Pași prin Roma eternă

 

       Ne apropiem de Roma, e noapte târzie și, firește, suntem obosiți: cu chiu, cu vai, lângă un sat, găsim un camping și ne aliniem mașina printre celelalte. De odihnit nu prea am reușit, în schimb mi-am recapitulat tot ce știam despre istoria orașului spre care mă îndrept. Mă îmbrac în haine curate, așa cum sunt învățați românii să facă înainte de a pleca spre biserică. Am, desigur, emoții știind că peste puțin timp imaginile copilăriei și adolescenței vor prinde viață în fața ochilor mei. Ce știu despre Roma? Ce influență va avea asupra mea? Deși am recurs la o documentare febrilă din cărțile lui Pierre Grimal, Raymond Block, Jean Cousin, Horia C. Matei și alții, inconștientul meu face abstracție de ele și se oprește doar asupra unui punct luminos și atât de îndrăgit: Badea Cârțan. Mă gândesc la câte emoții o fi avut acest erou (în concepția mea) la vederea asemănării perfecte dintre dacii de pe Columnă și propria înfățișare! Dar câtă uimire (sper să nu fi fost chiar panică) a produs el acelora care, privind basoreliefurile, au constatat că un dac a coborât printre ei! În zori, deși nu prea am dormit – parcă aș fi fost în fața unui mare examen – vreau să pornesc automobilul pentru a porni în grabă spre țelul meu: Roma. Dar Wolksvagenul, mereu pus pe glume, ar dori (îi simt opoziția) să-mi continui călătoria cu mijloacele lui Moș Cârțan. Eu și partenera mea stoarcem totuși „lacrimile” de pornire ale bătrânului autoturism și, astfel, plecăm. Anunțuri mari cât casa ne vestesc apropierea de marea metropolă. Intrăm cu precauție, dar nu recunosc orașul, pentru că văd doar străzi liniștite, provinciale chiar, pe ici, pe acolo sunt chiar coșurile de fum ale unor fabrici. Nu mai sunt sigur de cunoștințele mele teoretice, realitatea e cu totul alta, dar, amintindu-mi că „toate drumurile duc la Roma” (teribilă și simbolică sintagmă!), insist, intru tot mai adânc în necunoscutul care mă înghite, străbat unele cartiere anoste, dar și altele de o modernitate încântătoare. La un moment dat trec chiar pe lângă clădiri care fac mândria Romei de astăzi: Palatul Congreselor, Palatul Sporturilor etc. Cu toate acestea, eu nu sunt mulțumit. Ceva din interiorul meu îmi spune că n-am ajuns la Roma „mea”, aceea pe care o doream, o știam ca fiind „capitala lumii” încă de la vreo 12-13 ani. Iată, însă, că o lumină mă cuprinde și am, în sfârșit, revelația întâlnirii cu ceea ce nu văzusem niciodată, dar așteptam să văd de vreo trei decenii… Roma, adevărata Romă, pe care am visat-o sau, poate, am văzut-o (dacă n-oi fi trăit în ea!) într-o viață anterioară… Am intrat în Piața Veneției… Și ce piețe are acest magnific oraș! „Palatul Victor Emanuel II”, „mașina de scris”, cum îi spun italienii, lângă care (câtă onoare pe automobilul meu!) parchez „Căruța” care m-a adus aici. Acest palat este construit după un proiect al arhitectului Sacconi și simbolizează Patria, Valoarea Militară, Risorgimento și Națiunea. Statuia ecvestră a lui Victor Emanuel II, operă a lui Chiaradia, domină totul. În interiorul monumentului se găsesc Biblioteca, Arhivele, Muzeul și Institutul de Istorie ale Risorgimentului italian. Sunt, într-adevăr, în centrul Cetății, locul de unde pornesc itinerariile turistice. Ziua este frumoasă, poate puțin cam călduroasă, iar locul este atât de impunător încât mi-a amintit afirmația lui Stendhal că, în anumite zile, Roma îți ajunge pentru fericire. Să fi nimerit eu tocmai o asemenea zi? S-ar putea, mai ales că peste drum de acest palat cam prea mare, prea nou și strălucitor printre atâtea ruine, se află un alt monument, acesta fiind însă de o simplitate maiestuoasă, dar – pentru români – cu semnificații multiple. Columna lui Traian, căci despre ea este vorba, a fost un gest de apreciere pentru dacii care, prin vitejia și cinstea lor, au primit respectul dușmanului, respectul Împăratului Traian. Poate săvârșesc o impietate, vor zice unii, dacă – în acest loc sfânt pentru noi – nu reușesc să-mi astâmpăr vechile frământări: a fost oare posibil ca o limbă în care Ovidiu (în exilul său de la Tomis) a scris poeme de excepție să dispară în numai 165 de ani? În Sahara, după cum aflăm din unele cercetări, există triburi, câteva sute sau mii de oameni, proveniți din daci, care și-au păstrat graiul străbun. Oare studierea limbii acestora nu ne-ar spune mai mult decât știm? Ca să nu mai vorbim despre unele recunoașteri ale oficialilor din jurul papei în legătură cu originea latinei din limba dacilor și nu invers. Uitându-mă în jur, mă întreb supărat, desigur, cum e posibil ca acești oameni – mulți, foarte mulți – să treacă nepăsători pe lângă toate frumusețile care mie îmi luminează și-mi răsfață sufletul? Gândind puțin, îmi închipui că sunt locuitori ai Cetății, altfel nu i-aș putea scuza în nici un chip. Îi dau dreptate, în aceste condiții, lui Gautier cu a sa teorie în sensul constatărilor mele (citez din memorie): „trebuie să fii străin pentru a simți și cunoaște o țară”. Aș mai dori să le spun tuturor celor care trec pe lângă mine și nu mă bagă – cum e și normal – în seamă că noi, românii, suntem singurul popor care perpetuăm, în numele ce-l purtăm, amintirea Romei strămoșești și că sunt mândru văzând Columna păzindu-ne și purtându-ne peste veacuri renumele. De aceea devin (deși nu mi-au cerut-o) mai înțelegător cu locuitorii urbei, care sunt permanent grăbiți spre serviciile lor și, văzând zilnic Roma veche (foarte aglomerată), o consideră și o tratează ca pe o grădină sau o curte de-a lor. Pentru că, din ce văd, simt și aud, mai mult ca în oricare alt oraș al lumii, aici trecutul este bine împlântat în prezentul tumultuos al Cetății. Columna, construită de Apolodor de Damasc în 113 e.n., din porunca lui Traian, măsoară 42 de metri și păstrează în soclu ultimele rămășițe pământești ale împăratului. În vârful monumentului se află statuia Sfântului Petru, înlocuind-o – în ce scop? – pe aceea a lui Traian, în secolul al XVI-lea. Ca o răzbunare a timpului, din tot ce înseamnă opulență, putere și grandoare, din tot ceea ce au fost Forumurile lui Traian, Caesar, Augustus, Nerva sau Vespasian n-a rămas mai nimic, în schimb Columna, cu basoreliefurile ei, cuprinzând viața și lupta strămoșilor noștri, rezistă și va rezista. Cred și sper ca întâlnirea cu clasicismul latin să insufle oricărui român simțul esteticului și al istoriei, al încrederii că facem parte, într-un mod specific, din orizontul de cultură și civilizație, care a radiat de la Roma spre lumea întreagă și are nevoie – din când în când – de o reîntoarcere spre origini pentru a-și reîncărca memoria la izvoarele umanismului. Roma renaște la întâlnirea cu cei ce-și caută alinarea, originea, mândria, durata în arborele istoriei. Din această întâlnire fericită pe arcul timpului, Roma iese mai umană, mai măreață, mai împlinită spiritual. De-a lungul Viei dei Fiori Imperiali, plecând din Piazza Venezia spre Piazza del Colosseo, Roma Antică este atotstăpânitoare. Văzând ruinele Forului Roman, m-am minunat de puterea creatoare a omului, dar m-am cutremurat – în aceeași măsură – de forța distructivă a timpului. Unde sunt Cicero, Antoniu, Caesar și toți ceilalți „nemuritori” ai vremii lor? „S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale ne-nturnată” va spune poetul. Unde sunt discursurile fulminante sau vorbele pline de înțelepciune? În aceste momente de cumpănă sufletească (dacă putem să-i zicem așa) ne mai poate ajuta doar Imaginația, reflex imediat al tuturor lecturilor asimilate de-a lungul vieții. „Până când, în sfârșit, Catilina vei abuza de răbdarea noastră?...” Da, iată-l pe Catilina venind ostentativ în senat și provocând, astfel, mânia consulului Cicero. Pozitiv pentru posteritate, furia acestuia din urmă a constituit pretextul vestitelor „Catilinare” din noiembrie-decembrie 63, discursuri care-l vor forța pe conspiratorul Catilina să fugă și apoi să-și găsească moartea în lupta de la Pistoria. Am ajuns, așa cum ne propusesem, în fața Colosseumului, pe numele său adevărat: Amfiteatrul Flavian. Schimbarea denumirii ar veni, se pare, de la colosala statuie a lui Nero, care se afla, pe vremuri, în apropiere. Se știe că inițiatorul construcției amfiteatrului a fost Vespasian și că terminarea edificiului s-a produs în 80 e.n., în timpul domniei lui Titus. Pe parcursul lucrării au murit 12.000 de evrei prizonieri și, în cele trei luni cât au durat serbările inaugurării, au murit peste trei mii de gladiatori și cinci mii de lei și tigri aruncați în lupta cu oamenii destinați morții. „Panem et circenses” (pâine și distracții), iată singura pornire a populației din Roma la acea dată, iar unii împărați au dat ce li se cerea pentru a evita eventualele răzvrătiri…. Urcăm apoi pe Colina Capitoliului, locul de manifestare a atâtor fapte din istoria Romei antice. Ansamblul de clădiri a suferit modificări de-a lungul timpului, deoarece tot ceea ce vedem acum, de fapt, poartă însemnele geniului lui Michelangelo, cel care a proiectat Piața Capitoliului și toate palatele din jur. În centru pieții, marele sculptor a așezat, în 1535, statuia ecvestră a lui Marc Aureliu, singura care se mai păstrează din epoca imperială. Conservarea ei s-ar datora unei simple confuzii: mult timp s-a crezut că ea reprezintă pe împăratul Constantin cel care a autorizat cultul creștin. Merită vizitate, în acest impunător complex, măcar „Palatul Senatorilor” (cu „Sala Consiliului municipal”, multe statui reprezentând o Diana, o Minerva, o copie a lui Venus după originalul grec din sec. al IV-lea î.e.n. etc.), dar și pinacoteca în care își au locul de onoare opere de-ale lui Van Dyck, Velasquez, Tintoreto, Veronese, apoi colecția de porțelanuri celebre. Se întunecase de multă vreme, priveliștea Romei noaptea este magnifică, dar acest întuneric ne-a readus grija obsedantă a excursionistului fără loc rezervat la hotel. Unde vom dormi? Nu insist prea mult asupra necazurilor celor care dorm, până la urmă, în mașină, pentru că ar trebui să scriu o carte numai cu această temă, ceea ce ar fi descurajator pentru mulți doritori de astfel de „aventuri”. Cineva ne indică Campingul Internațional „Fabulous”, cam la 18 kilometri de capitală, în direcția Ostia Lido, pe Via Colombo. Ajungem cu greu la această oază de pini. Obosiți, printre mașini și rulote, ne găsim liniștea. A doua zi, devreme, plecăm și ajungem la capătul Căii Sacre, lângă Colosseum. De acolo privim Cupola Catedralei „Sfântul Petru”. Ne dăm seama că între cei doi coloși există un punct de convergență care este arta… Poate arta este mai diluată în Colosseum, dar prin aceasta se face totuși legătura dintre Antichitate și Renaștere. Oricine ar scrie despre Roma, ar trebui să aibă în vedere – volens, nolens – Vaticanul și aceasta din cauze multiple. În primul rând pentru că deși este un stat cu delimitări precise în cadrul Republicii Italiene, el se află pe teritoriul Romei, și, în al doilea rând, pentru că, de fapt, Vaticanul alcătuiește, în totalitatea sa, un uriaș muzeu. Acesta și-a început existența ca stat la sfârșitul marii schisme, prin 1370. După 500 de ani, pe la 1860, s-a terminat construcția care cuprinde peste o mie de camere și vreo douăzeci de curți. În timp, arhitecți de renume ca Bramante și Bernini au conceput această operă, iar un Michelangelo sau un Rafael Sanzio au transformat-o în capodoperă. Limitele actuale ale Vaticanului au fost reglementate la 21 februarie 1929; acest ministat are, printre altele, un tribunal propriu, o centrală electrică, o stație de radio, o gară legată de rețeaua italiană de căi ferate etc. Garda elvețiană, anacronică desigur (dar cu atât mai vizibilă), cu pantalonii ei bufanți, mai sus de genunchi, este atracția fotografilor și vizitatorilor. Acești soldați cu costumele lor de acum cinci sute de ani, desenate de Michelangelo, întorc spatele când sunt fotografiați sau alungă pe cei care îi inoportunează. Văzând eu că în curțile Vaticanului intră indivizi de toate culorile și vorbind toate limbile pământului, fără nici o legitimație, dau să intru ca unul de-al casei. Când soldatul m-a privit, nu i-am dat atenție, ceea ce n-a făcut și el. Rezultatul? Alungarea mea dintre „preacuvioși”. Așa cum se știe, Muzeul Vaticanului este vestit prin Capela lui Sixt al IV-lea – și de aici Sixtină – prin tablourile și frescele mereu tinere ale lui Michelangelo, Rafael, dar, am adăuga noi, și prin prețul exagerat al unui bilet de intrare, mai ales pentru oamenii veniți din țările estice, foste comuniste. Sunt săli foarte multe și de aceea nu vom vorbi despre fiecare. Câteva, totuși, vom prezenta gândindu-ne la aceia care nu vor avea șansa de a ajunge pe aici. Începem cu Pinacoteca, din care amintim doar frumusețea picturilor semnate de Giotto, Fra Angelico, Perugino, Pinturicchio, Leonardo da Vinci. Trecem apoi în Muzeul de Artă Contemporană și Muzeele de Sculptură, bogate în statui, sarcofage, mozaicuri. În Bibliotecă observăm cărți rare. Printre ele o „Divina Comedie” ilustrată de Botticelli. În trecere, ne mirăm de preocupările lui Urban al VIII-lea, care a lăsat o colecție de instrumente științifice. După ce am vizionat și „Apartamentele Borgia”, simțim un fior pe lângă noi, dar și în interiorul nostru. Ne apropiem – o simt profund – de ceva ieșit din comun. Tot ce am văzut până aici va fi depășit, sunt sigur, de ceea ce vom vizita în acest moment. Urma altceva, dar ce? Nu știam ordinea încăperilor, dar, la fel ca altă data la Luvru, când ne-a dus valul în fața Giocondei, așa se întâmplă și aici până ajungem în Capela Sixtină, pe vremuri loc de rugăciune al papilor. Privim curioși de-a lungul pereților și vedem capodoperele lui Michelangelo, Botticelli, Signorelli, observăm bolta lui Michelangelo și ne apucă amețeala… Parcă ni se inoculează o teamă greu de stăpânit când privim la acele trupuri contorsionate, suferinde, care se pregătesc să pătrundă sensul dramatic al vieții și al morții. Ansamblul este grandios și o culme a artei universale. Ieșim copleșiți din Vatican, nu întotdeauna favorabil, de atâta lux și bogăție. Suntem și obosiți, ar trebui să găsim un loc în care să ne odihnim așa că, împreună cu alții, poposim pe treptele catedralei „Sfântul Petru”. De aici „stăpânim” cu privirea piața plină de animație, având în centru un obelisc egiptean. Am aflat că, spre 1510, pentru construirea catedralei, papalitatea a fondat marea campanie a vânzării indulgențelor. Dacă suma predată călugărilor era mare, ei sunau dintr-un clopoțel anunțând că mortul pentru care s-a plătit a trecut deja în Paradis. Contra acestei șarlatanii s-a ridicat tânărul călugăr din Witenberg, Luther, care, pentru curajul său, a fost excomunicat. Așa s-au născut, pe de o parte, protestantismul, iar pe de alta, bogăția bisericii catolice. Suntem pe punctul de a intra în catedrală, dar, de fapt, am simțit-o, am văzut-o urmărindu-ne în toată Roma, prin cupola ei. Această cupolă, se spune, i-a pus mari probleme lui Michelangelo. Din fericire, atunci când proiectantul a simțit că puterea sa interioară, geniul, este asemănător trupului său slăbit și îmbătrânit, s-a trezit, în rătăcirile sale disperate, la Colosseum. Măreția artei antice din acest muzeu l-a readus în starea firească de creație și, astfel, și-a putut imagina cupola între acesta ziduri. Intrăm, după această pregătire prealabilă, în locașul de o vastitate uimitoare, însă nu vedem cucernici căzuți în extazul rugăciunilor, dar vedem, în schimb, priviri luminate de fulgerul interior al trăirii unor emoții puternice în fața artei care unește și desăvârșește ființele umane. Să fie acesta katharsisul? Chiar dacă această cupolă este la 120 de metri înălțime, privim cu încordare picturile de excepție. Coborâm din aceste înalturi, dar suntem din nou propulsați, parcă, până acolo unde numai arta adevărată poate să te ridice. Da, suntem în fața minunii care se numește simplu „Pieta” și aparține „sculptorului nepereche”, Michelangelo. Mama își ține în brațe fiul mort. Poate fi, pe acest pământ, durere mai mare? Părăsim sălile pline de …minuni artistice, cu mulțumirea că am putut vizita această urmașă a arhitecturii antice, în care s-au unit geniile lui Bramante, Bernini, Michelangelo și ale întregii Renașteri. Desigur, noi am fi vrut să vedem întreaga Romă în splendida ei măreție. Dar cum la fiecare pas se găsește ceva de admirat, de fotografiat, ar putea afirma oare cineva că a avut timpul necesar să viziteze în întregime Cetatea Eternă? Mulți, ca mine, au trecut și au privit o față sau alta din multitudinea de fațete pe care le oferă, cu atâta generozitate, multimilenara Romă. Unii au rămas fascinați, alții copleșiți sau pretinzând chiar că au înțeles-o. Eu, însă, am rămas cu un dor de Roma, alinat sau augmentat, din când în când, de o fotografie, de o carte sau un gând de și pentru „orașul veșnic”.

 

 

 

 

Vizualizări: 129

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Rainer Maria Rilke (în a cărui poezie mă pierdusem în tinerețe) spunea: „Cum să-mi împiedic sufletul/Să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău”. Citind aceste note de călătorie mă gândeam că cine a „văzut” până în sufletul celui care te citește ajunge fatal la esențe. Și nu piere sufletul, firește, dacă nu vezi cu ochii tăi totul, dar nici nu trece–n altă lume cum o descrie cel de la fața locului. Și înțeleg de ce spunea Schiller, astfel, despre lume: „Lumea nu-ți poate dărui ceea ce nu primește de la tine”. Să fie sufletul în care îți înmoi pana? Și mă gândesc la ce spunea și Cioran: „În Europa, fericirea se termină la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna”. Pesemne, autorul amăgirilor nu văzuse totul. Dar, noi cei care doar citim despre aceste minuni și poate nu vom trăi să vedem toate astea, suferim asemenea lui, repetând la infinit vorbele sale: „Doamne, m-am prăbușit în inima mea!”. E un anume „cântec neștiut” în aceste note de călătorie, un cadou nesperat în ajun de sf. Nicolae.

O vacanță minunată și de o încărcătură istorică semnificativă, după care tânjim fiecare dintre noi. Mulțumim din inimă, maestre, că ați împărtășit cu noi, cititorii, această bucurie!

Fermecător... fascinant, narat! Nu am fost la Roma, dar sper să merg în primăvară, și, desigur să văd cupola lui Mchelangelo și Pieta. Mi-e frică să nu leșin... am zis mereu că voi leșina când mă voi afla în fața acestei capodopere despre care citesc de pe la 20 de ani. Apoi Roma... ca Roma. ȘI eu o consider străbuna noastră... mă simt legată de ea ca de un strămoș.

Textul este un ghid romanțios, scris cu mărinimie, într-un mod curat pur, candid, destul de amănunțit încât să-ți facă poftă de Roma. Se simte pana unui scriitor sadea. Imagini redate ca în oglindă, într-o armonie contemplativă, parfumată cu strop de poveste.  Păreri semnificative izvorâte din studiu, dar să nu uităm că totul e trecător. Totuși, italienii sunt mândri de strămoșii lor, li se citește pe chip mândria de a fi italian și simt că li se cuvine acest deziderat. Merg în Italia în fiecare an.

Deosebit de mult îmi plac notele de călătorie și mai ales aceasta scrisă de dv.

Sofi

Subscriu, cu dragă inimă, la comentariile de mai sus.

da Coza

O lectură captivantă, în care istoria s-a lăsat luată de mână. Virtual, v-am însoțit cu drag.

Ce autor nu s-ar simţi măgulit cu aşa cititori?

Mulţumesc doamnelor: Sofia Sincă, Vasilisia Lazăr (da Coza), Dorina Pop...

Mulţumesc domnilor: Tudor Cicu, J 'Arrive!, Ion Lazăr da Coza.

Sănătate şi bucurii!

Vă mulțumesc pentru această vacanță pe care ne-ați oferit-o! 

Reverență!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog fluturi a lui gina zaharia
cu 4 minute în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Niştotă a utilizatorului Ada Nemescu
cu 16 minute în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut videoclipul lui Agafia Drăgan
cu 7 ore în urmă
Postări de log efectuate de Cristian Je
cu 7 ore în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Absent a utilizatorului Cristian Je
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog corul morții a lui Djamal mahmoud
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Cristian Je îi place postarea pe blog Niştotă a lui Ada Nemescu
cu 11 ore în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Niştotă a utilizatorului Ada Nemescu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog fluturi a lui gina zaharia
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog fluturi a lui gina zaharia
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Absent a utilizatorului Cristian Je
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Cu părul tău vântură stele a lui Gabriel Cristea
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog melopee a lui Djamal mahmoud
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog PS a lui Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Îndoieli a lui Agafia Drăgan
cu 14 ore în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Străinul din mine a utilizatorului Cristian Je
cu 14 ore în urmă
Postare de log efectuată de gina zaharia
cu 14 ore în urmă
Ionel Mony Constantin a postat o discuţie
cu 15 ore în urmă
Pop Dorina a contribuit cu răspunsuri la discuţia Rotisor a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 17 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor