori, vin cu soţiile ori cu amantele... Fiecare cu ce are şi să vezi ce distracţie se încinge aici.

Erau vizibile, mâna şi stilul Piei, prin casă. Ea, care din nimic făcea ceva frapant, reuşise să aranjeze un dormitor intim, cochet. Cumpărase nişte perdele deosebite, aranjase după gusturile ei rafinate puţinele lucruri aflate acolo încât această cameră se detaşa complet de restul casei. În locuinţa domnului Ciurăscu, nu putea să-şi satisfacă extravaganţele şi să-și dezvolte talentul, deoarece toate erau pe placul lui. Acesta era unul dintre considerente pentru care Pia se simţea în acest loc, acasă.

În spatele imobilului se întindea grădina. Un rai gemând de zarzavaturi. Era perioada când totul se afla în fază de cules şi fiecare legumă strălucea în culoarea ei. Roşiile întinse pe araci şi legate cu grijă atârnau grele şi îmbietoare, ardeii verzi şi graşi se întreceau cu gemenii lor roşii, vinetele luceau în soarele după amiezii, cochete. Şi printre ele, frunze de tot felul, pătrunjel, ţelină, calomfir...

Pia era foarte încântată să-i explice Adelei de pe marginile straturilor orânduite, rostul şi destinaţia fiecărei legume în parte, care rămâneau pentru consum şi care mergeau spre vânzare. Îmbrăcată în nişte pantaloni de vară de culoare deschisă, un tricou înflorat, iar în picioare cu veşnica ei încălţăminte din „cârpă” cum îi zicea ea, colorată, înflorată, curată, era o plăcere să o priveşti. Se asorta şi cu acest peisaj. Şi totuşi, Adela plecă oarecum descumpănită. Nu prea-i venea la îndemână această nouă relaţie a prietenei ei. Nu credea că devenise, în patru zile, femeia fatală pentru Marius. „Cine ştie în ce încurcături va mai intra şi din această combinaţie. Eu ştiu un lucru: nu mă amestec cu ei, deloc. Să le gospodărească cine o vrea banii.” Şi îi aduse vestea la cunoştinţă Piei, a două zi prin telefon. Curios, nu se arătă deloc surprinsă, ci dimpotrivă: „Foarte bine faci, Adela! Tocmai urma să-ţi spun, deşi eu am venit cu propunerea, să renunţi, pentru că am asistat la una dintre certurile lor pe tema banilor. Nu meriţi tu să te expun la aşa ceva!” veni răspunsul pe fir.

va urma

[Corina Militaru]

Am citit cu placere. Ce personaj domnul Ciurascu! Parca-l vad. De fapt toate personajele sunt bine creionate. Astept cu nerabdare sa aflu  ce mai face Pia. Se pare ca nu poate sa stea departe de incurcaturi.

O mica carcoteala,

Maria întoarse o privire speriată spre prietena ei.- cred ca nu Maria (ai schimbat numele personajelor sau mi-a scapat mie ceva)

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Da, Corina, am schimbat numele personajelor, acum a doua oară. Romanul este după personaje reale, după întâmplări reale, desigur există şi ficţiune, în proporţie de 4o%. Şi pentru a nu crea neplăceri cuiva, am schimbat numele personajelor, cât mai departe de realitate.

Mulţumesc că citeşti, Corina şi te rog să-mi spui tot ce nu este bine.

Sofy cu afecţiune!