Oile

 

 

         Uneori bătrânii iau decizii ciudate. Ciudată era şi hotărârea lui moş Babucea de a scoate în dimineaţa aceea oile din ogradă, chiar dacă peste noapte dăduse un pospai de omăt în toamna târzie şi rece.

          Mai rece decât omătul şi gerul trecu peste sat vestea că deasupra Strâmtorii, la răscrucea cărărilor, bătrânul oier îl găsise „mort-mort” pe Toni Torache. Aproape toată suflarea satului s-a înghesuit pe micuţul podeac, înconjurând, la o distanţă anevoios strunită, trupul inert al pădurarului, aflat într-o poziţie teatrală, cu un genunchi uşor îndoit, având puşca între picioare, cu nările ţevilor pe abdomen, lângă muşcătura plină de sânge din furca pieptului; în mâna dreaptă, atârnată într-o părere, o nuia cu o crăcană la capăt.

         Printre ţipetele sfâşietoare ale soţiei şi ale fiicei, care erau ţinute cu greu la depărtare de terifianta scenă, dar şi peste bocetul femeilor stins în colţul tulpanelor, se auzi o sentinţă seacă, nemiloasă:

          – Vedeţi-vă de treabă, oameni buni, acest om nu s-a omorât, cum nu-s io potropop acu’! Ce necazuri avea Toni Torache să se împuşte? Toni Torache purta căciula pe-o ureche, ca un om mândru ce era şi nu îndesată pe ochi ca orice adormit!…

           La auzul acestor vorbe, toată adunarea, ca la o comandă neşovăitoare, făcu semnul crucii şi murmurară, cu cea mai profundă smerenie şi teamă, un „Dumnezeu să ne ierte!”. În clipa aceea, dacă ai fi avut o altă părere, pe loc ţi-ar fi fost umplută gura cu ţărână. Or, ce motiv să fi avut?

           De la geamul mic, pe care îl tot ştergea de transpiraţie cu o cârpă soioasă – încă nu se îndurase să pună dublura la fereastră, ca să nu văduvească florile din glastre de lumină – mama lui Toni Torache vedea cum pâlcuri-pâlcuri de oameni trec pe uliţă în sus, privind înspre locuinţa sa, ba unii dintre ei se cocoţau pe gard pentru a cerceta curtea. O presimţire sumbră îi străbătu bătrânul trup vămuit de anotimpuri şi dureri. Se ridică anevoie de pe scaun, apucă tremurând cele două beţe şi, sprijinindu-se în ele, plecă după şuvoiul de lume ce nu mai contenea. Ajunse cu mari eforturi în drumul bolovănos. Din ochi îi curgeau lacrimi mari, poate din cauza gerului, poate dintr-o angoasă. Hainele cu aburul în ele, biciuite de vântul rece, se făcură imediat jilave. Oamenii care o depăşeau îşi fereau privirea, ocolind-o ca pe o purtătoare de hoit în putrefacţie, iar dacă vroia să-i întrebe ceva, aceştia se prefăceau că nu o aud ori îi răspundeau încet, aşa încât să nu se facă auziţi de urechile ei bătrâne. În gând i se lăsă un fel de pâclă şi se pomeni murmurând şi repetând întruna:

             – Nu, Dumnezeu Bunul nu poate să mi-l ia şi pe el. De ajuns că am rămas fără fete şi fără celălalt fecior… Să nu aibă cine mă boci la căpătâi? Să nu aibă cine-mi da o cană cu apă de pomană? Bunule Dumnezeu, nu poţi face asta… Nu-i aşa? Nu-i aşa?!...

            Mâinile descărnate îi îngheţaseră pe beţele ude şi nu mai puteau să sprijine cu nimic trupul care sta să se prăbuşească la fiecare mişcare. În faţa ei, din întunericul lapoviţei, apăru o maşină de teren, ca un duşman hotărât să-i facă rău. Panicată, dădu să se ferească din cale. Alunecă pe bolovanii acoperiţi de zloată, iar beţele parcă se frânseră. Învinsă şi de frigul ce-i înţepenise încheieturile, se lăsă să cadă în stratul subţire de zăpadă murdară.

            Dacă ar fi rămas în picioare, poate că ar fi văzut căciula îndesată pe ochi a fiului ei…

            Holurile dispensarului, acolo unde a fost dus de către poliţie trupul lui Toni Torache, în aşteptarea medicului legist care să facă necropsia, se umplură imediat cu tot soiul de curioşi. Mirosul de haine jilave se amesteca ticălos cu cel de medicamente, de alcool medicinal şi de formol. Când uşa se mai deschidea, vântul duşmănos arunca înăuntru câte o pală de aer curat, însă extrem de rece. Oamenii se înghesuiau unii în alţii ca să-şi ţină de cald, dar mai ales ca să simtă că aparţin unei comunităţi, unei mulţimi, numai astfel se credeau mai ocrotiţi. Printre ei, doar Norica lui Pasat părea că nu-şi are locul. Toţi o fulgerau cu privirile – o ştiau drept ibovnica lui Toni Torache. La rândul ei, aceasta avea senzaţia că orice mişcare ar face va fi imediat imitată de cei din preajmă sau va fi absurd interpretată. Asumându-şi riscul, îşi făcu loc printre consăteni şi ieşi în vântul tăios. Haina subţirică, pe care în grabă şi-o aruncase pe umeri când auzise de grozăvie, se dovedea a fi doar o părere. Zgribulită şi zbârlită, hotărî să treacă pe la ţiganca lui Floreac pentru a-şi deschide ghiocul. De la ghicitoare ieşi total bulversată – cum adică să şi-o fi făcut cu mâna lui? Se îndârji în sinea ei şi hotărî să-i calce pragul şi babei Lina, să-şi dea în bobi. Cei patruzeci şi unul de fraţi, patruzeci şi unul de bobi pătaţi, i-au dat o cu totul altă variantă a dramei.

           Ceaţa toată de pe lume parcă se adunase în capul ei.

           Mai rămăsese fostul preot. De când fusese mătrăşit din funcţie, fiindcă dăduse harul beţiei peste el şi în momentele de izbăvire ţinea slujbele numai în ebraica veche, acesta se apucase să aprofundeze ştiinţele oculte. Vestea noii sale vocaţii trecuse hotarele a şapte sate. Cu toate acestea, consătenii nu apelau la serviciile lui. Teamă le era lor că va scoate la iveală ceea ce ştia despre ei de pe timpul cât le-a fost duhovnic. Şi câte mizerii nu ascund tainiţele sufletului? Norica, ajunsă pe nebăgată seamă în pragul casei răspopitului, îşi reveni ca dintr-un leşin: „Doamne, ce greşeală mare fac eu!” gândi speriată. Nu a avut însă timp să facă la stânga-împrejur că uşa se deschise la jumătate şi răspopitul, desculţ, îmbrăcat în odăjdii negre, înalt şi slab ca un ascet, cu barbă lungă, rară, neagră şi total neîngrijită, o privi adânc în ochi, iar ea simţi că nu are putere să fugă, să i se împotrivească:

           – Ştiu, ştiu la ce ai venit. Intră!

           Dacă nu ar fi fost atât de tulburată de privirea aceea pătrunzătoare, care i-a străfulgerat voinţa, maţele i s-ar fi întors pe dos de la aerul jilav şi stătut, plin de putoare de urină, de transpiraţie, de alcool şi de chiştoace mucegăite. Ferestrele erau înfundate cu bucăţi de pături ponosite, iar întunericul te făcea să crezi că ai intrat într-un cavou adânc în care s-a adus marfă proaspătă, prost îmbălsămată, ţinută în soare toată vara. Răspopitul îşi freca mâinile frenetic. Nu se aştepta la o aşa vizită, la o aşa pradă. De dragul artei, avea o urmă vagă de regret că Norica a venit singurică:

            – Ah!… dacă ai mai fi adus două-trei persoane, am fi putut folosi planşa Ouja. Condiţiile sunt excelente! Maxime! Excelente!... Ce păcat, Doamne! Ce păcat!…

            Transfigurat de emoţii, se repezi şi aprinse lumânările din cele patru colţuri ale încăperii, dar şi feştila sfeşnicului din alpaca de pe masa ce părea un mic altar păgân, plin de cristale, amulete şi artefacte, de pachete diverse cu cărţi de joc, plus multe alte obiecte ce ar fi spus ceva doar iniţiaţilor. Printre ele, rătăcit, un crucifix din abanos. Luă cărţile de tarot în mâna stângă, făcu deasupra lor o pasă cu cealaltă mână, apoi le aşeză nemulţumit la locul lor:

             – Nu, nu-s disponibile! Pe chipul negricios apărură picături de transpiraţie, deşi în încăpere era aproape ca afară de frig. Respiraţia profundă şi precipitată, ochii cu mişcări vioaie căutau neputincioşi un ajutor: Vrei să încercăm ceva nou? Metoda e inedită. Încă mai lucrez cu Maestrul la tainele ei. E vorba despre teletextul televizorului. Apar pe ecran doar consoanele, ca la stenografie. Apar şi zone cu hieroglife. Probabil că instanţa superioară ştie că nu suntem pregătiţi să ni se dezvăluie tot viitorul, tot adevărul. Când subiectul nu vrea sau se teme să colaboreze, apar zone întunecate pe ecran. La fel şi dacă e un mediu slab. Hai, hai să încercăm…

            Norica abia acum vedea televizorul undeva în faţa ei, lângă peretele din fund, aşezat pe podeaua jegoasă de lemn. Tare ar fi vrut să deschidă uşa şi să plece teafără de acolo. Şi chiar că ar fi făcut gestul în clipa următoare dacă n-ar fi fost luată cu blândeţe de după umeri şi dusă pe mijlocul covorului, a cărui culoare iniţială era greu de stabilit.

           – Şezi în poziţia lotus, cu mâinile pe genunchi, cu palmele spre cer. Aşa… Acum închide ochii.

           Răspopitul acţionă cu degetul gros de la piciorul stâng butonul de pornire al televizorului. Un fâşâit difuz umplu încăperea, iluminând-o slab. Cu acelaşi deget apăsă şi un buton de la telecomandă, căutând un canal anume. Aduse sfeşnicul şi îl aşeză în faţa Noricăi. Pe urmă, ca pe un odor de mare preţ, îi puse în poală antena formată din două braţe telescopice, de inox:

            – Ţine-o cu amândouă mâinile şi încearcă să te gândeşti la prezenţa ta aici!

            După aceste şoapte, îngenunchind în spatele Noricăi, răspopitul îi prinse capul între palme şi cu degetele lungi de la ambele mâini se apucă să îi maseze fruntea cu mişcări concentrice, puţin mai sus de rădăcina subţire a nasului. Ecranul începu să se întunece. Presărate peste tot răsăreau hieroglife şi simboluri. Unele dintre ele se transformau repede ori mai greoi în litere, altele refuzau schimbarea:

             – Relaxează-te… relaxează-te… Eşti aici… Aici… Da… E bine, e bine aşa… Deja literele se leagă. Se leagă… Ascultă-mă cu luare aminte: tot speri, tot crezi ca fiul tău cel mare să fie al bărbatului cu care ai legat pirostriile. Dar nu e aşa. Deşi nu-ţi doreai, celălalt bărbat a reapărut în viaţa ta. Ăă… nu ştiu cum să-ţi spun, el nu mai e aici. E în alt nivel. De la el o să primeşti un mesaj… Nu prea înţeleg… O să-l afli în curând… A fost constrâns de către doi duşmani ca să lase acest mesaj. Chiar că nu înţeleg. …Parcă ar fi între lumi.

             Norica se vedea potopită de monotonia şoaptelor, de greutatea lor. Simţea că se expune unui rău inevitabil, însă nu avea putere să se împotrivească. Universul în care trăia se prăbuşea implacabil într-un somn profund, calin… O pală rece de vânt o readuse la realitate. Se trezi în faţa uşii răspopitului. Pe umeri, haina subţire ca o părere, legată cu un şnur, flutura ca o mantie săracă. Saboţii făcuţi din nişte cizme largi de cauciuc de-ale soţului se dovedeau a nu fi deloc afabili. Speriată de prezenţa sa acolo, se grăbi să ajungă în drum. O altă pală de vânt rece îi împinse poalele capotului între picioare. Se simţi umedă. Speriată, se opri şi îşi strânse genunchii. „Oare m-a siluit?” Gândul că ar putea fi adevărat o îngrozi. Fără să vrea o luă la fugă. Fulgii rari de nea îi cădeau pe faţa răvăşită. Din goana ei se domoli când desluşi că în poarta casei parohiale era adunată multă lume. Norica îşi dădu seama că sunt cam aceleaşi persoane care erau şi la dispensar. Nu ar fi avut rost să treacă pe lângă acel grup ca o venetică vinovată, aşa că li se alătură sfioasă.

          – …Dar ce motiv să fi avut?!

          – Mare pildă. Mare…

          – Asta nu-i pildă, părinte. Asta-i crimă! Să vă spun eu cum stau lucrurile: Toni Torache avea pădurăria în sânge. Iubea pădurea. Mereu zicea: „Cum putem să spunem că pădurea e a noastră? Noi, nevolnicii, suntem ai pădurii! Ai intrat vreodată într-o pădure veche de o sută de ani?” mai întreba el. S-a opus făţiş exploatării de către privaţi a lemnului, căci mai zicea: „Privatizatul nu-şi vede decât interesul!” Ce făceau ăştia? Se forma comisia, marca din parchet doar arborii scorburoşi, strâmbi şi uscaţi – aşa-zisă tăiere de igienizare – se prevedea în procesul-verbal că trebuie extraşi, să zicem, o mie de arbori; în urma comisiei, patronul de gater, cu tehnicianul care deţinea ciocanul de marcat, se duceau şi eliminau marcajul de pe strâmbături şi-l aplicau pe arborii valoroşi. Păi ce, la export ar fi primit toate ciurucurile?! Toni Torache le-a descoperit mişmaşurile şi l-au lichidat! Şi nici de vânat nu-i lăsa să vâneze ca pe moşiile lor… Şi-apoi ce rost avea moş Babucea să iasă tocmai azi, pe vremea asta, cu oile la frunză uscată? Tehnicianul nu e nepotul lui?... Ia ziceţi!

          – Şi încă ceva! sări un altul cu gura. Din prag, medicul legist a întrebat că cine a spălat victima pe ochi, pentru ca atunci când a ieşit să ne spună că s-a sinucis… Câţi n-au intrat peste el în salon? De la primărie, toţi. De pe la judeţ… dracu’ îi mai ştie? Iartă-mă părinte, că de astă dată îs nervos…

            – Păi, băiatul lui nu-i în anul trei la Silvică? întrebă o femeie. Ce rost a avut să scrie în biletul de adio vorba asta: „Nu-l da pe fiul nostru la Şcoala Silvică”?

            Norica tresări în frigul cumplit, făcându-se şi mai mică. Plecă fără să fie observată de cineva, ca o adevărată intrusă. De câte ori nu se contrazisese cu Toni că ea avea să-şi facă fiul inginer silvic?

            – Părinte, unde săpăm groapa? Căci ştim cu toţii: cei care şi-au făcut-o cu mâna lor, n-au loc în cimitir.

             – Să aşteptăm să se elibereze certificatul de deces şi apoi om vedea…

              – Dar groapa trebuie săpată acum!

              Ştia şi preotul că o groapă trebuia să stea cât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsa că nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vină prea des pe acolo.

              – Să aşteptăm… Să aşteptăm…

              – Nu mai aşteptăm nimic, părinte! Îi facem mormânt în cimitir. Ca unui bun creştin ce a fost! hotărî un altul...

               Oile lui moş Babucea, conduse de doi câini jigăriţi, au mers cât au mers singure, în acea dimineaţă, pe cărăruia care ducea spre luminişul unde ştiau ele că mai este ceva frunză uscată şi iarbă. La un moment dat, câinii, mârâind, s-au oprit să lingă nişte sânge închegat pe potecuţa întunecată, iar oile, cum nu era nimeni să le îndemne la drum, au aşteptat cât au aşteptat, apoi s-au întors în sat. Doar una dintre ele s-a abătut să culeagă câteva paie răscoapte, însă o creangă lungă de mărăcine s-a prins de blana ei.

                Înserarea le-a prins în faţa porţii, behăind…

Vizualizări: 274

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

   Un suspans continuu! Cine l-a ucis? Motive ar fi  o mulţime, piste la fel... dar dacă s-a sinucis? Dacă a fost un accident?  Sper că vom afla curând!  Aştept continuarea.  Interesant subiect, savuros expus!

Cu plăcerea lecturii,

Dragă Nicolae Sărătean, după umila mea părere, asta e literatura. Adică să faci în așa fel încât să ții cititorul în suspans, iar când a terminat de citit, niște ecouri să-i mai bântuie prin minte și suflet. Dacă aș fi scris ora la care s-a sinucis ori a fost ucis, accident sau nu, concluzia certă a medicului legist etc. ai fi citit un interesant articol de ziar împănat cu date din procesul-verbal al poliției. Finalul e acesta:

   Oile lui moş Babucea, conduse de doi câini jigăriţi, au mers cât au mers singure, în acea dimineaţă, pe cărăruia care ducea spre luminişul unde ştiau ele că mai este ceva frunză uscată şi iarbă. La un moment dat, câinii, mârâind, s-au oprit să lingă nişte sânge închegat pe potecuţa întunecată, iar oile, cum nu era nimeni să le îndemne la drum, au aşteptat cât au aşteptat, apoi s-au întors în sat. Doar una dintre ele s-a abătut să culeagă câteva paie răscoapte, însă o creangă lungă de mărăcine s-a prins de blana ei.

   Înserarea le-a prins în fața porții, behăind...

Ce zici dacă am face o analogie între Norica și oaia care s-a ales cu un mărăcine în blana ei, doar că a „mișcat în front”? Dar pe noi, societatea, de câte ori nu ne-a prins noaptea în fața porții doar „behăind”, când guvernanții au crescut birurile și au făcut legi doar în favoarea lor?...

O operă literară trebuie să aibă mai multe substraturi.

Îmi cer scuze că am exemplificat cu un text de-al meu... Modestia, deh!


Nicolae Sărătean a spus :

   Un suspans continuu! Cine l-a ucis? Motive ar fi  o mulţime, piste la fel... dar dacă s-a sinucis? Dacă a fost un accident?  Sper că vom afla curând!  Aştept continuarea.  Interesant subiect, savuros expus!

Cu plăcerea lecturii,

Da, bine spus, analogic vorbind, politicienii nostri nu au doar nişte scaieţi, mărăcini, ci uriaşe clopote! Din păcate, oiţele foarte rar se transformă în "lei paralei" fioroşi ori colţoşi...  În fine, datoria nostră sfântă este de a dărui,  pentru asta scriem şi văd că dumneavostră reuşiţi să o faceţi deosebit de bine, din ce am citit aici!  De la începutul scrierii, am simţit un iz de " baltag", mi-am dat seama imediat că  va avea multe substraturi, pe care cititorul le va pătrunde rând pe rând!  Într-un fragment atât de scurt, aţi  cuprins enorm de mult! Nu vreau să mă anticipez, sunt convins că nu-i o poveste inventată  sută la sută şi aştept nerăbdător continuarea!
Ion Lazăr da Coza a spus :

Dragă Nicolae Sărătean, după umila mea părere, asta e literatura. Adică să faci în așa fel încât să ții cititorul în suspans, iar când a terminat de citit, niște ecouri să-i mai bântuie prin minte și suflet. Dacă aș fi scris ora la care s-a sinucis ori a fost ucis, accident sau nu, concluzia certă a medicului legist etc. ai fi citit un interesant articol de ziar împănat cu date din procesul-verbal al poliției. Finalul e acesta:

   Oile lui moş Babucea, conduse de doi câini jigăriţi, au mers cât au mers singure, în acea dimineaţă, pe cărăruia care ducea spre luminişul unde ştiau ele că mai este ceva frunză uscată şi iarbă. La un moment dat, câinii, mârâind, s-au oprit să lingă nişte sânge închegat pe potecuţa întunecată, iar oile, cum nu era nimeni să le îndemne la drum, au aşteptat cât au aşteptat, apoi s-au întors în sat. Doar una dintre ele s-a abătut să culeagă câteva paie răscoapte, însă o creangă lungă de mărăcine s-a prins de blana ei.

   Înserarea le-a prins în fața porții, behăind...

Ce zici dacă am face o analogie între Norica și oaia care s-a ales cu un mărăcine în blana ei, doar că a „mișcat în front”? Dar pe noi, societatea, de câte ori nu ne-a prins noaptea în fața porții doar „behăind”, când guvernanții au crescut birurile și au făcut legi doar în favoarea lor?...

O operă literară trebuie să aibă mai multe substraturi.

Îmi cer scuze că am exemplificat cu un text de-al meu... Modestia, deh!


Nicolae Sărătean a spus :

   Un suspans continuu! Cine l-a ucis? Motive ar fi  o mulţime, piste la fel... dar dacă s-a sinucis? Dacă a fost un accident?  Sper că vom afla curând!  Aştept continuarea.  Interesant subiect, savuros expus!

Cu plăcerea lecturii,

"Înserarea le-a prins în faţa porţii, behăind…" Sugestiv! In fata neprevazutului ne manifestam de multe ori ca o turma de oi. 

Mi-a placut! Felicitari!

Cu drag,

Încă una dintre oglinzile satului, descrisă cu minuţiozitate şi talent de Ion Lazăr da Coza. Un episod cu tema contemporană, în ultimul timp, devenit destul de obişnuită. Cine se mai miră că se găseşte un mort în stradă sau în buza pădurii... ''Numai unul?'' - ar zice sadicii. Apoi pe urma lui profită cine poate: curioşii, medicul legist, mai nou turma de reporteri şi aici într-un mod delicios descris, răspopitul, ducând de nas sau cu puţină ştiinţă ocultă, pe biata Norica, care îndrăzneşte să fie altfel decât multe femei din sat, adică să iubească.

Maniera în care scrie autorul mă impresionează de fiecare dată, ori de câte ori citesc o nuvelă de a sa. Importanţa fiecărui cuvânt din text, scris la locul lui, înflorind dacă e cazul, atacând - la fel, subiectul, regionalismele amestecate cu sintagme elevate, frapează. Subiectele alese sunt dintre cele mai variate, au întotdeauna ceva specific zonei, satului în general şi celui vrâncean în special.

         ''Ştia şi preotul că o groapă trebuia să stea cât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsa că nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vină prea des pe acolo.''

Amestecă realităţi sociale cu datina, cu preziceri populare, realizând astfel nuvele cu valoare artistică incontestabilă. Figurile de stil intercalate cu precizie în fraze fac să demonstreze că autorul ştie multe despre literatură şi că ştie să se joace cu sufletul nostru de cititor. Aproape nu există substantiv fără adjectiv, erori nu găseşti nici dacă priveşti cu lupa. Personajele par atât de reale încât nu poţi gândi că nu sunt de acolo şi că el cândva nu le-a cunoscut. Textele condensate tratează intrigi dar şi unitatea satului, delimitează poziţii sociale ale lui, dar şi luări de poziţii comune. Sfârşitul aici, este edificator: oamenii ca şi oile se iau unul după altul şi îşi exercită suprema putere: behăie... Una însă, îndrăzneşte să se desprindă de turmă, dar nu se poate într-o comunitate atât de mică, fără să atragă atenţie asupra sa, ''un mărăcine s-a prins de blana ei.''

Suspansul din ultima frază nu face altceva decât să exprime dorinţa de a mai citi din opera lui I.L. da Coza.

Cu deosebită preţuire, Sofy!

Venite de la o prozatoare de talia ta, Helene Pflitsch, aceste cuvinte măgulesc.

Helene Pflitsch a spus :

Ufff, ne tii cu sufletul la gura. Dar mi-a placut mult.

Cu pretuire,

Când te citesc, m-așez pe-ndelete. Rostul si finețea  din  țesătură mă captivează in egală măsuară. Toată admirația!

Corina Militaru, draga noastră, că ne purtăm prea adesea ca o turmă de oi, o știu prea bine conducătorii, și se folosesc, al dracu' de bine de asta.

Corina Militaru a spus :

"Înserarea le-a prins în faţa porţii, behăind…" Sugestiv! In fata neprevazutului ne manifestam de multe ori ca o turma de oi. 

Mi-a placut! Felicitari!

Cu drag,

Mă înclin în fața prozatorului Ion Lazăr da Coza. Am citit și recitit. Același sentiment pe care l-am avut când am primit Apusul îngerilor : vrânceanul nostru nu are pereche! Or fi Toni Torache,  Norica și restul oilor, scriitorul îi privește de la egală distanță, numai că, de la suflet la suflet, mai picură câte o stare desprinsă din lumea satului.

Tabloul este minunat, iar autograful, autentic!

Eu nu am harul de a nu mă repeta, așa că: Mulțumesc, Sofia Sincă!

Sofia Sincă a spus :

Încă una dintre oglinzile satului, descrisă cu minuţiozitate şi talent de Ion Lazăr da Coza. Un episod cu tema contemporană, în ultimul timp, devenit destul de obişnuită. Cine se mai miră că se găseşte un mort în stradă sau în buza pădurii... ''Numai unul?'' - ar zice sadicii. Apoi pe urma lui profită cine poate: curioşii, medicul legist, mai nou turma de reporteri şi aici într-un mod delicios descris, răspopitul, ducând de nas sau cu puţină ştiinţă ocultă, pe biata Norica, care îndrăzneşte să fie altfel decât multe femei din sat, adică să iubească.

Maniera în care scrie autorul mă impresionează de fiecare dată, ori de câte ori citesc o nuvelă de a sa. Importanţa fiecărui cuvânt din text, scris la locul lui, înflorind dacă e cazul, atacând - la fel, subiectul, regionalismele amestecate cu sintagme elevate, frapează. Subiectele alese sunt dintre cele mai variate, au întotdeauna ceva specific zonei, satului în general şi celui vrâncean în special.

         ''Ştia şi preotul că o groapă trebuia să stea cât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsa că nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vină prea des pe acolo.''

Amestecă realităţi sociale cu datina, cu preziceri populare, realizând astfel nuvele cu valoare artistică incontestabilă. Figurile de stil intercalate cu precizie în fraze fac să demonstreze că autorul ştie multe despre literatură şi că ştie să se joace cu sufletul nostru de cititor. Aproape nu există substantiv fără adjectiv, erori nu găseşti nici dacă priveşti cu lupa. Personajele par atât de reale încât nu poţi gândi că nu sunt de acolo şi că el cândva nu le-a cunoscut. Textele condensate tratează intrigi dar şi unitatea satului, delimitează poziţii sociale ale lui, dar şi luări de poziţii comune. Sfârşitul aici, este edificator: oamenii ca şi oile se iau unul după altul şi îşi exercită suprema putere: behăie... Una însă, îndrăzneşte să se desprindă de turmă, dar nu se poate într-o comunitate atât de mică, fără să atragă atenţie asupra sa, ''un mărăcine s-a prins de blana ei.''

Suspansul din ultima frază nu face altceva decât să exprime dorinţa de a mai citi din opera lui I.L. da Coza.

Cu deosebită preţuire, Sofy!

Minunat suntem purtati prin adancurile fiintei, in acest tablou captivant, in atatea planuri, plin de suspans!

Cu admiratie si pretuire pentru prozatorul Ion Lazăr da Coza!

''Ştia şi preotul că o groapă trebuia să stea cât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsa că nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vină prea des pe acolo.''

Deși scrisă într-un registru grav, prozatorul strecoară și pasaje umoristice, atât cât să ne țină captivi până la sfârșit.

Am citit, am recitit, am re-recitit și tot nu m-am săturat. Finalul ambiguu ne oferă o plajă mai largă de interpretare ori ne permite nouă, cititorilor, să construim propriul final.

Reverență!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 53 minute în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 1 oră în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 1 oră în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 8 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 8 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor