Ziua în care ursitoarele n-au mai venit

 

-Nea Gheorghe?! Măi, Nea Gheor-gheee!... Omul strigase cu putere la poartă, dar văzând că nimeni nu ieșea din casă, bătu cât putu de tare în țambre, cu bastonul pe care-l ținea în mână și în care se sprijinise să nu alunece pe drumul înghețat și înzăpezit. Abia răzbise până aici, prin troienele pe alocuri adunate în movile, ca ciurlanii ingrămădiţi pe câmp.

Ghinionul lui să se afle tocmai atunci de pază la primărie, când se primise acel telefon, ce anunța că drumul județean, începând cu podul de cale ferată dinspre Chirnogeni spre Comana, ajunsese impracticabil. Nămeții, în zona podului de cale ferată, peste șosea, făceau imposibilă înaintarea autosanitarei și a echipajului format dintr-un medic și o asistentă, spre Comana. Lui Dumitru, paznicul de schimb de la primărie, îi revenise sarcina să anunţe familia lui Gheorghe Stoenciu, că echipajul de la spitalul din orașul de graniță, cel mai apropiat de Comana, o putea prelua doar de dincolo de pod pe femeia ce trebuia să nască și pentru care se primise apelul de urgență... Și doar dacă între orele șapte şi cel târziu opt ale dimineții, cineva ar fi adus-o, cu orice mijloace, până acolo.

   Elisaveta, mama fetei în chinuri aflată, era în casă, alături de fiică, atunci când se auziră acele bătăi disperate în poartă. Gheorghe al ei trimisese deja vorbă de ieri seară, prin telefonul de la primărie, că fata lor, care nu putea să nască acasă și de două nopți îi stăteau la căpătâi mai multe vecine, trebuia neapărat dusă la spital. Aștepta numai ca vremea să se mai potolească, să nu mai bată pustiul de crivăț și să se mai înmoaie oleacă gerul, care parcă dinadins, acum în prag de Sf. Ștefan, începuse să se întețească. Gheorghe, dis-de-dimineață, de pe la cinci în grajd aflat, auzi bătăi în poarta de la drum. Lăsă furcoiul din mână și ieși în curte. Elisaveta ieșise și ea în prispa casei și tocmai își căuta șoșonii, când Gheorghe, zărind-o agitată, îi porunci:

- Vetă, intră în casă! Lasă că mă duc eu.

    Elisaveta urmări îngrijorată siluetele celor doi stând de vorbă și abia când omul ei se dezlipi de la poarta dinspre drum îl întrebă din priviri ce și cum, însă înțelese din tăcerea acestuia că nu mai era timp de zăbavă pentru nici unul. Când bărbatul se opri în dreptul ei, îl auzi:

- Ce stai și te holbezi? Îmbrăcați-o cât mai gros și aduceți-o la sanie. Au dat telefon de la spital că salvarea nu mai poate înainta de la podul dinspre Chirnogeni din cauza nămeților de patru-cinci metri. Toată zăpada, zicea Dumitru, a viscolit-o crivățul de pe câmp de a îngrămădit-o la adăpostul podului. Eu o să scot sania mare, pun și coșul de la căruță, cu paie noi așternut. O să înham calul.

   Femeia mai întrebase ceva, dar Gheorghe nu-i mai răspunse. Semn că nu glumea și intră grăbită în casă. Până la acel pod, știa și ea că era cale de peste zece km, dacă nu mai bine. Trebuiau să se grăbească. Abia când reveni pe prispă, văzu că dînsul scosese calul din grajd și tocmai îl înhăma la sanie. De Roibu, calul său favorit, stăpînul nu se dezlipea fără o bătaie ușoară cu palma pe grumaz, semn că în el își punea toată nădejdea. Așa făcuse și acum.

- Măi, Gheorghe? îl întrebă Elisaveta. Măcar de l-ai lua și pe Ionică. Ți-o ține de urât la drum. Nu mai e copil de-acuma... 

- El ce spune? întrebă Gheorghe: vrea musai să meargă?

- Apoi toată noaptea a stat cu ochii pe geam să vadă dacă au să vină ursitoarele la fereastră. Nebunele astea i-au băgat în cap de toate. (Se referea la femeile care stătuseră toată noaptea la căpătâiul Mariei și-i turnaseră în urechi copilului tot felul de povești).

Atât spuse Elisaveta și intrase grăbită în casă, să-i spună copilului să se îmbrace degrabă pentru drum.

Gheorghe tropăi din opinci pe lângă cal, să se mai încălzească. Verifică, printr-o bătaie de degete, clopoțelul de la gâtul calului (sunetul lui îi dădea încredere), așa cum o făcea de fiecare dată când pleca la drum lung; fiindcă sunetul lui îl liniștea atât pe el cât și pe Roibu. Încercă apoi cu piciorul tălpile săniei pe care nu o mai scosese de mult din ungherul grajdului. Erau solide: din salcâm trainic, le cioplise cândva. Apoi se desprinse de lângă sanie şi se duse la hambar, cu gând să dea drumul câinelui din lanţ. Dar câinele tot sărea în două picioare la pieptul stăpânului și mai mult îl încurca, gudurându-se.

   - Ho, mă, că mergi şi tu! Te iau cu mine... Mă prostule, n-ai să tremuri aici, în lanţ.

   Vorbea câinelui său, Negru, care i se vîra printre picioare, bucuros că fusese şi el luat în seamă. Gheorghe luă, din cuiul de la grinda hambarului, zgarda cu colţi de fier şi o puse la gâtul lui Negru. I-o punea anume pentru a-l apăra de colţii haitelor de câini cu care se mai încăiera atunci când îl lăsa slobod. Apoi îşi aminti că pe o poliţă în grajdul roibului avea un chiup cu păcură din care ungea hamurile iarna şi roţile la căruţă, vara. O săltă de pe poliţă împreună cu toporişca ce sta înfiptă în grindă şi le duse la sanie. Băiatul cu mamă-sa erau deja lângă sanie. Elisaveta mai moşmondea la nişte şaluri de lână pe lângă fiică-sa, după care trase un cojoc mițos de oaie peste cei doi:

   - Să ai grijă mă, Gheorghe, la drum! Şi să-i dai doctorului cât o cere. Nu te lăcomi!

   - Mai bine ai fi întrebat-o pe fiică-ta cu cine a făcut copilul... La ce-mi folosește muțenia ei când m-o întreba doctorul cine-i e tatăl?

Elisaveta își puse bărbia în piept. Tăcu mâlc. Înțelegea, măcar în clipele alea, că trebuia să fie de partea fiicei, dar și să nu-l supere tocmai acum pe Gheorghe.

   Gheorghe nu mai zise nimic. Îşi scuipă în palme, iar după ce îşi făcu crucea cu degetele împreunate la piept, puse mâna hotărât pe hăţurile învârtite după loitre şi dădu ghes calului ciolănos ce urni sania şi ieşi pe poartă în uliţa mare. În urmă mai zări cum Elisaveta ţinea o lampă în mână, protejându-i cu podul palmei flacăra pe deasupra sticlei ca nu cumva să sufle vântul mai tare şi s-o stingă. Se îndreptă către grajd vrând a se mai uita, încă o dată, dacă toate erau în ordine pe acolo.

   Scoasă în uliţa mare, sania înainta hotărâtă pe drumul care se ivea sub zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi înţepenite de ger. Vântul mătura dinaintea ei o zăpadă măruntă şi aspră împrăştiind-o în suluri pe câmp şi, de acolo, rostogolind-o până hăt-departe. Gheorghe îşi îndemna liniştit calul. O oarecare îngrijorare i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea să privească din când în când la Ionică, iar acesta nu părea să spună ceva. Îi clănţăneau, pesemne, dinţii în gură de atâta frig.

    Satul în urma lor se trezea la viață sub pătura albă de zăpadă. Mai lătra câte un câine pe undeva, mai scârţâia o portiţă de ger, lăsată slobodă; ca-n orice sat de câmpie, unde odată ce vin zorii, mai toți se frământă prin gospodăriile lor. Negru răsufla domol în urma săniei, bucuros că-şi urma stăpânul, dar cu urechile ciulite, atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe undeva prin bozii. După aproape o oră de mers, Gheorghe îşi auzi, în urmă, câinele care se oprise în loc şi urla prelung ca atunci când (din vechi se zice), cineva trage să moară.

   - Ce ai măi, prostule? Hai, Negru, hai cu tata, îşi chemă omul câinele.

   Apoi, se auzi urletul lupilor, depărtat; mai apoi, trei mogâldeţe cenuşii se iviră în zarea câmpiei, una în spatele alteia, în acrobatice salturi. Se desfăşurară într-o încercare de învăluire a prăzii pe care o descoperiseră. ivită din pîcle. Câinele se urni din loc şi mârâia la spatele săniei a pericol de nebănuit până în clipa aceea. Gheorghe smulse din perna pe care-şi ţinea capul fiică-sa, un pumn de lână; apoi, iute sări jos din sanie, după ce opri scurt calul în loc, de-i înfundă în urechi ghemotoacele. Asta mai lipsea! Să sperie haita calul şi să nu-l mai poată stăpâni.

   - Mă Roibule, mă tată, stai liniştit mă, că nu te atacă nimeni. Îi vorbea calului ca unui om mare; aşa vorbea Gheorghe cu toţi caii pe care i-a avut. Pe toţi îi simţea făcând parte din familie. Roibul îşi mesteca zăbala în gură şi fremăta dând din cap; adică „se înţelege, se înţelege”, doar îşi cunoştea stăpânul. Trasă de cal iar, sania mai făcu o bucată bună din drum. Lupii se apropiaseră însă ameninţător, întărîtaţi de apropierea prăzii. Ionică privea încremenit siluetele cenuşii şi i se părea că şi ele îl priveau duşmănos. Îl auzi pe taică-su vorbindu-i deodată, precipitat:

   - Ţine hăţurile, Ionică! Strânge bine să nu le scapi din mână. Băiatul se execută rapid. Apoi Gheorghe îşi slăbi cureaua de la pantaloni şi-şi descinse brâul de lână. După ce îşi strânse la loc cureaua, bărbatul izbi cu toporişca în capătul scândurii laterale a coşului săniei şi desprinse o stinghie lată de două degete şi de cam un metru lungă. La capătul ei înfăşură strâns brâul, încropind o torţă peste care turnă păcura din sticla de peste paiele aşternute în coşul săniei. Apoi îi dădu foc, scăpărând în vijelie mai multe beţe de chibrit. Când începu torţa să ardă cu flăcărui roşiatice vii, sări din sanie cu toporişca înfiptă-n curea la şold şi, din căpeţeauă, strunind calul la pas întins. Cu fachia pălălăi, știa el că puteai ţine la distanţă fiarele. Calul mirosise a jivină şi fornăia speriat, scoţând aburi pe nări. Gheorghe nu-l lăsa să-şi ia avânt. Ţinea strâns de căpeţea şi-i vorbea mai tot timpul:

   - Ho, mă!... Ho, Roibule, aşa, mă... Stai uşor cu tata... În acelaşi timp, privea cu încordare'nainte, sperând să zărească podul salvator de cale ferată, unde i se zisese că așteptau salvatorii. Atunci se întâmplă ceva neaşteptat: retras la fund în coşul săniei, Negru ţâşni la gâtul lupandrului ce se apropiase hotărât şi prea mult. Ceilalţi doi lupi, pesemne mai bătrâni, goneau precauţi, ceva mai de departe, urmînd cu boturi căscate lunecarea săniei pe drumul alb de omăt. Luat pe neaşteptate, puiandrul se dădu peste cap, cu Negru cu tot, în zăpadă. Se auzi schelălăit de fiară încolţită şi, peste umăr, din goană privind, Gheorghe văzu cum cele doua animale se hărţuiau cu ură, în vînzol continuu prin nămeţi. Lupandrul ce nu se aşteptase la saltul temerar al câinelui, se rostogolise năucit pe spate sub greutatea care îl doborâse. Gheorghe apucă să-i mai vadă doar ochii scăpărători şi colţii rînjiţi. Dădu drumul căpeţelei şi înfipse iute torţa în sanie, lângă loitre.

   - Ţine strâns mă, calul, să nu se sperie şi s-o ia la fugă. Ionică, auzi mă?... strigă el la băiat şi se avîntă cu toporişca în mână spre locul încăierării. Lupta era pe sfârşite. Colţii lupandrului, pesemne, se înfipseseră prin zgarda cu colţi de fier în gâtul lui Negru, încât Gheorghe auzi un schelălăit starniu, jalnic. Întoarcerea bruscă a lui Gheorghe, cu toporişca în mână, oprise fiara în loc şi, încercând a se desprinde din încăierare, se repezise în grumazul câinelui; însă zgarda de fier n-o anticipase. Urletul jalnic al cîinelui îl făcu pe Gheorghe să înjure cu voce tare. Răcnetul îngrozitor al bărbatului înlemni fiara o clipă, apoi îşi privi ţintă noul atacator. Şi Gheorghe o izbi cu toporişca în ţeastă, din toată încheietura braţului. Se auzi un trosc de os despicat şi sângele fiarei ţâşni în zăpadă. Negru sărise la o parte, gata să sară în ajutorul stăpânului. Lovitura îl dezechilibrse însă şi pe Gheorghe, iar Ionică privi ca la un tablou halucinant cum trupul tatălui său cădea peste fiară, în zăpada însângerată.

   - Tatăă!... strigă el cât putu de tare şi înfricoşat. Mă tăicuţule, ce faci mă?... dar se opri. Soră-sa, Maria, auzise acel ţipăt al fratelui mai mic şi îşi săltase capul de pe pernă și-l privea ciudat dintre blănurile îngrămădite în sanie. Dar cum băiatul părea a privi în gol, Maria puse capul la loc și oftă îndelung. Apoi o luară durerile și se strânse, ghem, sub cojocul de lână. Ionică mai auzi un geamăt prelung. Începu să dârdâie și se porni să plângă. Privi către soră-sa, printre lacrimi; și clănțănind tot mai des din dinți, cuvintele îl înecară:

   - La ce ai mai venit și tu pe lume, mă? Nimeni nu te vrea. Până și lupii ți-au dat de urmă înaintea ursitoarelor. Tu mai lipseai...

   Nu mai înțelegea nici el cum de se ajunsese pînă aici. Cum de se răciseră toate în familia lor, de când se aflase că Maria, sora cu șase ani mai mare ca el, rămăsese însărcinată; dar nimeni nu scosese nimic de la ea... Cine era tatăl?! Cum se întâmplaseră toate astea, atâta timp cât Gheorghe, tatăl, îi ținuse strânși în jurul familiei, pe toți? Privea pierdut acum în jur, la toate şi nu înţelegea cum de-i veniseră aşa gânduri. Lupii bătrâni se agitau la distanţă, nepricepuţi nici ei ce se întâmplase cu puiandrul desprins temerar din haită. Ionică mai văzu cum tatăl i se ridică, împingând cu picioarele trupul răsturnat, ce încă mai bâţâia, spasmodic, din labe. Gheorghe avea ochii înneguraţi, sângele împroşcat pe pufoaică îi provocau convulsii trupului, de parcă i s-ar fi făcut frig subit. Mai merseră o bucată de drum, cu Roibu de dîrlogi. după care tatăl rupse tăcerea:

- Ionică!... rosti el și se lăsă moale pe tălpica săniei. Apoi încet, ca pentru sine:

- Am dat de poalele troianului. Calul nu mai poate înainta de aici. Cred că nu mai e mult până la pod. L-am zărit mai adineauri, de nu mi s-o fi năzărit...

Ridică braţul, arătînd fiului, direcția. Ionică-l văzu că se ridică cu greu şi se duce, clătinându-se pe picioare, la spatele săniei. Îl mai auzi, ceva mai îngrijorat:

- Parcă s-a rupt ceva în mine... Nu mai văd bine deloc. Du-te, fiule! Ei trebuie că aşteaptă... Spune-le că am ajuns până aici...

Când tatăl se lăsase moale pe tălpică, Ionică simţi că-i sfârșitul lumii. Zărea, hăt în urmă, două mogâldeţe de fum dând raită, precipitate, acelui loc blestemat; şi cernit, nişte corbi ce planau în albul de peste leşul lupanului. Şi-n minte vedea un groaznic ospăţ, cu ei hrană haitei, hoitarilor; şi auzea tot mai stins urlet prelung..., tot mai stins. Mai privi la tatăl care-și trăsese din sîn pachetul cu țigări și scăpărase chibritul pentru a-și aprinde una. În urmă, la orizont, jumate din discul soarelui ivit, sîngeriu tot.

Se depărtă-n salturi de locul în care patru vieți depindeau numai de el. „Trebuie să reușesc... trebuie... Tre-bui-e!” Cu asta-n gând atacă hotărât, 'naltul troian...

Ajunse cu greu pe culme; la nici suta de paşi de unde se afla, era podul: și, dincolo, mașina Salvării. Mai putu să ridice mâinile și să strige cât putu de tare:

- Hei! Aici!... Aici suntem.

Și lunecă, răpus de efort, pe valul bătucit de crivăţ. Şi pe el l-au luat cei din echipa trimisă după fata în chinurile nașterii. Cu ei, traversă greu podul şi Gheorghe. Roibu şi Negru au rămas împreună, de strajă. Ziua abia mijită părea o lehuză, în paloarea unui Soare polar.

Maria născu în Salvare; dar Victor, cel atunci născut, avea să afle mult mai târziu. Cu mult mai tîrziu...

Şi, totuşi prea devreme, pentru mintea sa de şcolar fără tată "scris la catalog"; şi copil "din flori", fără vină.

 

Vizualizări: 131

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Aventuri în iarnă. Parcă ar fi rupt textul, din Hanul Ancuței. Narațiune împletită cu vechi și nou. Vechi - modul de a nara și acțiunea, iar noul - introducerea salvării, SMURD-ului.

Este textul tău, așa ai vrut să-l povestești, cu lux de amănunte, mai mult despre cal, grajd, sanie, câine, iarna și lupta cu lupii. Mai puțin te-ai referit la om. Scopul, intriga de fapt, era să se ajungă cu bine la acel pod, pentru salvarea a două vieți, despre care foarte puțin se vorbește. Mai bine ai fi transportat... orice, decât o femeie gravidă. Devine frustrant. Dar, în fine...

Am extras unele erori, dar nu pe toate, va trebui să treci și să perii textul.

Nămeții de zăpadă, - pleonasm. Nămeții sunt doar de zăpadă.

când se auzi acele bătăi, - se auziră, pluralul la perfectul simplu

dis de dimineață, - dis-de-dimineață,

stând de vorbă la poartă și abia când omul ei se dezlipi de la poarta dinspre drum, - repetiția poartă. Și nu e singura de-a lungul textului.

Așa făcuse și cum. - și acum.

Am citit cu plăcere,

Sofy

Mai sunt unele-altele de îndreptat, dar am citit cu plăcere! :)

Bărbații tot bărbați :) îi interesează, mai mult, cine e tatăl copilului. Nașterea n-o pot face bărbații pentru că se spune că n-ar putea suporta durerile și fiindcă nu știu ce-i aia, se apucă să zică de orice numai de ceea ce simte femeia, nu! Oricum, omul nostru a scos-o la capăt, cât de cât, și-a aprins o țigare și și-a timis fiul să finalizeze acțiunea.

După titlu se adresează tuturor, dar eu cred c-ați dorit să fie doar un fapt divers povestit cu măiestrie, dar se adresează doar  bărbaților. 

Mulțumesc pentru comentariu Mihaela Suciu. Nu e un fapt divers, din păcate. Victor mi-a fost văr. Ionică a fost tatăl meu. Stoenciu Gheorghe, bunicul care l-a crescut pe Victor. Poveste reală, personaje reale ... dar acesta e doar un fragment (cap 1) din romanul COPIL DIN FLORI l-a care lucrez. (Scrierea e la prima mână... vor urma revizuiri, corecții - sigur că doamna Sofia Sinca are dreptate cu privire la supravegherea scrierii. Aceasta e doar o ciornă) Pe Victor l-am întâlnit ultima oară, la Mangalia, pe digul de pe faleză. Victor era un copil din flori. Am trăit în preajma lui și îi cunosc povestea până la un punct. L-am întrebat dacă, acolo pe dig, dacă și-a întâlnit tatăl fiindcă știu că îi luase urma și plecase după el. A scos muzicuța și mi-a cântat cântecul cu „de ce mamă n-am noroc pe lume”... și mi-a spus: „Lasă! Altădată o să-ți povestesc”. Nu a mai apucat. A murit într-un accident. Dar mai trăiesc surorile lui vitrege (cele gemene) care mi-au spus câte ceva... ROMANUL va fi altceva! Am scris deja 15 cap. O să vedeți că nu se adresează doar bărbaților. E povestea (drama) unei femei plecate de acasă cu copilul ei din flori, alungată de bunici. Victor s-a întors mai târziu la bunici. E și o poveste de dragoste interesantă și multă ură între oameni și multe nedreptăți...  Mulțumesc... eu am testat doar pulsul unei povești care așa a început. 

La mulți ani! - și dvs. stimată Doamnă Melania (se pare că e și ziua dvs. de naștere!) O să aveți  - în dar (cadou, deși întârziat, de ziua dvs) - acest roman. L-am terminat zilele astea. Sunt în revizuiri și corecție... cred că prin febr-mart va ieși și de la tipar. În toate visele mi-a apărut Victor cerând să-i scriu povestea. A venit timpul lui. (Mulțumesc pentru comentariu - poate Victor a văzut asemănări cu viața lui, de acolo de sus, cu a altora și îmi cerea să-i scriu povestea. L-am scris printre lacrimi...) 

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog despre steaua care n-a ajuns a utilizatorului Tudor Cicu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog despre steaua care n-a ajuns a lui Tudor Cicu
cu 10 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Acatist a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Bilet în alb a lui Rădița Răpeanu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog (palmele mamei...) a lui Ovidiu G
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Fotografia de duminică a lui gina zaharia
cu 11 ore în urmă
Tudor Cicu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Veste! a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Tudor Cicu îi place postarea pe blog Imaculare (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Tudor Cicu îi place postarea pe blog Bilet în alb a lui Rădița Răpeanu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Tudor Cicu îi place postarea pe blog Acatist a lui Ionel Mony Constantin
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Tudor Cicu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Ionel Mony Constantin îi place postarea pe blog Bilet în alb a lui Rădița Răpeanu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Ionel Mony Constantin îi place postarea pe blog Bilet în alb a lui Rădița Răpeanu
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ionel Mony Constantin
cu 13 ore în urmă
eunescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mă încăpățânez să nu cred a utilizatorului eunescu
cu 14 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bilet în alb a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Bilet în alb a lui Rădița Răpeanu
cu 15 ore în urmă
Rădița Răpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bilet în alb a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 17 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea morții a utilizatorului Costel Zăgan
cu 18 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rondel pentru astă primăvară a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 18 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor