O REPUBLICĂ NU VINE NICIODATĂ SINGURĂ I

[Ion Ifrim]

 

 

     O ZI DIN VIAŢA LUI CARAGIALE

              (simplu exerciţiu de stil)

 

Tovarăşe, răspund eu ca un adevărat socialist, ai  dreptate; am făcut o greşeală pe care trebuie să o repar. Mergi şi culege şi aceasta:                                                                                                             

POLITICĂ – I.L. Caragiale „Moftul român” - 1893. 4 apr.

 

 

   În prologul său din Don Quijote de la Mancha, cu o zeflemea (i-aş zice mai degrabă autopersiflare), cu care Cervantes îşi deplângea lipsa de talent, spunea: „…mă bate gândul să-l las pe senior Don Quijote îngropat în arhivele lui din La Mancha până când cerul va fi să trimită pe cel care să-l împodobească cu toate care-i sunt de trebuinţă, căci eu mă aflu neînstare să le dau de capăt,  nevolnic şi puţin ştiutor de carte cum sânt, mai cu seamă că-s mişel din fire şi leneş când e vorba să caut prin autori care să zică ceea ce eu mă ştiu spunând şi fără ei.” Cam aceleaşi vorbe, pline de o perfidă complezenţă, le va spune în Boborul şi Caragiale, acest „farsor genial”, cum îl numeşte Călinescu: „Cadrul meu e prea strâmt ca să pot închide întrânsul istoria  generală a veselei Republici podgorene. Voiesc numai să contribuiesc şi eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; şi sunt autorizat a o face - eu am fost cetăţean al acelei republice. Am asistat la mărirea şi decadenţa ei, şi nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială! Când poporul a călcat poliţia, eu m-am repezit şi am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, şi am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de şaptesprezece ani; înfăţişarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.” Apărută la 21 noiembrie 1896 în «Epoca», scurta povestire a lui Caragiale, intitulată Boborul, ne prezintă istoricul unui stat: Republica de la Ploieşti. Luptând împotriva «tiraniei», Caragiale ne va supune altei tiranii: tirania sublimului, pentru ca imediat după aceia, la numai câteva rânduri să ridiculizeze totul. Tirania sublimului va lua forma hilarului, grotescului, bufoneriei. Dealtfel însuşi Călinescu se întreba cu obstinaţie dacă se poate pune vreun temei pe confesiunile sale de levantin. Sedus de marea farsă a utopiei, prea tânărul pe atunci Caragiale, proferă pe un ton catilinar imperioasa necesitate a instaurării unei Republici care să uniformizeze aceşti «copii ai poporului», din mijlocul căruia se revendica şi Miţa Baston, celebra republicană, o adevărată pre(s)cursoare a femeilor comisar, eşuată din fericire în lubricitatea alcovurilor. Să fi fost autorul Boborului (ca să folosim o sintagmă ce aparţine unui filozof francez), unul dintre cei ce au revitalizat spiritul cruciadelor într-o veche ţară a creştinismului?! Ne aflăm în seara de ajun a lui 7 august la «otel Moldova», într-o demenţială competiţie bahică, numită «la kilometru». Atmosferă de lumpen, oarecum asemănătoare cu cea din romanele lui Zola. Cel ce reuşeşte performanţa de a întinde sticlele golite de la un perete la celălalt a încăperii într-o anume poziţie este declarat învingător, plătindu-se în felul acesta o bună parte din consumaţie. Se întâmplă (au fost şi cazuri), când jucătorii fiind de aceiaşi talie să aibă loc şi remiză. Cheful de la «otel Moldova» începe de cu seară până la unu trecute după miezul nopţii, când, mai mulţi conspiratori, printre care se numără şi Stan Popescu, aud mult aşteptatele dangăte de clopot prin care cauza sfântă a poporului îi cheamă pe câmpul de onoare. Era ceasul acţiunii. Ca la comandă, această adunătură de lumpeni, se ridică cu figurile lor îndârjite şi pornesc grămadă prin gangul «otelului» spre obor. „La 2 şi jum. despre ziuă, consemnează cu o acribie jubilatorie junele iacobin Caragiale, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte şi mai ales casa confiscată. La 4, uşile temniţei de pe drumul Rudului se deschid pentru câţiva republicani închişi în prevenţie. La 5 batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mâinile Prezidentului. La 5 şi jum., poliţia republicană este organizată, poporul ca gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri şi de la ipistaţi, cu puşti de vânat, cu pistoale şi reteveie. La 6, în Piaţa Unirii plină de popor - tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră Statua Libertăţii (cetăţenilor ploieşteni Naţiunea recunoscătoare) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnaţi citeşte actul solemn al întemeierii Republicii. La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace în sunetele marşului eroic de la ’48. La 8, o parte din popor, cu poliţaiul şi un taraf de lăutari, mergem în grădina Lipănescului. Aici, pe iarbă, se-ncinge un zaiafet nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte şi gras ca nişte altare antice pe care se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele odată golite se rostogolesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm… A! Sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta libertate şi - te pupă! O!” Se ştie că secolul al XIX-lea, marcat prin liberalismul său (uneori baroc) a cunoscut o adevărată epidemie de revoluţii. Într-o Europă incendiată de spiritul micilor cruciade de buzunar, aceste evenimente vor eşua, după expresia unui cunoscut exeget al regimurilor totalitare (l-am numit pe Franqois Furet), în mod lamentabil în sisteme de putere. «Încetând să mai fie un început, remarca filozoful, revoluţia a devenit un bilanţ.» Din placenta lui 1789  va mai ieşi un avorton: Republica de la Ploieşti. Cu acele trecute vremi, aşa cum scria cronicarul Miron Costin, vom încerca să aflăm şi noi cele viitoare. «În secolul nostru, scrie Caragiale, recte haimanaua troţkistă (se înţelege un troţkism avant la lettre), s-a născut şi s-a sfârşit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploieşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. «Născută din, prin şi pentru popor, pe la două ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceiaşi zi la ceasurile patru după-amiezi. Nu face nimica! mărirea şi importanţa statelor nu se judecă după extensiunea şi durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puţin pe care la jucat în complexul universal.» Racordaţi la undele hertziene ale evenimentelor internaţionale (la data despre care facem vorbire funcţionează doar telegraful prin care Farfuridi se temea să nu i se recunoască slova), ploieştenii vor ca musai oraşul  lor să fie condus de o Republică, monarhia nemaifiind viabilă. Ca şi Franţa, ce se declară la 4 noiembrie 1848 Republică Democratică unică şi indivizibilă, Ploieştiul va deveni, printr-o fulgerătoare lovitură nocturnă, o unică în felul ei Republică. „Turbulenţa este înşelătoare dar nici calmul nu este mai puţin. Cetăţeanul oscilează întotdeauna între papuci şi baricadă”, va remarca Pascal Bruckner în Melancolia democraţiei, de parcă s-ar referi în mod special la Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Care sunt avantajele într-o Republică? se întreabă Leonida ţinând în faţa Efimiţei, soţia sa, un discurs esopic, o adevărată poliloghie. „Nu numai «leafa», va remarca junimistul Ibrăileanu, şi  «pensia», i le va respecta, nu numai că el visează că nici datoriile nu ai voie să le plăteşti  în  «republică», dar tot, fiecare cuvânt, fiecare gest al acestui decrepit respiră acelaşi egoism. (…) Când conu Leonida zugrăvind Efimiţei «revoluţia de la 11 februarie» zice «să te ferească dumnezeu de furia poporului. Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare şi lume lume», nu e iarăşi o simplă glumă bazată pe contrastul furie-paradă. E indicată, se poate zice în chip lapidar, fizionomia «revoluţiilor» noastre, căci noi nu am făcut revoluţii  «drepturile omului» ne-au venit de-a gata, evenimentele noastre mari ne-au fost impuse de presiunea europeană; noi le-am făcut primirea cu petreceri, cu muzică şi «tămbălău». Furia este o iluzie. Şi corolar, conu Leonida ca şi toţi tovarăşii săi din Caragiale, pricepe formele nouă exact în măsura în care a luptat pentru ele şi la nevoie le apără exact cu aceiaşi  «furie» cu care a luptat pentru ele! (…) Iar când trezit din somn de Efimiţa (va remarca cu maliţiozitate dar şi cu o doză de naivitate Ibrăileanu), conu Leonida declară că zarva din stradă nu poate să fie revoluţie pentru că nu e voie de la poliţie să se tragă noaptea focuri de armă, nu-i aşa că acesta, cel puţin pare o pură glumă ba încă prea exagerată? Cu toate acestea cine nu ştie că revoluţionari de-ai noştri nu păşesc la manifestaţie de stradă (să-i zicem câteva geamuri sparte) dacă n-are asigurată bunăvoinţa autorităţii? Fără această siguranţă «revoluţie» e întotdeauna un lucru primejdios, în orice caz îndoielnic prin urmările lui pentru cel ce o face. Revoluţii (adică mai exact răscoale) nu fac fără permisiunea autorităţii decât golanii (sic! - n.m), cetăţenii niciodată.” Dacă ramolitul de Leonida, cel ce va confunda revoluţia cu «lăsata secule», impresionat de ceea ce seara citise la gazetă, face teoria revoluţiei în budoar, peste papucii acestuia, Ibrăileanu, şi mai miop, îşi va mai trage încă o pereche de galoşi, căci te şi miri cum junimistul, cu toată alura lui de mare critic al vremii, nu a observat cum în Boborul lui Caragiale întregul Ploieşti foşgăie de Neceeaevi şi Bacunini magnetizaţi, ce visează la mult aşteptatele zori ale frăţiei mondiale. Nota Bene: Culmea ironiei, oraşul de baştină a conului Leonida este tocmai Ploieştiul, unde acesta va intenţiona să se refugieze în cazul în care lucrurile se vor agrava. Proletariatul, aceşti «clănţăi izolaţi», cum îi numea Stirner, îşi va însuşi în mod temeinic o regulă precisă: într-un război revoluţionar prima condiţie este rapiditatea acţiunii. Adunaţi într-un spaţiu unic şi individual, dincolo de interferenţa marii scene istorice, pe care autorul accentuează, această micro societate de tip rural, cu risipa sa de energie şi agitaţie zgomotoasă, creând sentimentul invincibilităţii (fie chiar şi numai pentru câteva ore), ploieştenii (locul de baştină şi a vitriolantei Miţa Baston), vor reuşi ceva mai mult decât etnia ţiganilor din Ion Budai Deleanu, ştiut fiind că alde Aordel, Căcâcea & Comp. s-au luptat între ei, aruncând cu pruncii unii în alţii, întemeind în felul acesta (şi aici vom avea de-a face cu un semieşec), republico monarhia. Fălci mutate din loc, dinţi scoşi, prunci ucişi, acesta fusese tributul pe care-l plătise etnia gitană, ajungând până la urmă (ne facem onoarea de a cita un ex-preşedinte de Republică, adept declarat al despoţilor luminaţi, cu originala lui democraţie rămasă în coadă de peşte), la un consens. Căci dacă consen(z)ualitate nu e nimic nu e. «Teroarea, afirma Robespierre, nu este altceva decât justiţia promptă, neclintită, este mai puţin un principiu general al democraţiei aplicat nevoilor celor mai imperioase ale patriei.» În această, în fond, dramă de gesticulaţie, se va ascunde comedia fraternităţii generale, anunţându-se sosirea unei bizare şi stupide dominaţii mondiale. Căci în Boborul orice alianţă pentru salvarea tinerei Republici, aşa cum consemnează Jaures despre evenimentele din Franţa, este exclusă. A accepta o astfel de coaliţie, ar însemna să amâni cauza sfântă a boborului (sic!), menţinând mecanismul unei puteri ce nu va face decât să consfinţească vechea orânduire a împilării oligarhice, pe care sora noastră de ginte latină (citeşte Franţa), a trimis-o, in corpore, la ghilotină. «Cu toate că a vrut să instaureze domnia virtuţii, raţiunea revoluţionară a făcut inevitabilă domnia suspiciunii şi în curând pe cea a terorii.» (Jan Starobinski) Să ne amintim chiar de vizionarul Nae, onestul familist, unul din amicii autorului, cel cu rapiţa şi două kilograme la hectar (având cam aceleaşi convingeri pe care le avusese şi anarhistul Cristian Racovski, alt amic a lui Caragiale ce visa la revoluţia mondială), cerând în mod imperios instaurarea unei tiranii ca-n Rusia. «Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi ce se petrece, nu poţi pentru ca…» Fanaticii facerii de bine «nifiliştii», vor avea la bază recrudescenţa violenţei, vecină actelor de terorism. Însuşi junele entuziast, marcat de o aşa zisă teologie sentimentală - suportul reformismului utopic - ce face istoricul evenimentelor, căci în Boborul nu avem de-a face cu un narator fictiv, fiind totodată şi unul  dintre cei mai aprigi susţinători ai ordinii în Republica ploieştenilor: «am curajul să o spun cu mândrie», spera în prescrierea vinei sale contra monarhiei, monarhie despre care iată ce scria la maturitate: „Degeaba - eu sunt nemulțumit. Încă o iluziune pierdută! încă o legendă, pe care mi-a distrus-o vremea și școala noastră modernă: Reacțiunea! Ce era Reacțiunea! Un monstru odios, eminamente anti-patriotic, anti-național, anti-liberal, - o Plevnă internă! Ea desprețuia, batjocorea, strivea, trăda, sugruma poporul, și apoi tot ea îl exploata sistematic. Vrăjmașă jurată a libertăților publice, a Constituțiunii și a tutulor (sic! n.m), instituțiunilor, ea înneca mai întâi și apoi scălda țara în sânge. Era neagră; avea sute de capete ca hidra și mii de ghiare de vampir; fugea de lumină și lucra la întuneric, fără să aibă vreodată curajul opiniilor sale, și complota cu străinii contra Românismului. Uneori, ea își înfigea adânc ghiarele în coastele Națiunii și, odată călare pe pradă, sugea cu lăcomie sângele și sudoarea poporului-martir; alteori, înfigea în sânul României un cuțit până'n prăsele și cadavrul ei sângerând îl arunca la picioarele comitelui Andrassy! Era în fine oribilă și hidoasă. Dar, pe lângă atâtea grozăvii, avea și o mare calitate: închipuirea ei era sprijinul cel mai positiv al patriotismului și liberalismului meu. Când aceste sentimente, care erau singura-mi demnitate în ochii mei proprii, șovăiau sau moțăiau; când, în viața de toate zilele, copil sărac, necăjit de nevoi și păsuri grele, uitam un moment că sunt dator să mă gândesc mai presus de toate la patrie și la libertate - un glas profetic mă suduia din amorțire strigându-mi: Deșteaptă-te, cetățene! Reacțiunea stă la pândă! La această teribilă amenințare apocaliptică, săream în picioare rușinat de lașitatea mea vinovată de-o clipă. Uitasem Reacțiunea! Deodată treceau prin gândul meu aiurit toate prăpăstiile. Vedeam capetele hidrei cu ciocurile căscate gata să mă sfâșie; simțeam în carnea mea pătrunzând până la oase ghiarele monstrului; mă simțeam sugrumat și afundat în întunerec sub ruinele vastului nostru edificiu politic, unde un călcâi de străin îmi strivea capul! Sânge! o baie de sânge! Atunci patriotismul meu și liberalismul se deșteptau formidabile cu o supremă încordare, și, trezit dintr'un vis chaotic, răcneam ca un apucat: Jos Reacțiunea! A trecut vreme, și spiritul de examen, - acest fatal spirit, care ne'mpinge să știm mai mult, poate, decât ne trebue - vierme nenorocit care roade cu tenacitate rădăcinile credințelor - începu să găunoșeze bazele giganticei mele legende. Perfidul! Odată, când săream din loc pentru a nu știu câta oară de spaima hidrei, iată ce mi-a șoptit viermele la ureche: Reacțiunea?... prostule! Deschide-ți ochii bine; uite-te împrejuru-ți, și revino la sensul realității. Mai ți-este permis ție, om cu oarecare cultură, să crezi în existența ființelor fabuloase? Nu ți-e rușine ție, om matur, să aibi frică când te culci, ca un copil pe care bunica îl stăpânește speriindu-l cu Muma-Pădurii? Dar Reacțiunea e tot atât de reală cât sunt de reali grifonul, sfinxul, zmeii și căpcăunii din basme. Reacțiunea ta nu este de cât o vedenie, un cauchemar cronic, pe care l-ai contractat, nenorocitule, prăpădindu-ți creerul și nervii cu băuturile falsificate ce ți le-au debitat niște șarlatani! Vrei să faci o experiență? Încetează a mai înghiți necontrolate produsele negustorilor politici lipsiți de orice scrupul, și are să-ți treacă boala cronică - ai să scapi de halucinația Reacțiunii. Boala mea ajunsese, în adevăr, așa de chinuitoare, că n'am  putut respinge povețele spiritului de examen. Le-am urmat - și m'am tămăduit. De multă vreme dorm acuma liniștit fără visuri rele, fără teamă de primejdie pentru Națiune, Constituțiune și alte instituțiuni. Sunt sănătos, da; dar câte odată îmi pare rău: am ascultat spiritul de examen - am ucis legenda - s'a dus liberalismul! Ca un înțărcat băutor de haciș, care regretă extazurile ce și le procura odinioară, mi-aduc aminte adesea cu duioșie de ciudatele vedenii ce aveam când mă apucau accesele de febră liberală. Adesea mă apucă un dor nespus de acele vremuri când, înainte de a fi om cuminte, eram un patriot liberal zănatic. Da, sunt sănătos astăzi, dar tot am rămas cu o apucătură, o meteahnă, pe care n'o pot stăpâni totdeauna. Așa, zilele trecute, - când am văzut pe d. Paul Stătescu, prefectul liberal, trăgând în studenții nevinovați cu reteveiul; când am auzit de atrocitățile din beciurile poliției, - mărturisesc drept că, deși suntem aproape de sfârșitul veacului XIX, nu m'am putut opri să strig, ca în vremurile liberalismului clasic: Jos Reacțiunea!” Cuprins la rândul lui de febrilitatea unei frenezii administrativ teritoriale republicane, cunoscutul general Candiano Popescu, în calitatea sa de Prezident al Republicii, ce-şi va citi proclamaţia ridicat pe un scaun de tocat cârnaţi, va declanşa insurecţia de la Ploieşti, fără ca celelalte oraşe ce făceau parte din conjuraţie: Bucureşti, Buzău, Craiova, să-l fi urmat. Această, cum ar zice Călinescu în stilul său rocambolesc, insolită tehnică a loviturii de stat la nivel de judeţ (înţelege ce vrei!) pusă la cale de un general rebel, mai degrabă, s-ar zice, dintr-un exces de zel, decât din conceperea vreunei strategii anume, se va solda cu un remarcabil succes de moment, cetăţenii ploieşteni (apelativ terminologic al tuturor Republicilor dar mai ales ale celor ce vor veni), cucerind cazarma Sf. Nicolae (în ochii revoluţionarilor, cum spuneam, o adevărată Bastilie), reuşind să preia puterea, însă pentru foarte puţin timp. Pentru moment puciul republicanilor va reuşi. Ploieştenii sunt în culmea entuziasmului. Clasa proletariatului revoluţionar se află în culmea fericirii. Evenimentul este sărbătorit cu friptură şi cârnaţi cu usturoi, amintind de lumpenproletariatul Parisului anilor 1849, condus de Napoleon al III-lea, şeful societăţii lui 10 Decembrie. Suntem îndreptăţiţi să credem că junele iacobin Caragiale, ştia nu numai de existenţa conspiratorilor ploieşteni, din rândul cărora, la numai cei şaptesprezece ani ai săi, se revendică, spre exasperarea mamei sale, dar şi de subordonarea acestora faţă de centrul conspiraţiei. La o lectură mai atentă (trimiterea conţine un aluziv hibrid privind clasificarea încă de pe atunci ale unor dosare secrete pe care numai o binevenită lege a lustraţiei ar fi făcut posibilă cunoaşterea lor), rezultă că ar fi existat şi un centru, din moment ce autorul menţionează: «De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori, între cari şi Stan Popescu aşteptând veşti (de unde? istoria nu poate încă spune).» Celelalte oraşe, prezumtiv participante la conjuraţie, mult mai precaute, aşa cum o vor cere ofiţerii conspiratori de la Furceni, nu vor schiţa nici un gest de solidaritate, ducând în cele din urmă la un eşec lamentabil, fiind arestaţi 41 de rebeli. Caragiale, care şi de data aceasta simte enorm şi vede monstruos, indică cifra de peste «şase sute de copii ai poporului în numai trei ore.» Cei suspecţi (nu golanii, ci teroriştii, aşa cum fuseseră văzuţi în contextul monarhiei, printre care se număra şi junele autor, ce va scăpa doar cu un arest la domiciliu), acuzaţi de subminare de stat, vor fi trimişi în faţa Curţii de juraţi din Târgovişte. Dealtfel presa locală a liberalilor radicali (consemnează infatigabilul documentarist Şerban Cioculescu în Caragialiana sa), va semnala la vremea respectivă, revoltătoarea şedere a generalului într-o celulă unde, pentru al doilea an, acesta va sparge ouă roşii de Paşti. Lucru paradoxal, oricât de mult ai scotoci prin arborele genealogic şi aşa destul de nebulos al acestei, cum bine observa Şerban Cioculescu, dinastii actoriceşti, nu se va găsi până la Caragiale vreun revoluţionar. "Leteraţi", aşa cum nu prea şi-a dorit, da, dar revoluţionari?! Dimpotrivă! Acest mesianist de o zi al plebei proletare (întotdeauna vota cu opoziţia care-i era profund antipatică), cochetând în mijlocul camarilei socialiste, unde se bătea amical cu Gherea pe umăr, văitându-se de afacerile ce-i mergeau din ce în ce mai prost, iacobinul răspopit ce simte o arzătoare dorinţă de a intra în parlament, renegându-şi, spre sfârşitul vieţii, convingerile de altădată: «Să apăr Sfânta Constituţiune!», girondinul cu nostalgia iacobinismului şi viceversa, asemenea unui Cănuţă om sucit (curat sucit!) îşi va denunţa chiar mama într-un limbaj vituperat ca fiind o «reacţionară» şi o «retrogradă». Cel ce va deplânge cu mult amar soarta sabiei sale, crezând în mod sincer (!) că lupta pentru idealurile la care aspira avea o cauză dreaptă, va fi, spre norocul său (îndrăznim să credem), şi a literaturii române, arestat de către mama sa la domiciliu, ratând în felul acesta dolcele farniente a unei deportări în îndepărtata Siberie, după cum şi-ar fi dorit-o, încercând, urmare a succesivelor lui falimente de mai târziu, să o acrediteze în ochii lui Gherea, întrebat fiind cum îi mai mergeau afacerile. Iată ce scrie remarcabilul Cioculescu în profundul său studiu despre om şi operă la capitolul Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă: «Ca să mă întorc la capitolul nescris despre Caragiale beraru, cum îl numeau unii în derâdere din amintirile lui Ion Păun Pincio aflăm un lucru nou: poetul a fost impiegat la berăria lui Caragiale din Bucureşti. La care din berăriile lui­? Gambrinus, Tunelul sau Bene Bibenti din Şelari? În definitiv n-are a face! Principalul este că poetul a găsit un moment de refugiu din mizerie şi din literatură (iertaţi-mi tautologia) ca impiegat la o afacere ratată a lui Caragiale. Păcat că nu şi-a scris impresiile! Am fi avut o pagină lirică despre una din întreprinderile comerciale ale lui Caragiale, una mai reuşită ca cealaltă (penultima a fost cucerirea restaurantului gării Buzău, din primăvară până în toamna anului 1895 când nenorocitul birtaş a vrut să-l facă marţ pe Gherea, antreprenorul restaurantului gării Ploieşti, afacere rentabilă). Amatorilor de vorbe de duh ale lui Caragiale le voi da după Constantin Graur, fostul meu director de la Adevărul, această anecdotă in extenso: La un bal socialist de anul nou un grup discută: Caragiale, Gherea, Ion Nădejde, Traian Demetrescu, Anton Bacalbaşa, etc. Caragiale în vervă, ca şi foarte des în toane paradoxale face elogiul ţarismului. Gherea îl întreabă: -Bine Iancule, dar dacă tu ai trăi în Rusia de când ai fi înfundat Siberia! Caragiale prompt şi cu înfocare: -Taci mă! Că-i mai bine în Siberia pe socoteala statului decât aici pe socoteala mea. De unde tragem concluzia că paradoxalul şi cheltuitorul Caragiale se descurca băneşte greu cu toată moştenirea Momuloaiei.» Asemenea eroului din Cântecul Nibelungilor, unde Volker mânuieşte şi sabia şi lăuta, la sfârşitul unei poezii intitulată amicului meu Gion, Caragiale scrie: «Scuză-mi, Gion, acest pripelnic indigest ola padrio (…) ghiveci amestec talmeş balmeş.» Haimanaua se referea la «ipersensibilitatea ramolitei jupâniţe ce se cheamă Academia.» Pe Caragiale, cel despre care se spunea că nu şi-a terminat niciodată liceul (să fi fost de vină participarea sa la revuluţie?), refuzându-se mai târziu şi dreptul de a fi distins de Academia Română (poate că într-o Republică şansele lui ar fi fost altele), Eminescu îl propunea ca «ministru al tuturor mascaralelor din ţara turcească.» (Călinescu –Istoria…) Să fi fost ireverenţiozitatea aceasta o poliţă a poetului „nepereche”, plătită acestui gură spartă, «arhicanaliei», cu care iubita sa comisese adulterul, pe care Maiorescu se codea să i-l aducă la cunoştinţă poetului? «Pe Gherea îşi propunea să-l spele pe cap fiindcă refuzase Bene Merenti. Râdea de pernicioasa boală parlamentară a criticului care cetăţean român cutezase să se ocupe de marinarii revoluţiei (sic! nota mea: I.I) de pe vasul Potemkin.» De ce nene Iancule?! am putea întreba şi noi, ca ipochimenul ce deplângea soarta imparţialului contabil Anghelache,  ai uitat dulcele amor, iubirea juvenilă a celor ceasuri glorioase din Boborul? Care, ne întrebăm în mod retoric, dintre cele două distincţii, recte cea de ministru al tuturor mascaralelor şi cea de academician i s-ar fi potrivit fostului garibaldin? Închis de către mama sa, cu sabia şi hainele confiscate, imberbul Caragiale, autorul de mai târziu al Boborului, îşi va rata şansa de a depune mărturie din îngrozitoarea casă a morţilor, aşa cum o va face Dostoievski. Căci, dincolo de plutarhianul paralelism al destinelor celor doi scriitori, o asemănare va exista totuşi. Făcând parte din grupul petraşevskiştilor, un astfel de gest (conspiraţie  antimonarhică), va fi cât pe ce să-l coste viaţa pe Dostoievski. Se ştie că autorul Demonilor, aflat la un pas de a fi împuşcat de un pluton de execuţie, va fi deportat în cele din urmă la patru ani de detenţie în Siberia. Aflat în faţa morţii, tânărul pe atunci Dostoievski, va povesti cu o luciditate înfiorătoare a detaliilor tragedia sentimentelor simţite pe propria-i piele în pre momentele executării. Un Caragiale, vă veţi întreba cu stupoare, în faţa plutonului de execuţie?! Să ne închipuim, odată cu prezumtiva deportare a lui Caragiale în Siberia, un binecuvântat gulag în care toate personajele din solidaritate faţă de autor l-ar urma. Ne-o putem oare închipui pe Miţa Baston îmbrăcată într-o pufoaică zdrenţuită, fanatica republicană persecutată tocmai de republicanii veniţi la putere, pe Agamiţă Dandanache, decrepitul care abia dacă şi-ar mai duce zilele prin barăcile împrejmuite cu gardurile din sârmă ghimpată, pe Fănică Tipătescu, prefectul de altădată al judeţului, berbant, spilcuit, încă păstrându-şi papionul pe pielea goală, trăgând la roabă şi făcându-şi norma pentru două sute de grame de pâine?! Binecuvântatul eşec a revoluţiei de la Ploieşti, puciul dejucat de forţele reacţionare, ar fi putut pune în pericol libertatea autorului şi poate chiar şi viaţa sa. La cei doar şaptesprezece ani ai săi, câţi avusese în timpul tulburătoarelor evenimente de la Ploieşti, nici măcar nu debutase, nu scrisese absolut nimic. Din marea grijă faţă de viitorul odorului, tatăl său magistrat în cadrul tribunalului de la Ploieşti, îl va angaja ca simplu copist, funcţie pe care o va abandona, dedicându-se mai degrabă luptei de stradă. O mamă gorkiană, având presimţiri sumbre, va potoli temperamentul juvenil, mergând până la a-i confisca acestui Gavroche cu domiciliul forţat «sabia pe care a aruncat-o unde? Nu ştiu şi mi-a încuiat şi ghetele şi pălăria în scrin.» La data consemnării extraordinarului eveniment, mama revoluţionarului nostru, va fi decedată. « Mi-adusei aminte, va consemna naratorul cu evlavia unui anarhist înduioşat, dominat dintr-o dată de sentimente umane, că am părinţi, cari m-aşteptau, şi mă dusei degrab’ acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacţionar, departe de a înţelege importanţa politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecuse în oraş şi tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă - că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârşitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă. În zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, că am o funcţiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o unde? nu ştiu, şi mi-a încuiat şi ghetele şi pălăria în scrin. O săptămână m-a ţinut astfel captiv, până s-a potolit primejdia.» În ochii grijuliei mame, acum închişi pentru totdeauna, acea adunătură de vagabonzi (fiecare epocă îşi are golanii săi), în frunte cu unele lepădături (termenul aparţine lui Marx) ale burgheziei radicale, o şleahtă de ruinaţi, cum ar spune-o acelaşi demiurg al materialismului, cu mijloace de existenţă îndoielnice şi de origine dubioasă, într-un cuvânt toată această masă confuză şi pestriţă pe care împrejurările o aruncă dintr-o parte şi alta şi căreia francezii îi zic boheme, nu-i făcea în nici un fel onoare fiului său, participarea la puci fiind poate chiar motivul ce ar fi putut grăbi moartea tatălui, grav bolnav la acea dată. Nota Bene: «Luca era bolnav când Caragiale participă la revuluţie dezarmând un subcomisar al cărui post îl şi luă din graţia Prezidentului ridiculei Republici», ne edifică G. Călinescu. Timp de aproape o săptămână, republicanul nostru, pătruns de o adâncă responsabilitate civică, se va plimba prin camera fortuită asemenea unei pantere în captivitate. Ca orice lucru inedit, ce ia naştere pe meleagurile noastre mioritice, revolta plebeienilor se va finaliza printr-o reconciliere în transparenţa bunăvoinţei universale, căpătând sub pana lui Caragiale (cum altfel!) aspectele unui coşmar burlesc. «Când lupţi însă cu nimicul (declară Iorgulescu în Eseul despre…), nu există nici victorii nici înfrângeri, te confunzi cu el. Unicul rezultat al marilor bătălii din lumea lui Caragiale este macularea tuturor, sărbătorită apoi cu fast prin chefurile de împăcare. În această lume armonia se obţine prin reducerea forţată la acelaşi numitor, numitorul comun al omogenizării în derizoriu, trivialitate şi mascaradă.» Avem aici, în această Republică a termidorienilor chitrofoniţi, de-a face (se va vedea) cu o veritabilă noapte a cuţitelor lungi şi a paharelor de cristal. E drept că după această fulminantă lovitură antimonarhică pusă la cale de rebeli, riguros cronometrată de iacobinul Caragiale, protagoniştii cad (afirmaţia aparţine lui Mircea Iorgulescu), într-o totală «voluptate a lipsei de răspundere». «A fost aşadar rebeliunea, va scrie B. Elvin (vezi Modernitatea Clasicismului –I.L. Caragiale, 1967, Editura pentru literatură), un prilej de a reflecta că dincolo de laşitate se află o incurabilă impostură, o dezolantă nepăsare. Marile cuvinte vehiculate de această societate erau capcane, singura realitate era poltroneria, de oriunde s-ar fi plecat, tot aici se ajungea.» Pedant, conştiincios, cu o indignare mimată, pretinsul carbonar matzzinian (mai degrabă demistificatorul ce se trăgea dintr-o familie care la 1848 fuge din Bucureşti din cauza holerei), copleşit chipurile de măreţele evenimente aflate într-o năucitoare desfăşurare, speră în apariţia istoricului care să consemneze totul in extenso. Evident, avem aici de-a face cu o caricatură de egalitate. Sub stindardul fraternităţii universale ghilotina va fi înlocuită cu boloboacele. De la un capăt la celălalt a povestirii, bariera dintre realism şi fantastic se intersectează, contopindu-se. Fantasticul sufocă aura verosimilităţii, încât, uneori aproape că nici nu ne mai dăm seama când avem de-a face cu o istorie veridică şi când cu o ficţiune a acesteia. Voluptatea naratorului de a se implica (şiretlicul unui captaţio benevolentiae), nu diminuează cu nimic din forţa de evocare. Imixtiunea supranaturalului (aş numi-o mai degrabă bufonada fantasticului), care are loc cu o uimitoare naturaleţe, grefată, tocmai pe puseurile de sinceritate expresivă ale autorului, devine aproape sufocantă în partea a doua, unde se interferează marea scenă a istoriei şi ceea ce se află dincolo de marginile ei, să-i zicem dilema diletanţilor republicani, această micro societate de tip rural, cu risipa sa de energie şi agitaţie zgomotoasă, cu sadismul său jovial, un fel de snobism al violenţei. Dacă istoria (sperăm obiectivă) va consemna un număr de 41 de arestaţi, în fantezia sa borgesiană, Caragiale vede, în această aprigă vânătoare după republicani, «şase sute de fii ai poporului în numai trei ore». Revoluţia, dacă tot am luat ca reper pe una din surorile noastre de gintă latină, este chiar raţiunea de a trimite la ghilotină. Pentru resuscitarea unei societăţi (consensul imperios al unanimităţii nu va mai îngădui nici măcar acea «puţintică răbdare», termenul de graţie pe care Prezidentul din O scrisoare pierdută îl cerea onorabilului auditor), istoria se foloseşte de ghilotină ca de un instrument terapeutic, aşa cum afirma un alt personaj din Dantonul lui Camil Petrescu. Boborul vrea «libegtate, egalitate, fgategnitate», dar pentru asta musai trebuie decapitată «oligarchia», privilegiata clasă a ghiftuiţilor în frunte cu capul încoronat. Aflat în exil la Berlin iată ce va scrie cu ocazia răscoalei de la 1907: «Aşa se recrutează oligarchia care stăpîneşte ţara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc - şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, nuciun salt social dela o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr'un fiu de ţîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr'un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima viţiului, cînd a scăpat de puşcărie, graţie  intervenţiei rudelor influente; dintr'un copil de cîrciumăraş, un avocat ilustru, care, în câţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr'un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.» Aceasta va fi poziţia sa exprimată în cunoscuta lucrare -1907 din primăvară până’n toamnă - scrisă la Berlin, unde se afla  volintir pe banii, parte câştigaţi de pe urma unui bordel, moşteniţi de la Momuloaia. Auzind despre memorabila răscoală a ţăranilor reacţia lui fu promptă: «Nici un om cuminte nu poate da deplină dreptate ţăranilor răsculaţi. (…) Trebuia stins focul? - Mai încape vorbă?»

[Sofia Sincă]

 

Revoluţia de la Ploieşti, văzută de Caragiale prin prizma avalanşei de informaţii deţinute de autor.

Frământări politice în România au fost de când lumea. Regele Carol abia se înscăunase şi intrigile mai marilor europeni doreau să-l submineze, deja. Deci, Europa a fost mereu cu ochii pe noi, deşi ne-au şi ne consideră pe la margine. La această revoluţie participă şi junele Caragiale, care pe atunci nu avea decât 17 ani, nu scrisese nimic, dar avea avânt revoluţionar cât şapte. Avânt care îl potoleşte mama sa (sic!), pe care o consideră reacţionară, încuindu-i sabia şi hainele.

Revoluţie pe care, mai târziu, sub deviza ''simt enorm şi văd monstruos'' marele nostru scriitor o va descrie în ''Boborul'' şi în ''Conul Leonida faţă cu reacţiunea'', printr-o atmosferă de carnaval şi de mascaradă.

Am citit cu deosebită plăcere această pagină istorico-literară-documentaristică a ta, Ioan Ifrim, am citit şi am admirat sumedenia de informaţii pe care le deţii, informaţii ce decurg dintr-un studiu amplu, dar şi dorinţa de a reda cât mai mult cititorului.

Sofy, cu preţuire!