Pe muchie de cuţit I

[Sofia Sincă]

În fiecare zi, la o oră destul de matinală, pe aleea Pieţii, îşi făcea apariţia o veritabilă prezență angelică. Mersul ei era o plutire care îmbăta privirea. Mijlocul se legăna fremătând de pe un picior pe altul, concurând cu lianele conduse de alizee. Părea a fi o idilă visătoare a peisajului citadin purtată de zefiri printre castanii înfloriţi, care parfumau aleea ca nişte buni lucrători ai lunii mai. Părul castaniu, lung și ondulat dansa eterat pe umerii perfecţi. Înaltă, foarte înaltă, purta numai pantofi cu toc jos, întotdeauna asortaţi cu îmbrăcămintea şi momentul zilei, neapărat, cu ceva strălucitor pe ei: o fundă micuță ori două-trei pietre strălucitoare, sau măcar marginea viu colorată, întregeau ținuta. Chipul îl avea plăcut dar sobru. Privirea nu se abătea nicio clipă din drumul drept, lăsând impresia unei femei reci, distante, de nepătruns.
La vârsta când femeia este cea mai împlinită, în jur de treizeci de ani, Pia Ciurăscu, făcea parte din frumuseţile oraşului. Conducea un atelier de croitorie al liderului de sindicat, din trustul de construcţii, cel mai mare din localitate. „Lider” de vreo doi ani, deoarece înainte fusese preşedinte de sindicat. Doar sfânta revoluţie îi schimbase antetul.
 – Sărut mâna, iubito! o salută bossul Strâmbaciu.
 – Bună dimineaţa! răspunse aceasta rece.
 – Ce s-a întâmplat? Te-ai sculat cu faţa la cearceaf?! Vezi dacă nu ai dormit cu mine?
 – Mai bine întreabă-mă, dacă am dormit... Ce-ţi pasă ţie?... Tu dormi liniştit pe cămaşa nevesti-tii, dar eu...
 – Ţi-am spus să mai ai puţină răbdare, să termine Alex clasa a XII-a, după bacalaureat am să înaintez divorţ, se mai scuză încă o dată proprietarul micii întreprinderi de confecţii, venind în întâmpinarea femeii, încercând să o sărute pe gât.
  – Nu, nu acum. Lasă-mă! Sunt un pachet de nervi, după criza pe care mi-a făcut-o domn' Anton, acasă.
  – Iar criză?... Iar milogeală?!... Un bărbat înalt de doi metri şi de o sută de kilograme... Înjositor!
 – Da... Lasă-mă acum... Situaţia nu este aşa de plăcută. Pe Andrei l-am trimis la mama pentru a nu mai asista la astfel de scene. Mă duc în atelier.
În urma ei rămânea întotdeauna un val de parfum rafinat, iar fusta largă și lungă, poate că exagerat de largă și de lungă, producea un foşnet divin, înconjurând-o veşnic cu un aer vrăjit.
Calitățile ei de bază erau talentul şi imaginaţia, ușurința de a crea modele. Îi plăceau rochiile ample, vaporoase, înzorzonate, strălucitoare. Spunea uneori zâmbind: „Sunt ca o stăncuţă, tot ce sclipeşte mă atrage!’’ Dar pe toate le confecţiona după mărimile ei, de manechin. Când lucra nu vorbea nimic, nu mânca, nu fuma, nu bea cafea, ore întregi, uneori chiar și câte două zile şi două nopţi la rând, apoi intra într-o apatie totală, nu mai făcea nimic, nimic nu-i era pe plac, totul o deranja.
 – Bună dimineaţa! o interpelă o necunoscută în atelier.
 –  Bună dimineaţa! Ce doriţi? întrebă Pia fără să o privească.
 – Îl caut pe... domnul Strâmbaciu...
 – Serios? răspunse, ridicând privirea spre intrusă, măsurând-o din cap până în picioare şi continuă pe un ton tăios: Căutaţi-l!
 – Dar nu-l cunosc... Cineva de pe hol m-a trimis la dumneavoastră.
 – A!... Atunci se schimbă situaţia... îşi reveni aceasta şi dintr-o dată deveni foarte amabilă. Veniţi cu mine! O introduse pe nou-venita în biroul şefului, bineînţeles făcându-şi de lucru cu nişte hârtii, pe care erau desenate modele de confecţii, ce aşteptau aprobare pentru a fi puse în producție.
Discuţia se purta între cei doi. Femeia solicita un spaţiu de închiriat, deoarece avea cunoştinţă că trustul schimbase destinaţia unui cămin de nefamilişti în spaţii cu diferite destinaţii şi că pe la el, liderul sindicatului, trebuia să treci pentru a obţine unul. Adela Ionescu dorea o locație pentru Școala de şoferi amatori, nou înfiinţată. Desigur, liderul foarte abil, nu se lăsa înduplecat cu una, cu două, întrerupea discuţia cu o alta, total diferită, mai revenea la negociere, ridicând suma apoi părea că o va coborî la un nivel avantajos ambelor părți, ca în final să amâne întrevederea sub motivul că, deocamdată, nu existau spaţii disponibile. Solicitanta se ridică, salută respectuos, după care îşi văzu de drum.
 – Doamna.. staţi puţin! auzi în urma ei pe holul lung al clădirii. Pia Ciurăscu mă numesc, se recomandă femeia, întinzându-i o mână delicată, cu degete exagerat de lungi.
 – Adela Ionescu. Mă bucur de cunoştinţă.
 – Să ştiţi că... sunt spaţii şi dacă doriţi am să intervin pe lângă el să vă servească...
 – Mulţumesc, sigur că vreau! Rămân datoare cu o cafea... dacă mă ajutaţi.
 – Nicio datorie, mi-ar face plăcere să am o fiinţă ca dumneavoastră aici, prin preajmă.
 – Plăcerea de a fi în compania unei doamne deosebite ca dumneavoastră, va fi de partea mea!
 – Veniţi mâine şi se rezolvă!
 – Vă mulţumesc încă o dată!
Cele două doamne se despărţiră zâmbind. „Ce femeie frumoasă şi ce cumsecade e... Ce o fi făcut-o să intervină în interesul meu?... Trebuie să fiu mai atentă!”, gândi în sinea ei, Adela Ionescu.
Era frumos să fie adevărat, dar se temea de o iluzie în alb. Totuși destinul are cursul lui, dacă alergi odată cu el, se zice că nu-l pierzi. Uneori un ceas pasiv hotărăşte în locul tău.
Adela Ionescu, o doamnă distinsă, avea în jur de patru zeci de ani, arăta foarte bine, puţin plinuţă fără a deranja, modern îmbrăcată, cu fusta mulată pe şoldurile rotunde, întotdeauna cu o piesă vestimentară de decor, fie o eşarfă spânzurată de gâtu-i lung, fie un cordon lat la brâu, sau o vestă tricotată lăbărţat, atrăgea priviri. Potrivit de înaltă, îşi permitea să poarte pantofi cu tocuri dintre cele mai generoase. La chipul plăcut, oval, ochelarii cu rame asortate, pe care-i purta permanent, adăuga un strop de distincţie.
Ademenită de dorinţa de a nu mai trăi artificial, plecase de la biroul în care lucrase douăzeci de ani, hotărâtă să-și schimbe destinul – secretară la o şcoală particulară de şoferi amatori. Aici trebuia să fie om bun la toate, inclusiv de a mătura în birou sau de a curăţa zăpada de pe trotuarul din faţa firmei.
Necesitatea stringentă era un nou spaţiu, o altă faţă a biroului, mai atractivă, o sală pentru studiu şi bineînţeles vad, deoarece afacerea începuse să prospere.
Faptul că se ocupa de aproape toate problemele firmei, reprezenta o încântare. Trăia ineditul epocii. Se simţea importantă la locul de muncă și nu un simplu executant. Iar acum, promisiunea acestei Pia Ciurăscu, picase foarte bine și o făcea să aibă încredere în viitorul apropiat. Într-adevăr, a doua zi, ca prin farmec, se rezolvă cu închirierea, la un preţ pe care ea îl considera destul de convenabil.
 – Pe la zece, te aştept la o cafea, aici, în birou! îi şopti Pia, Adelei.
 – Cu multă plăcere!
Cafeaua de protocol fu servită în absența bossului, într-un colţ al biroului, pe o măsuţă mică. Pia, arătându-se o gazdă amabilă, scoase şi un degetar de whisky, biscuiţi, iar florile pe care le aduse Adela completau de minune plăcuta intimitate.
 – Şi totuşi, cărui fapt îi datorez acest deranj?
 – Nu-i niciun deranj! Sunt foarte singură, simt nevoia să am pe cineva în preajmă în aceste clipe tulburi ale mele.
 – Dacă nu sunt indiscretă...
 – Nu eşti. Sunt în divorţ cu domn' Ciurăscu, soţul meu. Motive reale, dar mai multe invocate.
 – Invocate? De cine?!
 – De mine, ce dracu’?... M-am îndrăgostit de Strâmbaciu...
 – Curios... Eu nu-l văd ca pe un amant desăvârşit, pe acest om.
 – Nici nu-l vreau ca amant, ci ca soţ.
 – El nu are familie?
 – Are... are trei copii, dintre care unul minor, unul în prag de bacalaureat şi unul căsătorit. Mi-a promis că va divorţa luna viitoare.
 – Şi dacă nu va divorţa?
  – Mă spânzur! rosti delicata Pia, cu un râs larg, zgomotos, în care se cunoştea doza de dezechilibru al gândului.
  – Poate o să fie bine.
  – Sper.
Şueta se termină după ce se destăinui şi Adela. Din punct de vedere familial, la ea era mai simplu: căsătorită, soţul lucra ca tehnician la o uzină constructoare de maşini. Nu aveau copii. Căsnicie foarte comună, cu toate zilele egale.
Nu după mult timp, noua firmă a şcolii de şoferi strălucea la intrarea în sediul de pe Strada Pieţii, vizavi de atelierul de croitorie. Strada se numea aşa deoarece ducea direct în cea mai mare piaţă din oraş. Era o încântare pentru Adela, care de două zeci de ani mergea la birou, la ora şapte și treizeci de minute fix, şi care niciodată nu ajungea dimineaţa, devreme în piaţă. Aici, la noul sediu, cunoştea cu adevărat fiecare sezon după legumele de pe tarabe. Aerul împrăştia un farmec aparte, oferind tonusul pentru ceasurile viitoarea ale zilei. Totul strălucea sub stropii de apă printre culorile vii ale dimineţii: legumele frumos aranjate, salata asortată cu ridichii de lună şi ceapă verde, frunzele aromate, ca şi plante pentru ceaiuri. Intrarea pieţii era străjuită de standurile cu flori. Liliacul tremura sub greutatea bobocilor, lalelele se întreceau în culori dintre cele mai diverse, iar zambilele răspândeau acel miros îmbătător de mai.
Cele două femei deveniră în scurt timp foarte apropiate, se vizitau de câteva ori pe zi. La patron nu se lucra cu ora, ci cu ziua. Ambele ajungeau destul de târziu acasă.
  – Ce matinală eşti azi, Pia!
  – N-am fost acasă, astă-noapte.
 – Dar unde ai dormit?
  – În atelier, vreo două ore. Am avut foarte mult de lucru, a trebuit să termin ceva pentru următoarea colecţie, ceva mai pretenţios, ce nu se poate face în atelier şi n-am reuşit să mai ajung acasă.
 – Singură ai fost în atelierul acela, imens, toată noaptea?
 – Desigur! Cine m-ar mânca?...
 – Dar Strâmbaciu, de ce nu a stat cu tine?
 – A... nu se poate, rosti Pia sarcastic, el are nevastă, copii, familie...
 – Tu n-ai?
  – A mea s-a dus... pe Andrei l-am mutat definitiv la mama, iar domn' Ciurăscu îşi plânge soarta singur.
  – Câţi ani are Andrei?
  – Zece. Și e singura mea fericire, momentan.
  – Pentru domnul Ciurăscu, mai ai sentimente?
 – Doar puţină compasiune. Aşteptăm să se termine divorţul. Am să renunţ la partea mea din apartament în favoarea lui. Nu are unde pleca, a crescut la orfelinat.
 – Dar tu ai?
 – Eu o să... noi o să ne luăm o locuinţă împreună. Am venit să te invit la masă cu noi, la amiază.
 – Mulţumesc, Pia!
La orele amiezii se urcară în maşina lui Strâmbaciu, o maşină arătoasă, dar murdară şi prin interior şi prin exterior, care până la restaurant mai făcu şi pană. Femeile îşi dădeau ghionturi şi chicoteau.
Acest bărbat, Strâmbaciu, era, în aparență, o fire nesuferită, infatuat, lăudăros, foarte întreprinzător, dar de o franchețe ce deranja. Găsea întotdeauna cele mai simple şi mai avantajoase soluţii, la orice. Chip comun, fad, se hotărâse să poarte un soi de barbă, fără a-i da destulă importanţă, ceea ce-l făcea să pară neglijent. Era îmbrăcat gros tot timpul, deoarece lucrase pe şantier viaţa întreagă. Nu era bine să-l ai ca inamic – nu s-ar fi dat în lături de la nimic. Dezordonat şi fumător înrăit. Unul lângă altul arătau ca frumoasa şi bestia, iar în maşina lui, Pia era ca o perlă pe un morman de gunoi.
 – Ce mâncaţi, mă? găsi Strâmbaciu să ceară părerea femeilor. Îi convenea compania Adelei pe post de camuflaj al lor, mai ales al lui.
 – Ce vrei tu, dragul meu, se pisici Pia, iar Adela se abţinu.
 – Bă!... strigă bărbatul după chelner: Adu-ne trei fripturi, salată, sucuri de cele mai bune pentru doamne, prăjituri şi pune şi tu, dracului, o vază cu flori pe masa asta, nu vezi ce doamne frumoase am cu mine?
Total lipsit de maniere, mânca precum un sălbatic, fără a folosi tacâmuri, mai ales că nici nu se spălase pe mâini, după schimbarea roţii. S-a şters pe iarba din şanţul ce mărginea şoseaua din afara localităţii, ce ducea la restaurantul de lângă un lac superb.
 – Ce ai găsit la acest tip, Pia? o întrebă Adela, când s-au dus până la toaletă.
 – A... în intimitate este foarte tandru... să ştii...
 – Dacă spui tu...
Adelei nu-i convenea prezența bădăranului şi îşi propuse să nu stea prea mult prin preajma lui. Cercul pe care-l frecventa ea era cel al lumii civilizate şi al bunului simţ. Compania Piei îi plăcea însă. O considera ca pe sora ei mai mică pe care nu a avut-o şi de care actualmente avea nevoie. Iubitul acesteia, Strâmbaciu, o ducea la restaurant foarte des. Haine îşi confecţiona singură fiindcă avea materiale la îndemână, iar în talent nu prea o întrecea cineva din oraş. Banii?... Banii lipseau aproape mereu. De multe ori nu avea nici măcar de un pachet de ţigări. Bineînţeles, Adela nu ţinea cont al cui era pachetul din care se fuma şi întotdeauna Pia pleca cu restul în buzunar. În schimb, dacă avea bani, aceasta era de o generozitate supărătoare, îi cheltuia pe toţi cu Adela, pe nimicuri. Era mare distracţie când se duceau în oraş la ora prânzului şi spânzurau banii pe gablonzuri, pe dulciuri, pe zorzoane fără rost şi nu le mai rămâneau bani nici pentru trei litri de benzină, să pună în maşina Adelei, pentru a ajunge înapoi în piaţă.
Într-o dimineaţă, Pia nu-şi făcuse apariţia deloc. Adela aşteptă până pe la ora zece, apoi plecă spre atelier. Rămase stupefiată când văzu un lacăt mare pe uşă şi un sigiliu pe el. În fața uşii, câteva fete priveau nedumerite, altele vorbeau în şoaptă.
 – Ce s-a întâmplat? o întrebă Adela, pe una dintre ele.
 – Ne-a închis atelierul.
 – Cine?
 – Garda financiară! răspunse una mai îndrăzneaţă. Auziţi că... domnul Strâmbaciu nu şi-a plătit impozitele, creditorii, materialele de un an de când are atelierul.
 – Şi unde este el acum? Dar Pia?
  – La poliţie. Sunt arestaţi.
 – Doamne!... exclamă Adela.
 – Dumneavoastră nu ştiţi nimic? Pentru că eraţi prietene, spuse una pe un ton destul de intrigant.
Adela plecă vâjâindu-i capul, repetându-şi: „Nu se poate, nu se poate!... Să fie doi escroci și să nu-mi dau seama deloc?... Nu păreau... Cel puţin Pia, nu...”

Va urma!

[Sofia Sincă]

Vasile merci că te-ai ostenit!

Ai dreptate, lianele nu se prea găsesc pe la noi, dar nici curpen prin oraş... sau mai ştii :))) Oricum am modificat.

În legătură cu ''pedagogia''... cum îi zici, eu n-o găsesc pedagogie, ci nişte idei înclinate spre filosofie, care de fapt reprezintă ideile principale ale textului. Un fel de ''cuvânt înainte'' şi nu aş vrea să renunţ la el. Iar în ceea ce privesc dezacordurile, am modificat eu câte ceva, că de modificat găseşti mereu, dar nu ştiu dacă am modificat unde te referi tu. Că bine ai face, dacă mi-ai spune şi unde trebuie modificat.

Mulţumesc de trecere, Vasile şi te mai aştept.

Vasile Ionac a spus :

liane pe castani?

pe la noi, se numesc curpeni, dar nu îndrăznesc să se urce-n castanii de pe marginea drumului...când te dezbraci pentru duș, ții yușa încuiată, nu?

sofi, renunță la pedagogia din preambul, strică tot farmecul lecturii...cel puțin unui novice, cum sunt eu!

mai ai câteva dezacorduri strecurate de reformulări, cunosc simtomul...

mi-au plăcut  ca întodeauna fetele tale, mai ales când sunt slabe la refuz!

cu drag

vasile

[Sofia Sincă]

Mulţumesc draga mea prietenă pentru aprecieri, iar în ceea ce priveşte acordul tău cu V.Ionac, citeşte, te rog mai sus, să nu mai repet.

Însă, mai aştept păreri...

Acelaşi, drag!

violeta florentina ion a spus :

Am citit cu deosebit interes.

Personje frumos creionate, dialoguri bine realizate... in rest, sunt si eu de parerea domnului Ionac (doar ca eu nu am gasit dezacorduri).

Drag

[Corina Militaru]

 Am citit cu placere. Povestea m-a prins, astept cu nerabdare sa vad cum evolueaza lucrurile. Sunt cateva greseli, cred ca te-ai grabit. De exemplu,

nouă zeci-şase zeci-nouă zeci- nouazeci... apare in mai multe locuri

mânca ca un sălbatic cu mâna- as reformula

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Corina mulţumesc pentru că te-ai aplecat peste rândurile mele.

Am corectat, am modificat, am tăiat, am schimbat! :)))

Te aştept cu drag!

[Ion Lazăr da Coza]

Nu știu care a fost textul inițial, dar cel citit de mine mi se pare ok. Sunt mici pasaje nebuloase: Adela vrea să fie secretară sau patroană la școala de șoferi?

Acțiunea „m-a prins în mrejele ei”. Ah, de-aș avea timp să urmăresc tot romanul...

Prețuire, Sofia.

da Coza

[Sofia Sincă]

Mulţumesc, Ion da Coza pentru că te-ai aplecat asupra scrierii mele! Textul iniţial avea câteva fraze la începutul lui, o toană de a mea, ceva cu uşoară înclinaţie filosofică, care era de fapt un sumar al capitolului. Dar, cum trei persoane au zis să-l scot l-am scos. Şi aşa la fiecare capitol, pe care le-am... scos.

Explic nebuloasa, care de fapt este în text: ''secretară la o şcoală particulară de şoferi amatori.''

Încântată, Sofy!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Nu știu care a fost textul inițial, dar cel citit de mine mi se pare ok. Sunt mici pasaje nebuloase: Adela vrea să fie secretară sau patroană la școala de șoferi?

Acțiunea „m-a prins în mrejele ei”. Ah, de-aș avea timp să urmăresc tot romanul...

Prețuire, Sofia.

da Coza

[Emil Dumitru]

Sofia, citesc mereu cu drag ce scrii tu! 

Mi-a plăcut foarte mult.

Cu prietenie,