Întoarcerea clopotului acasă 1

 

     Cam prin septembrie, de Sfânta Maria Mică, în pridvorul casei sale din Negoșina, sat de munte, moșu' Ghiţă sta întins pe lavița unde așternuse un cojoc de oaie și se gândea că a doua zi trebuia să meargă cu carul cu boi în satul vecin să ridice crucea de piatră comandată pentru mormântul fiului său, Moise, căzut la Cotul Donului în războiul de întregire a ţării. Că mult le mai dăduseră de furcă băiatul ăsta și un oftat venit din interior tot mai scoase moșu', amintindu-și de încăpățânarea băiatului ce o ținuse morțiș, că nu și nu, el tot va pleca voluntar la războiul acela. Ar fi vrut să-i facă și-o slujbă, să-l aducă de la Plopeasa, de peste muche, pe părintele Popametru, dar cum biserica fusese văduvită de clopot, parcă slujba ceea nu prea ar fi avut farmec. Clopotul bisericii fusese comandat la uzinele din Reșița de părinți, avea documente, dar odată cu venirea războiului, primarul, notarul și alți câțiva din primărie au dat ordin să ridice frumusețe de clopot și să-l ascundă la raion. Astfel nemții, care se auzise că luau clopotele de la biserici și le încărcau în trenuri să le ducă în Germania, pentru retopire, să nu-l găsească.

     Întins pe laviță, cu mâna dreaptă sub cap, aștepta să bată clopotul de la biserică, dar acesta nu se mai auzea demult și moșu' Ghiță se gândea că, pesemne, toate au fost rânduite de sus. „De când ni l-a ridicat, nimic nu mai lucește și cântă!” strivi el un gând și încercă să doarmă. Cerul înalt, senin, picura și el a somn peste dealurile ce se topeau în amurg. Apoi, își zicea, nu erau zile mai pline de smerenie când, aflat la pădure și auzea tocmai de acolo bătând clopotul în sat, se lăsa ceva mai încolo la umbra unui stejar, ca să nu-l supere mugetul boilor, și asculta, după șiragul de copaci, acea mare minune. Avea ceva sufletul moșului cu bătaia clopotului, căci i se cutremura trupul când îl auzea. Acum, dispariția lui lăsase văduvă biserica și parcă nimic nu-și mai avea rostul acolo – nici turla clopotniței, nici toaca mare din lemn, nici ștergarele, nici sfeșnicul pătat cu ceară.

     Soarele galben, ca un taler de alamă bine lustruit, își tăiase de mult drumul pe bolta cerului și era în coborâre spre linia unde trebuia să dispară în peșterile nopții. Moșu' Ghiță se trezi îmbrăcat, așa cum se culcase pe velința patului de lemn. Undeva, la o streașină a casei, pe o creangă de dud, două vrăbii gureșe făceau atâta gălăgie încât nu mai era chip să închidă iarăşi ochii. Privi somnoros spre ramurile dudului, unde vântul răzvrătit al toamnei care abia venise apleca ramurile făcând să le zuruiască frunzele sub streașina casei. Auzi dinspre curte un lătrat gros de câine, mai întâi supărat că fusese deranjat și el de la odihna binecuvântată, mai apoi, moșului i se păru că animalul din lanț se dădea la cineva care încerca să forțeze poarta dinspre drum ca să intre în curte. Glasul celui de afară, răspicat și energic, îi stârni luarea-aminte. Trase cu urechea încercând cu sforțare să deslușească vocea omului care se oprise la poartă și toropeala îi pieri ca și când nici nu-i fusese cuibărită în trup. Se ridică într-un cot de-și aruncă ochii peste umărul prispei. În poartă, cu capul descoperit, părul răvășit și pantalonii într-o rână pe el, se afla Stan Snagov, vecinul din spatele casei, gard în gard cu el.

– Ha!?... Ce dai, bre, așa, că n-or fi năvălit tătarii pe dumneata! Ai ajuns cu părul alb, ’tu-i mama mă-sii și dai buzna ca la mata acasă. Nu știi să bați la poartă, să strigi, ca un om cinstit? Ce nu lași oamenii să doarmă?

– La ora asta se doarme, mă, ţicnitule?!.. Uită-te la el!?... Parcă l-a bătut soarele-n cap la coasă! Apoi, scărpinându-se în barbă: Ce zici, pui și tu la bătaie o damigeană de țuică? Alde Pifaru pune la bătaie un berbecuț, eu o să pun o vadră cu vin, alde Stănică aduc sarmalele și Otiloaica face borșul... Hai, măi Ghiță, doar am vorbit cu o parte dintre oameni să ridicăm o masă mare, ca de Rusalii, și să invităm autoritățile, că poate ne-o aduce clopotul înapoi.

     Moșu' Ghiță privi la omul încremenit în poartă, cu un aer suspect, un crac al pantalonilor pătați de noroi uscat, puloverul jegos și cârpit pe la mâneci, bărbia țepoasă și ochii injectaţi de tutun. Și, tot privind la Stan Snagov, îl apucă veselia. Surâsul lui malițios, nu se adresase vecinului său, ci mai curând unor grauri care se hârjoneau nostim în zbor, ce treceau pe deasupra ca niște obiecte întâmplătoare. Se opri din surâs, ca să nu creadă Stan că râdea de el și culese un papuc de la ușă ce-l azvârli cu furie spre hambar, unde câinele hămăia de zor.

– Mai taci, naibii, odată... Ce te-a apucat? apoi, revenind cu privirea către Stan: Ce treabă ai tu cu autoritățile? Clopotul ăla era al părinților mei și nu-l donase bisericii ca să-l ridice alții. Nu dau nimic. O să-l întoarcă înapoi fără nicio cinste. Îmi pare că a venit vremea.

– Vremea pentru ce?

– Pentru datoria cea de pe urmă a regelui față de neamul nostru. Am să merg personal și-o să-i cer să ni se întoarcă acel clopot, după cum ni se cuvine. Doar nu vrea regele să vadă că noi, țăranii, n-am scăpat după acest război la care ne-a chemat, de belelele toate?! Dacă vreți să sărutați mâna unde ați scuipat, n-aveți decât, eu n-o să aștept să fiu călcat în picioare și să mă prefac, apoi, că mi-e bine. Așa să știi!

     La o așa vorbă, Stan și-a făcut iute semnul crucii. Singur, acolo, la marginea drumului, s-a uitat în sus, s-a uitat în jos, parcă l-a lovit cineva în moalele capului. I se împietresc inima, sufletul, gândurile omului, și asta nu era bine. A dat să zică ceva, se înecă în vorbe și cu o mișcare a brațului alungă sutele de gângănii pudrate, care se roteau în jurul porții, în acea amiază de toamnă. A plecat Stan, așa cum venise. Câinele mai lătră de câteva ori în lanț, după care, plictisit de toată tevatura din curte, târâi lanțul pe bătătură și când ajunse în dreptul gardului ridică un picior din spate de urină lângă un tumurug de salcâm. Moșu' Ghiță se aplecă de luă de pe jos un cocean de porumb putrezit și aruncă cu silă spre câine.

– Fir-ai al naibii de potaie! Atâta știi! Ți-ai găsit locul...

 

***

– Și a plecat moșu' Ghiță la regele Mihai I al României? l-am întrebat, odată, pe tata, când credeam eu că pot înțelege cum toate aceste sentimente pe care pun preț țăranii. Pe tata, inteligența sa de om simplu îl ajuta să gândească pe sugestii simple. Cred că mă bănuise gândind, că dacă aș fi fost Greuceanu, sigur aș fi pornit la drum ca să aduc și soarele, înapoi pe cer.

– A plecat, cu Dumnezeu înainte! Dar de ce întrebi? a zis tata și eu l-am privit insistent. Dar de fiecare dată când era privit insistent parcă era fitilul de la flacăra lămpii: când sfârâia, apoi ardea mai puternic, iar când flacăra murea încetul cu încetul, se lăsa întunericul și umbrele amintirii îi reveneau pe chip. L-am mai auzit: Așa mi s-a spus. Că Dumnezeu e și El tot om de-al nostru.

     Ori, chiar vorba asta ciudată semăna cu a moșului nostru Ghiță, cel care plecase pe jos, tocmai din Negoșina, de la poalele muntelui, în București, la regele Mihai I al României ca să ceară dreptatea neamului său de munteni cu privire la confiscarea clopotului de la biserica din sat, de către autorități.

– Dacă-i drept ce gândești, tată, apoi vulturii noștri n-ar sta pe veci închiși în păduri, mâncați de nostalgii și păduchi. Și, poate întâmplător, clopotul ăla era viața lui.

– Ei, întâmplător! Nimic nu se face pe această lume întâmplător. Dar ca să te înțeleagă cineva, dragul meu, cred că va trebui să aibă vocația regelui care și-a pus fiii să-i păzească grădina cu mere de aur și care, prin tine, trage gândul dincolo de povese...

– Acela era împăratul, măi tată! am replicat. Regele a venit abia mai târziu, dar eu nu l-am apucat.

– Împărat ori rege, ce să știu eu? Măcar dacă cel care a venit în locul său vrea să ne vadă pe noi, oamenii de la țară, c-am scăpat de necazurile toate.

     Am mai fi discutat noi, acolo, multe și interesante. Dar mai interesante, chiar decât întâmplările la care am făcut referire, sunt dilemele, întrebările şi ipotezele legate de ele. Căci discuția aceasta mi-a reamintit, prin ce minune, de istorisirea moșului meu – un om întreg – și regele său, când ne aduna pe noi, nepoții, de ne băsnea povestea clopotului comandat de ai lui pentru biserica din sat și ridicat de autoritățile locale de teama nemților, în vremea celui de-al doilea război. Se auzise prin sate că nemții ridicau clopotele și le trimiteau în țara lor, cu trenurile, urmând a fi transformate în gloanțe, după retopire. Moșul meu Ghiță, era în ale băsnitului un adevărat Gogol al cazacilor. Cel care recunoştea în Gogol pe marele întemeietor al „băsnitului” provincial, îl numesc astfel pe Dostoievski, nu avea de unde să ştie că un „om întreg” îşi poate jertfi şi viaţa când socoteşte că e necesar. De aceea, atunci când își spunea povestea, moșul meu ne îndemna pe noi, nepoții, să căutăm mereu înainte, în viitor, ştiind că pentru asta trebuie să ne şi arate calea pe care trebuie să meargă fiecare dintre noi. Rememorând întâmplările şi fiinţele dragi din copilărie e ca şi cum ai trage de pânza pe care se proiectează, într-un cinematograf în aer liber, filmul prin care ţi se încearcă prelungirea copilăriei. Aşadar, un adevăr există sau nu există. Cel care nu poate depăşi, în scris, adevărul, urmând a clădi ca pe o căpiță de fân, minciuna, îmi sugera mie cum toate vor fi amestecate în pălăria scriitorului, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri.

***

      Moșu' Ghiță a mai aşteptat să se întâmple o minune, dar timpul trecea și despre minune nici pomeneală. Așa că, la două zile de la discuția avută cu Stan Snagov, moșu' meu și-a încălțat pe prispă opincile și i-a strigat babei lui, Mița, să-i aducă din tindă, aflată într-un cui, traista pe care aproape o umpluse cu mere domnești din grădina lui. Din pieptul babei a țâșnit un suspin sfâșietor:

– O, Dumnezeule, doar nu vrei să pleci pe neașteptate și tocmai pe înserate?

     Ca să-i arunce o privire şăgalnică babei sale și s-o îmbuneze, el îi făcu cu coada ochiului a întrebare misterioasă, în timp ce curbura fină a nării pe care râsul ba o strângea, ba o dilata, lua înfățișarea unuia care își aprindea pe întuneric luleaua ținând în căușul palmelor flăcăruia pâlpâitoare. După ce a pufăit două-trei fumuri, a scos pe nas o întrebare prostească:

– Vezi tu, Mițo, steluța ceea, hăt colo, pe bolta cerului?

– Ei, ce-i cu dânsa?

– E steaua mea. Îmi spune că a venit timpul...

– Cum adică, a dumitale?

– Păi, uite cum vine vorba, zise moșu', aşa era și atunci când copchilul nostru, Moise cel neascultător, a voit a merge la război. Și atunci, steaua asta parcă da să apună. Clipocea întruna și da să se stingă precum lumânarea. Pesemne, vestea că are să-i cadă un drum lung. Și i-am spus să-și ceară iertare, și nici așa nitam-nisam cu gândul să plece. Și asta i-am spus, da' el a râs. Că zicea, oamenii își cer iertare când e să le vină ceasul, dar el are să se întoarcă ca toți bărbații țării porniți împreună cu regele lor pentru a aduce Basarabia înapoi și când o să ne fie lumea mai dragă, tot așa nitam-nisam va lua pe Anișoara lui taica Stan și va pleca în lumea largă, că el de casa asta n-are trebuință.

– L-au durut vorbele dumitale spuse atunci, la mânie...

–Da' eu n-am să plec după clopotul nostru, la regele Mihai, până nu mi-i da binecuvântarea. Și Moșu' Ghiță n-a mai zis nimic. Pentru Mița, asta însemna că firul acelei vorbe s-a pierdut și pierdut urma să rămână. Și-a dus mâna la piept de și-a făcut o cruce, Mița.

–Măcar stai până dimineața. Vom vedea ce și cum... 

     S-a ridicat moșu' Ghiță încetişor, iar baba l-a privit cum stătea în picioare pe treptele de la intrare, cu cojocul aruncat pe umăr. A înțeles că se petrecea cu el ceva tainic și trebuia să-i dea pace. L-a petrecut cu privirea până s-a pierdut în capătul drumului, sus pe muche.

     Păi, moșul meu avea ceva pe suflet, altfel nu pornise el la drum, până la regele său, în capitală, doar pentru acel clopot. Tata spunea că moșul a mai avut, pe lângă casa unde a crescut, unsprezece copii. Moise, singurul copil mai ciudat era cam al treilea, după o soră măritată și un frate mult mai mare, avocat pe la oraș. Împlinise optsprezece ani când a zis că el pleacă de-acasă și se înrolează în armata care, așa auzise el, lupta pe front pentru reîntregirea României Mari. Și el, cică, era gata, adică, a-și pune pieptul în calea gloanțelor ce caută a-i sfâșia țara. Iar moșu' Ghiță, la cea mai aprinsă ceartă cu mezinul Moise, ar fi zis, la mânie: „Sper să nu te mai întorci!” Vorbă grea. Apoi, când a aflat știrea, din ziare, că fiul său ar fi căzut pe front, n-a mai vorbit nici cu ai lui. Până în ziua când și-a ridicat traista din cămară și a umplut-o cu mere domnești zicându-le alor săi că el pleacă la rege, fiindcă are de dus până la capăt, la învoială cu Dumnezeu, păcatul său.

 

***

     Și acolo, stând cu tata sub nucul de la poartă, am aflat că moșul meu s-a întors acasă cu traista în care mai avea doar două mere domnești, din cele luate din grădina sa, la drum, pentru de-ale gurii. Ai lui, la întoarcerea în sat, l-au întrebat dacă regele va da ordin să li se înapoieze clopotul. Cică ar fi povestit cum l-a privit regele în ochi și fără să clipească i-a spus: „– Ții chiar atât de mult la acest clopot?” „– Precum țin la viața mea și la viața dumneavoastră, maiestate!” i-a răspuns. „– Dar eu tot aud cum bat clopotele sus, în deal la Mitropolie, și nu-mi pare că dangătul acela vine să ne spună că țara se va mântui. La ce vă trebuie una ca asta și vouă, acolo, la țară?” a mai lansat o întrebare capcană, regele. „– Dangătul cela vine să ne spună că sufletele noastre se vor urca în curând la cer. Fără el nu se poate să ne înfățișăm dinaintea Lui, la Judecata cea de Apoi...”

     Au mâncat împreună câte un măr, iar el i-ar mai fi zis regelui că fără clopot toți cei din satul nostru au cam murit: „– Curând, maiestate, fără acest clopot pereții caselor noastre se vor povârni și chiar va putrezi ograda ceea, de va muri și numărul din poartă și lacătul și cheia din ușă”. Regele i-ar fi promis – că doar nu într-o doară vorbește regele! – să meargă liniștit acasă, că va veni și clopotul acela: „– În câteva zile clopotul va fi la locul lui, moșule!” Întrebat dacă maiestatea sa se simte bine și simte că și țara toată, după unirea cea mare cu frații ei, e aproape de dânsul, Mihai I al României s-a ridicat demn în picioare și l-a îmbrățișat ca pe moșul său, Ferdinand: „– Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns? În zilele acestea s-au petrecut o ticăloșie tristă și o trădare de râs în familia noastră, dar toate astea țin de treburile țării și treburile țării sunt grija regelui și el musai să le scoată la capăt...” La câteva zile clopotul a ajuns iarăși la locul lui și moșul meu nu s-a îndoit niciodată de promisiunea regelui său. Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare?

 

***

     Dar de ce să-i fi spus moșu' Ghiță fiului său vorbele acelea? Nu m-am dumirit până când mătușa Lica, fata cea mare a moșului Ghiță nu mi-a relatat secretul acelor vorbe grele spuse lui Moise: cică l-ar fi surprins iubindu-se cu fata lui moșu Stan, care era cu puțin peste zece ani mai mare. Și moșu' Ghiță s-ar fi mâniat tare și n-a fost de acord nici în ruptul capului cu dragostea dintre aceștia.

– A iubit-o el, cu adevărat, pe fata lui moșu' Stan? am întrebat. E posibil o astfel de iubire?

– Mai știi? mi-a zis. Dragostea târzie a femeii e ca bucuria arătată de floarea-soarelui astrului ei strălucitor de pe boltă. Mama Mița mi-a zis că s-ar fi întâmplat așa: „Într-o zi, nu ştiu cu ce rost, taica Ghiță se duse la poarta lui Stan Snagov. Nici Stan, nici Călina, nevastă-sa, nu răspunse deși taica lovi cu o piatră în țambrele de la poartă. Strigă. Chiar destul de tare, atât cât să-l audă câinele și să se pornească a lătra ca să atragă atenția gospodarului. Nimic din toate astea nu se întâmplă. Atunci, împinse ușor de poartă și aceasta nici nu produse vreun zgomot. Înaintă către casă și privi prin ferestre. Ciocăni chiar în ele. Liniștea asta îl miră chiar mai mult decât s-ar fi așteptat ca din senin să sară câinele ascuns pe undeva și să-l înhațe de picior. I se păru că dinspre grajdul unde-și ținea Stan Snagov vaca se auzi un oarecare zgomot. Ocoli grajdul, voind să se asigure că nu era nici un câine pe acolo, după care împinse ușa din spatele grajdului, încet-încet, și-și vârî capul dincolo de ușă. Deodată, taica Ghiță încremeni. Pe un braț de fân abia cosit, desluși două trupuri goale care se frământau în focul dragostei: Anișoara îl strângea ca într-o menghină, cu picioarele desfăcute, pe Moise, care la rându-i își înfipsese mâinile în pieptul moale al fetei și icnea cu capul dat pe spate. Palmele ei ba scăpau dincolo de umerii băiatului, ba se întorceau, după care lunecau în lături, coborând pe mușchii picioarelor. Pe taica l-a izbit în ochi coapsele albe cu care femeia își încolăcise prada de deasupra ei. Zicea că ar fi încercat să închidă ușor ușa grajdului, însă aceasta a scârțâit îngrozitor de tare. A avut totuşi timp să zărească brațul lui Moise trăgând pătura peste fata care se cuibărea în brațele lui, supusă, ca o flacără aproape stinsă de atâta ardere...”

     De atunci, moșu' meu și moșu' Stan nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Unii spun că moş Stan se lăuda sus și tare că masa regească pe care cei din sat o dăduseră autorităților, după plecarea moșului meu la rege, şi care a ţinut trei zile și trei nopți le-a adus clopotul înapoi. Moșul meu susținea că fără ordinul regelui n-ar fi văzut sătenii clopotul, şi că prin asta Dumnezeu a voit să-l împace cu sufletul celui dispărut pe front. Cele două părți ale satului s-au sfădit mult ca să-i facă să-și dea mâinile, spunând cum aproape că nu pot ști cine-i mai „breaz” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, oamenii din sat i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazii în jug?

 

  1. Notă: proza care a primit (noiembrie 2018) locul 4: „MENȚIUNE” la Concursul Național de proză scurtă „Nicolae Velea” organizat de revista „Arena literară”.

 

Vizualizări: 60

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Proza își merită premiul. Nu știu cu ce a concurat dar poate merita și mai mult.

Textul prezintă tragismului țăranului în urma războiului și dreptatea pe care a făcut-o regele. Deci, respectul pentru coroană.

O proză care prinde. În ciuda faptului că sunt luate ca temă fapte de aproape 100 de ani, modul de narare este foarte bogat literar, cursiv, care conține de toate: chipuri de personaje, oglinda satului, caractere și obiceiuri. Și, mai ales, este pigmentat cu descrieri romantice, magice, cum ar fi: Cerul înalt, senin, picura și el a somn peste dealurile ce se topeau în amurg.

După întâmplările tragice al celui de al doilea război mondial, țăranul român a rămas cu multe sechele. A nu fi clopotul în turla bisericii, obiectul sacru, reprezenta o mare frustrare, aproape capitală, pentru săteni. Faptul că moș Ghiță rezolvă situația, și modul de rezolvare, ne amintește de badea Cârțan, simbolul țăranului corect, drept, neînfricat.

Am citit cu deosebită plăcere, ca întotdeauna și mai aștept, dacă mai sunt astfel de povestiri, în caietele tale.

Sofi

Doamna Sofi: Înainte de a răspunde comentariului aplicat pe text, făcut de dvs., îi mulțumesc pe această cale prietenului Ion Lazăr da Coza pentru corectură și încurajare, dar și convingerea domniei sale că proza trebuie trimisă la acest concurs. Eu sunt mulțumit de rezultat. La baza ei a stat o încercare mai veche „Moșul meu și regele”, dar pe atunci nu știam prea multe despre povestea clopotului din satul natal al soției. Abia când a sosit cumnata (sora soției) am aflat unele detalii. După scrierea ei, cumnata din Roman îmi spune că la Plopeasa (de unde era popa Metru din povestire) trăiește nepotul de 78 de ani al moșului Ghiță, cel care cunoaște mult mai multe. Sper ca de la acesta să cunosc și romanul acestei familii (moșu Ghiță a locuit în casa veche din ograda unde am eu prisaca acum). Și tare mă stârnește curiozitatea să mă urc în clopotnița bisericii (la 50 m de casa socrilor mei) și să mă uit la clopot, căci se pare , după câte am mai auzit, clopotul ar fi fost turnat chiar în Germania, nu la noi în țară. Așadar, o poveste adevărată care va lăsa numele satului înscris într-o carte viitoare. Cine știe? Poate un roman. Vă mulțumesc din suflet pentru comentariul făcut aici.  

Felicitări pentru premiu! Am citit și celălalt text, acesta însă este mai elaborat. Mare povestitor ești!

Mihaela: Ți-am ascultat gândul și am început a posta proză. Visul cel mai frumos e doar acela,  că tot ce gândesc se poate înfăptui. Adică, voi scrie proză pentru cititorii care vor așa ceva. Cu mult drag!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Denisa Curea Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog granatul plin a utilizatorului Dinca Valerian
cu 47 minute în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog granatul plin a lui Dinca Valerian
cu 49 minute în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Se-aude din cer muzica galaxiilor a utilizatorului gabriel cristea
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Denisa Curea Popa
cu 6 ore în urmă
Denisa Curea Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Scrisoare a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 6 ore în urmă
Denisa Curea Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Grație firească a utilizatorului Denisa Curea Popa
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Stare de vară a utilizatorului Ana Cîmpeanu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Stare de vară a lui Ana Cîmpeanu
cu 9 ore în urmă
Postare de log efectuată de Dinca Valerian
cu 16 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sub vremea unui cerb sau unui zbor a utilizatorului gabriel cristea
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Sub vremea unui cerb sau unui zbor a lui gabriel cristea
cu 18 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o noapte polară și atât a utilizatorului gina zaharia
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog o noapte polară și atât a lui gina zaharia
cu 18 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când zăresc trecând o muză a utilizatorului gabriel cristea
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Când zăresc trecând o muză a lui gabriel cristea
cu 19 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 21 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Se-aude din cer muzica galaxiilor a lui gabriel cristea
ieri
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
ieri

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor