-Nu mă ucide, omule! Ce rău ţi-am făcut?!

Umbra unei clopotniţe cade pe spatele lui, iar la câţiva paşi, dincolo de ea, vieţuia o bisericuţă modestă, aflată mai mult în grija lui Dumnezeu decât a omului. Aproape de intrarea în clopotniţă, un bărbat cu armă- braconier, soldat sau arătare, aşezase capcana din care victima  se chinuia, fără nici un rezultat, să-şi tragă piciorul; era o capcană atipică, mai mult pentru prins  îngerii rătăcitori în pustiu să-şi mânjească trupul cu noroi pentru a descoperi cum le stă fiinţe muritoare. Văzând de la depărtare aşezământul creştin Primul venit a crezut că va găsi aici o vorbă bună, o bucată de pâine şi un loc unde să-şi odihnească trupul extenuat din pricina călătoriei. Ciudatului, care-l ameninţa cu arma, îi era greu să conceapă naivitatea cuiva de a crede că-şi poate asigura existenţa fără a se ajuta de o armă. Pentru el, părea a fi o prelungire a conştiinţei.

-Înainte de a apăsa pe trăgaci, îngăduie-mi măcar o scurtă discuţie, se roagă nefericitul. Răspunsul e un râs batjocoritor.

-Am părăsit comunitatea europeană, i se destăinuie victima... . Mă consider un om cu libertatea pe cont propriu. Fiinţa aceea sinistră se apleacă şi-l scuipă în obraz, fiindcă a îndrăznit să-i scurme  cu cuvântul în conştiinţă.

-Liber! Tu!...Eu sunt liber!.

-Tu ai armă, i se aminteşte.

- Şi lupul are colţi, îi dă replica făptura umană ce se poartă ca şi cum s-ar fi născut cu arma în mână. Îşi reia poziţia batjocoritoare, ocheşte şi-l cercetează mai atent cu privirea, sub nici o formă victima n-avea cum să facă parte din tagma lui.

-Priveşte culoarea pielii mele, nu cedează destinului, aşa uşor, victima...E galbenă, vezi! De ce n-am fi din aceeaşi rasă!

De nervi, Ucigaşului îi joacă mâna pe armă. E derutant să auzi asemenea expresie rostită în pustiu. Corcitura numită european, ce se zbate acum în capcană, poate avea pielea pegmentată  în culorile curcubeului.

-Uf! Mă obligi să gândesc. Gata cu tine.

Saltă arma, ocheşte, iar când să apese pe trăgaci victima debitează altă trăsnaie.

-Ar trebui să te temi de Dumnezeu... . Chiar dacă ne-am încurcat patriile!

Noţiunea de Dumnezeu parcă i-ar spune ceva Ucigaşului, dar...de ce şi-ar aminti! Pierzându-şi răbdarea şi speranţa, cel prins în capcană îi strigă cu mare scârbă „Eşti gol!”      

-Tu eşti prost, îl insultă Ucigaşul. În golul de care vorbeşti se lăfăie identitatea mea.

Răspunsul cu tentă uşor filosofică derutează vizibil, victima. Dacă, întradevăr, au ceva în comun, va reuşi să-i separe în creier, din ghemul încâlcit un fir al înţelegerii? Ucigaşul, decepţionat, în loc să apese pe trăgaci până ce se consumă toate gloanţele din încărcător loveşte cu vârful cizmei nisipul fierbinte trimiţându-l în gura, şi aşa uscată de sete, a victimei. Dacă lasă ţeava armei în jos  nu înseamnă că l-a  iertat pe cel prigonit pentru crima de a exista. E doar o încercare orgolioasă să-şi etaleze, de ce nu, înţelepciunea.

-Uf! Mă obligi să gândesc!... Gândirea e o murdărie. Un om liber se călăuzeşte după instinct, proclamă el...Nu mai încerca să tragi de timp. Deja eşti mort.

Deşi a dat de înţeles că firul conversaţiei s-a rupt, ţine arma în poziţia amintită; o saltă cu o iuţeală de lup încolţit când victima îi propune să facă parte din singurătatea lui, poate cine ştie, vor deveni cei mai buni prieteni. Realizând că a întins prea mult arcul  închide ochii, numără  în gând secundele până când universul va dispare din îmbrăţişarea lui.          

La rândul său Ucigaşul  crează iluzia că ar avea mustrări de conştiinţă. Jucăria nemiloasă din mâna lui îi este şi femeie şi patrie şi mamă, tată, prieten. O fi avut, cândva, părinţi naturali care au făcut din el o piesă vie pentru turmă. Evoluând în lichidul amniotic al cine ştie cărei idei, a renunţat la turmă pentru a fi el însuşi. Oricât, şi cu orice adevăruri te-ai minţi îţi e necesară, cât  faci figuraţie pe pământ, o prăjină cu care să sari peste cumpenele vieţii. El are arma ce nu trebuie să se uzeze moral.

xx

Când Dumnezeu nu-şi mişcă celula pentru salvarea celui năpăstuit, intervine natura. Cu o rafală de vânt îi trimite nisip în ochi, agresorului. Aparent, nu-i decât un semn că se poate schimba vremea însă experienţa acumulată în memorie îl avertizează că se poate întâmpla şi altceva. Victima o fi  având complici care l-au trimis să iscodească. După ce ascultă un timp şi adulmecă mirosul adus de vânt, devine mai neliniştit, e sigur că prin vale a trecut cineva.

-Oricine atentează la identitatea mea, trebuie ucis, se încurajează pe sine, Ucigaşul. Coboară  în vale să-l termine pe îndrăzneţ, nu înainte de a arunca celui din capcană o privire cu mai multe tăişuri, însemnând că la întoarcere îl va rezolva fără a reînnoda firul discuţiei. Cercetează jur împrejurul bisericii, caută urme, poate în bezna raţiunii lui s-o fi furişat cineva.          

xx

Un intrus târându-şi umbra fără să facă zgomot apare prin spatele celui care, fugind din comunitate a nimerit capcana pusă la drumul mare de posesorul unei libertăţi pe cont propriu. Noului venit i se pare cam ciudat acel loc de rugăciune, nu bănuieşte cât de scumpă-i plata de intrare în casa Domnului. Lasă jos sacul din spate, fără a-şi lua mâna de pe el. E tuns scurt, vârsta n-are  importnţă în pustiul capabil să aducă la acelaşi numitor anii îndrăzneţilor, când vin să-i înfigă, de parcă ar fi spin, sufletul lor în coastă.

Întrebat de Primul venit ce fel de marfă are în sac, ezită să-i răspundă de la prima strigare. Se miră, parcă ar fi căzut din cer: ,,Ce lighioană ciudată este încălţatul ăsta cu capcană de mă întrabă ce am în sac! Cum de nu-i miroase, doar ştie toată lumea că banul are un miros apropiat celui de cadavru, rareori te poţi înşela.”

-Sacul e plin cu bani, domnule, îşi îngroaşă el cuvintele, tot mai convins că are de-a face cu un încuiat.

-Ia-ţi comoara-n spate şi fugi cu iuţeala unei cămile, îl sfătuieşte victima. E un ucigaş pe-aici. Avarul, că nu poate fi supranumit altfel, nu-şi mişcă temător, cel puţin, o sprânceană. Şi el se crede capabil de a strânge pe cineva de gât. Când este informat că omul periculos are armă adoptă un aer de superioritate, aratând sacul, gestul, în traducere însemnând că îşi permite să-l cumpăre cu armă cu tot, orice, inclusiv pe Dumnezeu.

Cercetează să afle cum e construită capcană, apoi folosindu-se de un cleşte ce nu-i lipsea din buzunar trudeşte până când  piciorul celui năpăstuit este liber să cutreiere  iarăşi coclaurile. Nu  răspunde când este întrebat din ce rasă face parte, pufneşte supărat neavând nici el motiv întemeiat sâ-şi mai amintească. Îl interesează doar prezentul şi e satisfăcut că i s-a încredinţat darul de a scoate bani până şi din piatră seacă. La prima vedere pare un om comun, poate fi luat drept hoţ după hainele de puşcăriaş de pe el. Nu face altceva decât să poarte costumul tradiţional al unei familii excentrice, strămoşul ei s-a dovedit atât de abil şi înzestrat cu toate cele, încât, şi-a încropit începutul averii pe când se afla în puşcărie. Când  saltă sacul în spate cu intenţia de a se duce în biserică, Primul venit îi reaminteşte că în ungherele  sfântului lăcaş s-a cuibărit monstrul uman cu armă, să fugă împreună cât de repede, altfel glonţul nu-i va ierta.

-Stai liniştit, omule, se împotriveşte Avarul. Am bani suficienţi să ne putem salva.

În timp ce desface sacul să-şi arate cardurile Ucigaşul îi apasă de tâmplă ţeava armei.

-Mi-a zis că ai de gând să-l omori, începe discuţia, impasibil, Avarul...Îl negociem!

Ucigaşul fierbe de mânie, gândurile i se înroşesc ca racii în apă clocotită şi aşa nu avea chef să gândească.

-Două carduri, licitează, pentru început, Avarul. Muşcătura din tâmplă a ţevii devenid mai dură îl mai rabdă inima să adauge încă patru carduri în schimbul a două vieţi. Din gura Ucigaşului iese un hohot de râs  batjocoritor.

-Nu-mi dau libertatea pe banii tăi, refuză oferta posesorul de armă.

-Nici eu n-aş strica o sutime din cât valorează un card pe libertatea ta, de care faci caz. Uluirea Ucigaşului îi descoperă că în fibră nu-i musteşte  curajul ci frica. Împungându-l cu ţeava armei  îl obligă pe fericitul posesor de carduri să se aşeze în rând cu Primul venit care nu a susţinut cu vreun cuvânt efortul de salvare al  Avarului de teamă că în momentul  încuscririi banului cu forţa  armei,  el va fi victima. Avarul  îşi saltă sacul pe umăr însă Ucigaşul i-l smulge din mâini şi se aşează pe el, fără a-i pierde pe cei doi de sub supravegherea criminală a armei. Devenind sărac, fostul bogătaş îşi îneacă amarul în vorbe.

-Îţi spun eu ce vei face cu banii mei. Deschizi o afacere, iar din profit oferi bani fundaţiilor care luptă împotriva drogurilor, a crimei organizate şi alte drame. Mai târziu te vor îngropa cu onoruri şi după alt timp vei fi canonizat. Ptiu!...Ei, află nemernicule că la vremea sorocului, când te voi descoperi printre sfănţi, am să-ţi dau un picior în fund.

Drept răspuns, arma  se scapă pe ea în sacul cu bani, ceea ce poate însemna că se şterge la fund cu cardurile lui. Numai că diareea ucigaşei  a declanşat-o spaima posesorului ei simţind pe umăr apăsarea unei mâini şi o voce zicându-i.

-Fabulezi, domnule! Cum te rabdă inima să dai cu piciorul unei comori!? Să-ţi arăt pe ce chestii pictez eu. Dintr-o geantă de voiaj deşartă pietre pictate, scoarţă de copac, cartoane, solzi de peşte.

-Poate-mi dai ceva să-mi deschid un atelier. Victimele îl văzuseră pe străin venind dinspre biserică pe noul, Avarul lungise vorba intenţionat sperând  că  va smulge arma din mâna Ucigaşului.

Pictorul habar nu avea ce se petrece între ei, faţa lui iradia de bunătate, probabil îşi ducea greul vieţii mai cu uşurinţă, călăuzit de un principiu luminat-arta.

Ieşind din coma provocată de năucirea apariţiei pe neaşteptate a  noului venit, Ucigaşul îndreaptă arma spre el aducându-i la cunoştinţă că va muri împreună cu cei doi. Abia acum a înţeles pictorul că a dat peste un nou început de apocalipsă, iar fantoma cu armă din faţa lui face afaceri cu moartea. Era puţin surprins, nu speriat,  încredinţat că  avea de-a face cu un ageamiu ce strică orzul pe gâşte. N-avea timp de pierdut cu un circaş. Dorea să fugă din acest...univers lacom de moarte, care nu-i pria. Motivul hotărârii lui nu era consecinţa unui capriciu sau vis, ci o necesitate.

Oricât de stresaţi erau, ceilalţi au zâmbit ironic; până şi viermele e informat prin instinct, că din acest univers n-ai unde fugi; de-ar fi să desfaci un ochi al năvodului şi să ieşi în afară s-ar ţine după tine ca un câine. Înţelegând că nu-i luat în serios, a găsit cu uşurinţă o soluţie fulger complementară ideii sale: se poate fugi din acest univers prin...China.

Timpul îţi roade viaţa dacă nu o îndepărtezi de pe ea, din când în cînd, cu un bobârnac. Fidel acestei convingeri Pictorul, fără a mai ţine cont că în directia sa e îndreptată o armă se  aşează-n genunchi  să-şi pună la loc, în geantă, povara pictată apoi făce primul pas  de părăsire a  dramei celor trei cu care nu avea afinităţi de destin; ridicându-se cu repeziciune în picioare, îi porunceşte Ucigaşului cu o voce dură, de soldat american sictirit de o viaţă trăită prin Irak sau Afganistan.

-Dă-mi arma! Surprinsă, până şi pasărea aflată în zbor, alunecă de pe aer.                                                     Primul care-şi consumă timpii de surpriză este Avarul. Loveşte cu pumnul în piept, văicârindu-se:

- Din pricina ta ne va ucide pe toţi. Am fi negociat...Am cu ce!

Fără a lua în seamă leguma vorbitoare, şi profitând de intimidarea  agresorului,  Pictorul îi smulge arma din mână, iar printr-un  scuipat de dispreţ îşi exprimă convingerea că nu-l credea capabil pe Ucigaş să ucidă măcar o găină. Dezarmat, agresorul devine poligonul de desfăşurare al convulsiilor, stare  specifică, probabil, doar condamnaţilor la moarte când li se face cunoscută sentinţa. Plângea, implora, întindea mâinile spre armă ca după un colac de salvare, în lipsa ei nu se mai  putea defini a fi un om liber.

Făcândui-se greaţă de lamentările învinsului, Pictorul îl împunse în coaste cu ţeava, însă Avarul se arătă din nou dispus să răscumpere viaţa aproapelui său păcătos, nefiindu-i clar dacă-i va fi cel mai apropiat duşman, după aceea. Probabil îl muncea instinctul evreului de a mişca banii pe piaţă sau acolo unde era posibil, altfel ar fi prins rădăcini.

Pictorul îşi aşează geanta pe umăr, n-are timp de pierdut, dar nu ştie cum să rezolve problema armei, neavând încredere în niciunul din ei! Când, în cele din urmă hotărăşte că arma va rămâne la el nu  i se împotrâveşte decât Ucigaşul, pentru care arma aceea era pentru el un fel de organ vital. Nu este luat în seamă. Primul venit miroase aerul, îl freacă în palme simţindu-i impurităţile.

-Ar fi bine să mai aşteptăm o zi, două, îi pune el în temă. După cum muşcă vântul din nisip, vremea are să se strice urât de tot, şi asta într-un timp scurt. Clopotniţa de colo, oricât ar fi de dărăpănată, e totuşi un adăpost pentru noi.

-Care noi? îl corectează Pictorul.

El plecase în direcţie opusă fiecăruia dintre ei. Dacă vreunul  ar avea chef să-l urmeze, va fi primit în singurătatea lui.

xx

O puternică rafală de vânt i-a alungat sub acoperământul clopotniţei. Înainte să-i cerceteze spaţiul îngust s-au cuibărit, fiecare pe unde a nimerit. De cârligul în care altădată atârna clopotul, Pictorul a agăţat arma, nimeni n-ar fi reuşit să intre în posesia ei decât ajutându-se de o măsuţă, figurând, de-acum în inventarul Pictorului. Curenţii trimişi prin fereastră şi pe sub uşă, de furtuna dezlănţuită afară mult mai repede decât au prevăzut ei, înclina  ţeava armei ameninţător, când spre unul, când spre celălalt. Nefiind în mâna cuiva, n-aveau de ce se teme, decât în cazul excepţional când arma respectivă ar avea un grăunte de raţiune şi dorinţa bolnăvicioasă de a deveni stăpâna Atotputernică peste nişte personaje aflate în plină mizerie existenţială, ce supravieţuiau datorită generozităţii câtorva oase, globule roşii şi substanţe active. Viaţa din ei năvălea ca sudoarea, prin toţi porii, dacă s-ar fi şters cu dosul palmei pe frunte, gata. Rafale de vânt, duşmănoase, pătrund  prin spărtura pârâtă a fi fereastra clopotniţei  vrând  să-i  smulgă din dimensiunea lor, unde lumina  împuţinându-se, avea gust de cenuşă, nu a toate bunătăţile pământului, ca altădată. Abia acum încep să fie vizibil panicaţi de atitudinea nefirească a armei.

-E doar o iluzie optică, îi linişteşte Primul venit. Întâlnind privirea Avarului i-arată arma cu degertul doar pentru a-l amuza, însă celălalt reacţionează la gestul lui cu fiori prin şira spinării, îşi strânge sacul la piept parcă ar vrea să-l ferească de deochi.

Doar Ucigaşului îi sunt pe plac mişcările discrete ale armei, priveşte ca la o femeie goală de care este frustrat. A îndrăgit-o, i se prosternează în gând. Asemenea armei, n-are stare, ar dori să intre în vorbă cu unul din ei,  mai aproape de el fiind Pictorul însă nu-l găseşte prea interesat de divertismentul ce i-l oferă natura. Se duce-n genunchi lângă Primul venit, foarte preocupat acum, să-şi pună pe venă nişte vietăţi împodobite cu un punct roşu pe spate, ieşite de prin crăpăturile pereţilor. Ciudăţenia ar fi că după ce îşi înfig trompa şi gustă din sângele celui ce le oferă pe gratis un festin bogat, intră în agonie, în scurt timp şi în cele din urmă, mor.

Privindu-le  cu gând ascuns, Ucigaşul nu găseşte alt răspuns decât sângele Noului venit, care fiind plin de toxicitate, e o armă puternică pentru el, care, nici lui nu-i este clar din ce  motiv, urăşte pe toată lumea. Primul venit  i-arată indiferenţă,  în două zile de când convieţuiesc îi studiase cu interes pe fiecare în parte. Simte, totuşi, milă faţă de Avarul, care, din teama de a nu fi furat  numără de câteva ori pe zi cardurile lipsite de valoare.

Cât despre Pictor...un mâzgălitor, poate desena mai bine decât el.

Ucigaşului, tot mai fascinat de vietăţile care-şi sug picătura de moarte din sângele lui, i-o zice verde-n faţă:

-N-ai stofă de Ucigaş!

Cel vizat zâmbeşte enigmatic, doar el ştie ce pune răul la cale în cutia lui craniană. Îşi făcuse planul să înfigă dinţii în beregata Primului venit, întrucât era cel mai robust dintre ei. După aceea ar fi scăpat cu uşurinţă de ceilalţi doi. Bănuind că prin venele Primului venit se târăşte un şarpe veninos, se bucuros că nu şi-a început atacul. Îi mărturiseşte intenţia sa mârşavă în speranţa că-l va face complice. De ce n-ar urâ şi  acela comunitatea de care s-a desprins! Altfel, cui i-ar fi reuşit alchimia de a preface sângele în otravă? Câteva picături prelinse pe două feliuţe de pâine şi oferite  Pictorului şi Avarului ar face ca ei  să devină stăpânii armei, adică oameni liberi. Când ai o armă în mână şi Dumnezeu îţi ştie de frică.

xx

Ucigaşul revine la culcuş chiar în momentul când Avarul se văicăreşte că a fost jefuit.

-Cunosc hoţul, zice el. Noaptea trecută l-am surprins pe Ucigaş aplecat asupra mea.

Primul venit, zâmbeşte cu subânţeles, ştie că de viaţă ar fi fost păgubit. Ceea ce nu înseamnă că Avarului, după lecţia de existenţă primită aici nu i-ar surâde să aibă un prieten mut căruia să-i vine glasul doar când apeşi pe trăgaci. Şi banii sunt o armă sigură, ucid şi te ucid cu sânge rece, însă...un dar în plus de la Dumnezeu, nu strică.

O vreme, străin de preocupările celorlalţi, Pictorul revine la realitate:

-Ce jucaţi, plictisiţilor?

- Neprimind răspuns se explică: Lucram la un nud. Vrea careva să-mi fie model fără simbrie?                                                                                                                                

 Oferta lăsându-se aşteptată, poate şi din motiv că ,,ăştia se ruşinează cu trupul, nu cu sufletul lor!”, cercetează prin spărtura ce ţine loc de fereastră, peisajul, făcând o mină de om supărat fiindcă nu l-au înştiinţat de răzbunarea vremii.

xx

Încep să se pregătească de plecare, fiecare în direcţia dorită. Problema e, şi de astă dată, arma. Lăsată acolo  poate ajunge în posesia Ucigaşului a cărui mână e prinsă cu repeziciune de către Pictor.

-Nu vă temeţi, îi linişteşte artistul. Va fi sclavul meu până la ieşirea din pustiu.                                Stând în mijlocul clopotniţei dă de înţeles că va ieşi ultimul. Mai nerăbdător, vrând să fie primul care ia din nou în piept imensitatea lumii, Avarul saltă sacul pe umăr, face paşii ce-l despart de ieşire iar când apasă pe clanţă arma scuipă câteva gloanţe peste creştetul său, ca o avertizare. De s-ar încăpăţâna să deschidă uşa, l-ar trimite în neant. Nedumeriţi, se trântesc toţi la pământ, încă neîndrăznind să ridice privirea spre cel din tavan, care a mânuit arma; nimeni altcineva, decât prezenţa ei sinistră. Dacă nu DUMNEZEU, atunci un spiriduş stă în spatele glonţului pregătit să lovească puternic cu piciorul în el proiectându-l în pulsul unuia dintre ei.

Se retrage fiecare la locul său pentru a nu se mai gândi la nimic. Rămas în mijlocul clopotniţei, Avarul îşi pipăie umărul, sufletul, gândurile. Ura din fiere i se varsă prin privire, ceilalţi nu i-o pot stăvili cu iubirea lor, ca şi cum s-ar simţi vinovaţi. Nu le spune, e doar o bănuială, că de comun acord au hotărât să-l jefuiască iar în momentul când el a vrut să deschidă uşa, unul din ei a săltat arma din cârlig şi..

-Nu vă merge cu mine, zice el. N-am să vă  ofer satisfacţia de a împărţi între voi banii mei.

Apropiindu-se de  spărtura ce ţine loc de fereastră, fără a scăpa din ochi mişcarea armei dar, se sprijină cu mâinile de pervaz şi vrea să sară în afară, însă arma, îl aduce  pe linia de start în neant. Derutat, disperat, împinge cât colo sacul cu cardurile doldora de iluzii, vrând să-şi păstreze doar cei câţiva stropi de viaţă ce-i mai are de lipăit din gamela lui Dumnezeu. Cu inima-n galop, aşteaptă hotărârea juraţilor, nu realizează că, asemenea lui, sunt şi ei în situaţie de cumpănă de destin. Mirat că deliberarea se prelungeşte, îndrăzneşte a ridica încetişor privirea spre ei. Înmărmureşte! Pe obrazul lor parcă a căzut ploaie de gheaţă iar de  privire îi ţine arma. Deşi sunt de culturi diferite nu pot concepe că o armă a pus stăpânire pe viaţa lor, le controlează pulsul.      Singurul satisfăcut de situaţie şi încrezător în infern, este Ucigaşul. E tare mândru de armă doar i-a fost stăpân. Îi râde în nas Pictorului când îl prinde  de piept şi-l zgâlţâie.

-De unde ai avut arma?!

Întrebarea i se pare naivă Ucigaşului, găseşti o armă şi-n coşul de gunoi. Nu există univers fără arme! Întrebat ce meserie a avut, recunoaşte că a fost  ventriloc la un circ.

Se sfătuiesc din priviri, e posibil ca din ungherul său, ventrilocul să mânuiască arma cu propria  voinţă, viaţa lor fiind  sub comanda lui. Avarul, care altădată era dispus să negocieze viaţa oricui, acum şi-a însuşit din oficiu calitatea de justiţiar, propune nimicirea Ucigaşului.

Dând, parcă în orbul găinilor, n-au observat când a apărut în spărtura ce ţine loc de geam, bustul unui om al cărui chip nu poate fi descris din pricină că poartă...cagulă. Asculta liniştit, cum ceilalţi hotărăsc să scurme cu mâinile în viaţa Ucigaşului pentru a-i dibui sfârcul şi a o mulge în neant. Pământul e vinovat, prin mişcarea lui gândurile lor se rotesc ca un titirez.

Avarul, a cărei constituţie fizică îl aşează în rândul legumelor îşi suflecă mânecile şi scoate de la brâu un cuţitaş.

-Potoleşte-te! îi strigă Cagula. Dacă începi cu el, vei termina  cu fiecare din ei.

-Îţi spun eu ce se întâmpla după, îl contrazice, sigur pe forţa lui  energizată cu  nimicul de pe carduri. Vom ieşi dansând, pe uşa de colo!

Realizând că nu a vorbit cu dublura lui, ci cu un om sau fantomă în carne şi oase, i se înmoaie picioarele. Nu numai lui...

Cuvintele Cagulei sunt cuie înfipte în înţelegerea lor. Arma ce atârnă acum în cârligul unde altădată se lăfăia clopotul, poate are  liberul arbitru, voinţă si trimite de capul ei  gloanţe în oricine doreşte, dar numai în cazul  când s-ar afla într-un plan paranormal. Mai greu de crezut este Cagula, el  pretinde,  după ce a citit, mai întâi, în firea lor, că  voinţa fiecăruia din ei poate mânui arma. Avarul n-a fost lăsat să iasă pe uşă, nici pe fereastră, întrucât voinţa unuia dintre ei sau a tuturor, a provocat apetitul ucigaş al armei.

Se cercetează cu coada ochiului, unul pe altul. Până aici nu s-au cunoscut, nu aveau bunuri de preţ, doar viaţa, parcă o primiseră de la mâna doua, s-au  ruşinat cu ea în lume de-au ales pustiul. Pata neagră pică pe Ucigaş, de la bun început nu li s-a părut a fi în toate minţile. Fiind mai agitat decât ceilalţi, Avarul joacă cinstit rol de victimă, se teme că din pricina banilor, el este ţinta vie în care voinţa celor trei ar descărca, la unison, toate gloanţele. Muşcându-şi din suflet, răstoarnă sacul şi fără a scoate un cuvânt aşteaptă să-i vadă repezindu-se ca ulii asupra valorilor. Apoi, cu aerul unui nou născut se îndreaptă spre uşă, nu înainte de a flutura din mână un semn de adio. O rafală de gloanţe  trece pe lângă respiraţia lui.

-De ce trageţi nemernicilor!? Îşi întoarce buzunarele pe dos, roteşte degetul prin gură,  pe sub limbă, să priceapă că nu ascunde pietre preţioase. Aruncând o privire pe  chipul lor constată uimit că şi ei îi împărtăşesc spaima, fiecare în felul său depune efort să descâlcească iţele destinului în care s-au încurcat. Dacă-i adevărat că voinţa lor a fost adusă, nu se ştie cum, la acelaşi numitor, atunci ce le-a căşunat pe Avar!? Asemenea lor, nu are un stomac sau o pereche de ochi în plus. Sunt conştienţi de lipsa de valoare a cardurilor dar salivează după viaţa lui! Unul dintre ei vrea să-l ucidă pe bogătaşul închipuit, doar pentru că există?!

De mai bine de două săptămâni, Cagula vine zilnic şi îi aprovizionează cu melci, şopârle comestibile chiar ierburi, într-un habitat arid sunt o delicatesă. Nu lipseşte bidonul cu apă adusă de la un izvor numai de el ştiut. Înainte de a pleca, dă pe fereastră hârdăul în care-şi fac necesităţile fireşti. Mai mereu reaminteşte întreţinuţilor săi că fiecare dintre ei are scris în subconştient ordinul de a-l condamna la moarte pe aproapele său, uneori şi dintr-un motiv imposibil de interpretat. În una din zile s-au strâns în jurul lui să-l disece cu privirea, cu gândul. Ucigaşul a vrut să-i smulgă cagula de pe faţă, nu a reuşit s-o desprindă, deşi nu era o prelungire a pielii, ori s-a răzgândit în ultimul moment de teamă să nu  descopere vederii cine ştie ce monstru. Cu o voce calmă Cagula i-a sfătuit să nu se tulbure din pricina unui biet călugăr ce s-a ataşat sufleteşte de bisericuţa asta părăsită.

Înainte vreme, povesteşte el, vieţuiau mulţi călugări aici: dimineaţa şi seara băteau clopotele, se rosteau rugăciuni. Cu timpul mânăstirile au devenit societăţi comunitare de turism. Rasa călugărească s-a redus la o pereche de pantaloni scurţi iar rugăciunile sunt rostite doar la solicitarea clientului care este din ce în ce mai rar.

Vedeţi cerul de deasupra bisericuţii? zice el. Cândva se arătau nişte urme, pe  care se cobora sau urca la cer. Când vor apare din nou am să urc, părăsesc lumea  fără să mai privesc în urmă. Mă dezgustă! Ca o ciudăţenie, nu au remarcat că arma prea puţin se sinchiseşte de prezenţa lui, ceea ce poate însemna că nici unul dintre ei nu-i este potrivnic făpturii ce îi aprovizionează la câteva zile cu exoticele mijloace de subzistenţă altfel s-ar sfâşia unul altul.

Se închide fiecare în cercul lui, par patru fetuşi în aceeaşi matrice intermediară. Şi-au acoperit ochii cu palmele să nu se mai oglindească în ochii celorlalţi, poate aşa, acolo-n subconştient imaginea fiecăruia dintre ei se va atrofia, nu va mai fi posibilă manevrarea armei, cu voinţa. Există, totuşi, o abatere de la regulă: Uciugaşul, căruia nici cu fierul înroşit în foc nu-i poate fi stârpită ideea că oricine are în mână o armă, nu piere, merge-n genunchi până sub ea, cu mâinile ridicate a rugă apoi încearcă a se ridica uşor, încât să nu fie perceput de simţurile ei care nu sunt decât o convulsie a voinţei lor. Arma, simţind miros de viitor cadavru în preajmă strănută prin  nasul Avarului. Îndrăzneţul se retrage în cercul lui făcând armei, complice, cu ochiul.

Recăpătând uşor stăpânirea de sine, Pictorul îşi dă aere de lider al lor;  propune s-ajungă împreună la un consens. Nu ştie ce vrajă îi leagă prin ură de se ţin, unul pe altul în încercuire. Dacă nu se străduieşte fiecare să-şi ţină în frâu voinţa, aici le vor putrezi oasele.

-Când se vor arăta urmele ce fac legătura între cer şi pământ, de care a vorbit Cagula, ne ţinem după ele, deşi nu-mi surâde ideea, poate nici vouă, dar...e singurul şiretlic să scăpăm din încercuirea asta stupidă în care ne ţinem unul pe altul fără un motiv clar. Aruncă o privire furişă armei, apoi continuă, în şoaptă. După care ne abatem cu 180 grade şi coborâm în China.

Ei nu aderau ideii propuse, Pictorul era obedat, asemenea Avarului de sacul cu falsuri, care, decât viu în cer, preferă să moară în lumea unde, pentru el, banul este singurul motiv de a exista pământ.     Ucigaşul nu se mai sfieşte, aruncă priviri dulci armei, salivează de poftă, oricât ar fi de  curată, s-ar încumeta, zi şi noapte s-o lustruiască până i-ar da sângele. Mult mai lucid şi cu umbra bine cusută de trup, Primul venit îi sfătuieşte, ca ultim mijloc de salvare, să-şi deschidă fiecare din ei, inima, în vederea iluminării divine; să recunoască, sincer, în faţa CREATORULUI că se află în încercuire, întrucât, în profunzimile fiinţei lor sunt unul altuia duşmani, fără un motiv bine definit.

-Toţi suntem uimiţi de ceea ce ni s-a descoperit despre persoana noastră. Nu mai pot tăgădui că eu am devenit ostaticul Avarului, al Pictorului, al Ucigaşului! La rândul lor, sunt ostaticii mei, voinţa mea ordonă armei de colo să-i ucidă atunci când încearcă să iasă din cercul meu vicios. Nu mi-aţi greşit cu ceva, cred că nici în altă viaţă, dacă o fi fost să fie, nici acum.  Nu-mi amintesc să fi întâlnit, măcar în vis, pe vreunul dintre voi, şi să-mi fi pătat mâinile cu viaţa lui, pentru a-i oferi aici, în clopotniţă, ocazie de răzbunare.

Încercuiţii nu prea sunt încântaţi să fie diagnosticaţi în public, poate nici n-au înţeles cum se cuvine subtilitatea discursului Primului venit.

-Dezlegarea de acest blestem mi se pare posibilă, continuă el. Fiecăruia să-i pese de viaţa  celuilalt.

Auzindu-i şuşotind, tace.

-Ţie-ţi pasă? îl întreabară în cor. Răspunde cu mare consum de energie, evaluând cu privirea suferinţa fizică oglindită pe chipul fiecăruia dintre ei.

-Da! ... Cred că aş reuşi să văd în Ucigaş un...înger, nicidecum fiara ce vroia să ne Ucidă.

Vine lângă Ucigaş şi-i aşează mâna pe umăr.

-Eu sunt aproapele tău. Ţi-ar reuşi să vezi în mine pe propriul tău tată sau frate?  Încât să-ţi pară viaţa mea, de nepreţuit!

Ucigaşul arată cu mâna arma,   pentru a-şi exprima, a câta oară, crezul său, că fără o armă nu poţi să-ţi iubeşti aproapele.

-Dar sunt om! protestează Primul venit.

-Un fel de şurub, îl ia peste picior, Ucigaşul orientându-şi atenţia către gândurile rostite cu voce tare  de Pictor.

-Eu sunt american, îşi divulgă el rasa. Nu vă spune nimic? Nu prea. Doar că nu înţelegeau de ce ţine cu tot dinadinsul s-ajungă în China înaintea ruşilor, care au darul de a  fi  primii acolo unde se întâmplă ceva.

Nemulţumit, Pictorul se apropie de ei, mirosindu-le sufletul  nu se sfieşte să icnească a scârbă. Miros a cloacă...europeană, nu-i surîde să fie aproapele lor. Intuindu-le  în  nefericire şansa probabilă de a scăpa din încercuire devine exagerat de prietenos şi cooperant. Începe vrăjala.

-Tu...şi tu...şi tu! Am înţeles că veniţi din uniunea europeană. Fără voie vă sunteţi unuia altuia aproapele...infidel. Mă rog...cu mine e altă poveste. Ca american, din perspectivă genetică şi geografică sunt...departele vostru. Fără gust, fără miros, fără culoare.

Tace, fiindcă pe buzele fiecăruia dintre ei s-a deschis un rânjet ironic  care, de obicei acoperă nişte colţi ascuţiţi. Dezamăgit, Pictorul îşi aşează rucsacul sub cap şi se lungeşte jos,  ca pentru tot restul vieţii. Avarul  îi urmează exmplu. Întinzând mâna smulge cu o iuţeală de şarpe un fir de păr creţ din capul Ucigaşului ce nu conteneşte din priviri idila cu arma. Umezeşte firul de păr cu limba apoi încearcă să-l îndrepte. Reuşind ar  orbi voinţa  Ucigaşului  când sacul lui cu carduri ar încerca să-l tragă, înapoi, în lumea civilizată.

Ghemuit de perete, Primul Venit urmăreşte distrat ritualul ludic al Avarului care, de-ar fi să-şi rezolve, prin  absurd, problema cu celălalt, nu-i convins în ce-l priveşte, că-l poate ajuta. I-o spune în şoaptă.

-Scuze, îmi eşti antipatic!

-Eu văd în tine un viitor cadavru, îl asigură cu toată sinceritatea, Avarul. Nici unul dintre ei nu depune efort să treacă peste biologic, singurul obstacol. Ideea supravieţuirii ar fi salvatoare, însă, sacul Avarului nu-i burduşit cu idei, doar carduri, false ori nu şi puzderie de fulgi de zăpadă imaginari aduşi aici în plină vară. Crezându-se o identitate tare râde prosteşte, mirându-se de sine. Aparenţa e tactica lui.

-Să înţeleg că eşti un insucces pentru mine! continuă ofensiva verbală împotriva Primului Venit. Aşa-mi explic de ce...arată cu mâna în direcţia armei.

-Sunt un tip care citesc şi mă informez, abate celălat discuţia pe un itinerar autobiografic:

-Ce ştii? devine fals interesat Avarul.

-Ce se poate şti despre genetică...despre latura qinelogică a teoriei relativităţii..

Avarul se ridică într-un cot şi-i arată cu degetul ciuciu. Primul Venit nu răspunde cu duritate provocării, îşi umezeşte cu limba buzele, cuvintele fierbinţi i le-au fript.

-Habar n-ai, continuă atacul Avarul. Ce ţi-am arătat înseamnă ciuciu, adică motivul pentru care mă ţii în încercuire....De ce asmuţi arma asupra mea când mă apropii de uşa clopotniţei? Fiindcă nu-ţi descarc la picioare cardurile, iar tu să urci pe ele ca pe covoraşul fermecat, să-ţi pui în gând dorinţa, iar ele...să te poarte peste mări şi ţări...să scapi de mlaştină. Este că ţi-am pus degetul pe visul tău dureros!.... Numai că eu ţi-ntind mâna doar ca să-ţi arăt ciuciu. Iar tu îmi arăţi ciuciu tău. Nu doar mie ci şi lor...oricui...Vom muri în încercuire, fiecare lângă visul său.

Suspină, i-au dat lacrimile, tremură a neputinţă. Iubea ca pe Dumnezeu fluctuaţiile la bursă, iar pe Dumnezeu cum îşi iubeşte fluctuaţiile de la bursă.

Agitat, ca de când se află în încercuire, trage sacul lîngă Pictor, îşi încolăceşte nervii cu ai celuilalt.

-Cum poate cineva să fie Pictor?

Spaima netrucată din ochii celui ce-l interpelează, într-un mod nu tocmai plăcut, îl înduioşează puţin pe cetăţeanul american, ce-şi ţine batista la nas pentru că a început să-i miroasă cloaca unde a nimerit.           

-Având ceva în plus, răspunde el imaginându-şi, probabil că este la o expoziţie personală. O istorie, de pildă. Avarul nu are o viziune personală a noţiunii de istorie. O fi un mecanism ce se declanşează prin voinţa altora, asemenea armei căreia, un timp i se uită în ochi, apoi cu o iuţeală care-i face cinste, neglijând averea materială, târând dupâ el doar umbra care n-avea decît să fie prinsă la ţâţână, ajunge la ieşirea din clopotniţă şi rămâne cu mâna suspendată în aer, nu îndrăzneşte  să atingă ivărul uşii. Înfrânt, ca de fiecare dată, vine lângă sacul său şi se bucură împreună de reîntâlnire.

xx

Ucigaşul, spre surprinderea celor prezenţi se uită cu un ochi al minţii la cer.

-N-am fost niciodată în regulă cu lumea asta, zice. După care scoate un urlet.

-De ce urli?- îl admonestează  Pictorul. Te gândeşti la oameni, ţie dor?

Se apropie şi-i şopteşte la ureche.

-Eu mă apropii de ieşire iar tu...ucide-mă!

N-are timp să afle reacţia artistului fiindcă Avarul a găsit salvarea de moment.                               

-Ne reluăm viciile, propune el. Cafeaua, fumatul. E posibil doar în cafeneaua din imaginaţia fiecăruia.                                                                                                                                    

Însufleţit de ideea pusă în joc, Primul Venit crede de cuviinţă că viciul de care au toţi nevoie în situaţia în care se află,  ar fi  înţelepciunea. L-au contrazis  cu  exemplul gândacilor de deşert: ce înţelepciune au!? Şi totuşi supravieţuiesc. Avarul nu poate  concepe că înţelepciunea e ceva mai mult decât o flegmă expectorată de bolnavii de plămâni. A, înţelepciunea banului schimbă datele problemei. În replică, Primul Venit are, întâia oară de când se află aici, o criză nervoasă.

-Trăiesc un dezastru. Din cauza ta...a ta...a ta!

Când crede că a mai recuperat din tonusul psihic avut înainte, continuă vizibil vinovat.

-Trăim împreună stări obişnuite: milă, dezgust, deznădejde, groază, nostalgie, regret. Dar ne ţinem în încercuire unul pe altul.

Cagula aducând melci şi apă proaspătă reaminteşte, spre luare aminte a lor, că sunt oameni. Cine să-l mai creadă! Oamenii au trecut, ei au rămas. Lipsit de inspiraţie, făptura misterioasă aruncă paie în focul deznădejdii lor când spune că Dumnezeu îi priveşte cu tristeţe, din cer.       

-Dar tu!? se înfurie Ucigaşul. Oare eşti în afara legii oamenilor! Sub masca ta ce se poate ascunde!?

Curiozitatea Ucigaşului o împărtăşesc cu toţi. Văzând că spiritele sunt mai înfierbântate ca oricând, pe Avar  îl munceşte iar fobia negocierii, ar da oricât pentru chipul de sub cagulă, sau ce-o fi pe acolo, carne vie sau altă grozăvie.

-Persoana mea e neânsemnată, încearcă să-i liniştească cel încolţit. Concentraţi-vă privirea în interiorul vostru. V-am avertizat de fiecare dată că aveţi în subconştient, hiperactivă, ura faţă de aproapele vostru. Câte-o picătură din ea o eliberaţi prin ţeava puştii de colo.

Devenind imuni la acuzaţia Cagulei îi cer, la unison, să-şi  arate chipul, altfel  nu vor mai fi îngăduitori ca prima oară când i-au cerut acelaţi lucru.

Ucigaşul nu mai ţine cont de nimic şi de nimeni, îl prinde cu o mână  de umeri, iar mâna cealaltă o întinde pentru a săvârşi sacrificiul. Cagula i-o retează cu vorba.

-Ascund o rană sub Cagulă. Altfel nu aş fi avut cum să  vă  protejez  de un necaz cumplit.

Temători, încercuiţii slăbesc lanţul furiei lor. Instinctul de conservare comandă să fie prevăzători. O boală molipsitoare le-ar mai lipsi... De nu cumva o fi vorba de o rană urâtă rău ce bolboroseşte ca un vulcan noroios.

-Eu sunt Dumnezeu, trânteşte o vorbă trăznet Cagula, pentru a-i determina să slăbească încercuirea în care vor să-l prindă şi pe el. Cred despre el că-i scrântit, posedat. Pictorul îşi aminteşte cum, în urmă cu ceva timp l-a auzit rostind înainte de a intra pe uşa clopotniţei,  o replică de-a  lui Orfeu.

- Cum se face să fiu iubit în iad! Când, mai târziu, l-a întrebat asupra rostului acelor vorbe a răspuns doar atât ,,Ai darul de a privi cu urechea şi a asculta cu ochii”.

Ucigaşul reaprinde firul discordiei.  ,,De ce, până acum, noi nu am descărcat arma în el?” Mirarea ia amploare, degenerează-n spaimă, Cagula iese şi intră pe uşa clopotniţei fără ca ei să-şi fi exprimat ura, doar e aproapele lor. Comentează în fel şi chip abaterea de la regulă, împricinatul rămâne şi de astă dată instinctul de conservare, de nu le-ar virusa voinţa ar muri de foame şi ar crăpa de sete, nu în ultimul rând, Cagula era ombilicul viu prin care aveau contact cu lumea.

Primul Venit, sensibil, are o mustrare de conştiinţă, mai aparte.

-Dar dacă el o fi, după cum a pretins!?

Gândurile rostite cu voce sunt motiv pentru Avar să prezică iminenta nebunie a celuilalt. Pictorul având calitatea de a rumega o idee înainte de a o scuipa, devine interesat de bănuială. Creştinii pretind că orbeşti văzându-l pe Dumnezeu. Crede că-i mai preferabilă orbirea decât a nu-l vedea în veci. A nu-l vedea echivalează cu a nu-l cunoaşte; iar a nu-l cunoaşte înseamnă să-i duci dorul, tot timpul. Aparent, indiferenţi la început, bănuiala Primului Venit dă tuturor fiori tardivi. Unul din ei sparge o sticlă goala la picioarele misteriosului purtător de Cagulă. Raţionamentul e simplu: obligat să calce desculţ pe ele, va sângera, dacă, asemenea lor,  e  doar ţărână însufleţită. În caz contrar, nu le rămâne decât să-şi ia sufletul la spinare şi buluc în iad. Sunt conştienţi de cruzimea şcenariului, dar ceea ce li se întâmplă lor nu-i o joacă de copii.

Febra dezlegării misterului, în cel priveşte pe Cagulă, nu scade-n intensitate. Din nou, Ucigaşul se învârte în jurul suspectului, dar când întinde mâna tragă masca, Avarul fiind programat de destin să negocieze pe seama cardurilor sale, îl împiedică. Oferă oricât, numai să devină proprietarul celui ce, cu siguranţă va fi ucis de Ucigaşul robust ce nu mai poate fi împiedicat de nimeni. Singur,  Primul Venit se erijează în apărătorul celui ce nu are decât vina de a le fi oferit asistenţă umanitară. Nu-i cădea bine la conştiinţă drama în care nimerise Cagula, parcă în profunzimile fiinţei sale i-ar avea întipărită amprenta... Nu se pot iubi unul pe altul, duhovniceşte, în schimb ceva inexplicabil îi uneşte în nebunie, aceeaşi măsură umană cu care, acolo în lume se împarte răul.                               

-Potoliţi-vă! strigă la ei disperat, atârnăndu-se de braţul Ucigaşului. De-o fi sub cagulă chipul lui Dumnezeu, ce vom pune în loc!?                                                                                                  

-Arma de colo, răspundee Ucigaşul fără a fi deranjat dacă părerea lui este sau nu, în asentimentul celorlalţi...Ar fi momentul să i ne supunem, proclamă el cu înţelepciunea înşelătoare a unui guru. Unindu-ne voinţa am avea putere suficientă să stăpânim lumea. Noi patru putem pune de-o utopie. La începutul imperiului mongol au fost trei oameni!

Da de înţeles că un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească la vale, devine imens. Dezamăgit de lipsa de reacţia celorlalţi, continuă speranţa îndobitocirii.

-Cum vreţi să ieşim din încercuire!?

Când Pictorul vine la el şi-l prinde de braţ nu se mai împotriveşte. Retraşi, fiecare în culcuşul său, retrăiesc mental coşmarul ce erau gata să-l provoace. Disperau în loc de a se uni sufleteşte pentru a ieşi din coma în unde au căzut din senin. Neputincioşi, cercetau arma, realizând totuşi, că sunt pe poziţie de inferioritate faţă de puterea ei.  

xx                                                                               

Câteva zile Cagula n-a mai  trecut pe la ei. Cum melcii şi apa erau pe sfârşite, valul disperării lor se spărgea în capul Ucigaşului care, deşi s-a ajuns în acest punct mort din pricina lui, nu avea mustrări de conştiinţă,  suferea din pricină că arma  atârnată în acel cârlig se uza moral. Muncit de demonul unei idei se ridică în picioare, şi după ce-i lasă un timp să pleznească de curiozitate,  anunţă că  hotărârea sa de a pleca să aducă provizii. Bucuria celorlalţi, gândind că s-a ivit prilejul neaşteptat să scape de el, ţine cât un fulger,  întrucât cadavrul lui neavând cum să fie scos din clopotniţă şi îngropat, intrând în putrefracţie, ar  muri  toţi de scârbă.

Tânjeau după prezenţa călugărului cu Cagulă. Avarul, în cazul când cel aşteptat era, după cum a pretins, Dumnezeu i-ar  oferi sacul cu carduri.

-Tu, Pictore!?

-I-aş face portretul pe un fir de nisip. Gratis!

-Tu, Ucigaşule!?                                                                                                                     

L-ar suspenda din Univers pentru ceva vreme, pe Dumnezeu. Acuzaţia! Nu i-a îngăduit să-şi aleagă rasa, destinul... Întrebat, fiind, din ce rasă face parte ar răspunde: european. Părinţii lui au avut o ţară a  lor, dar asta a fost înainte de era GOOGLE.

Două zile  ducând lipsă de provizii, s-au hrănit doar cu preparatele imaginaţiei. În a treia zi, Cagula a intrat cu viaţa neasigurată în această groapă cu disperaţi.

-Nu ţi-e frică de noi? l-au întrebat.

-Mi-e tare frică...Sunt îngrozit, dar nu mă lasă inima să vă ştiu pierind.

Ia bidonul şi traista, iar înainte de a se apropia de uşă îi sărută pe rând cu privirea, ca de bun rămas, nu cere clemenţă. Cu paşi nesiguri  ajunge la uşă, cade cu mâna pe clanţă răpus de gloanţe. Se acuză unul pe altul, se încaieră îşi dau pumni.                                                             

-De ce l-am ucis! se miră Avarul.

Profitând de orbirea temporară a vigilenţei celorlalţi, Ucigaşul împinge masa sub armă, urcă pe ea, dar nu reuşeşte să  devină, din nou, un om liber; Pictorul, întuindu-i intenţia vicleană îi  cuprinde cu braţele, picioarele, cad la podea unul peste altul. Ucigaşul plânge, de-acum, chiar dacă s-ar lipi arma de el şi i-ar face declaraţie de dragoste, nu i-ar mai îngădui avansul. Se teme să nu fie linşat fiindcă a asmuţit arma  împotriva întregii lumi care, niciodată nu i-a ţinut de cald; nu pricepe că nu şi-ar mai mânji cineva  mâinile cu putoarea vieţii lui.

Fiind cu privirea în dreptul ferestrei, Avarul vede urmele pe care  poţi urca la cer. Împleticindu-i-se limba-n gură arată cu mâna  o fantomă  în faţa bisericii: e călugărul  în carne şi oase doar că nu mai are masca. Stă un timp cu spatele spre ei apoi începe a urca agale pe urmele ce fac legătura între cer şi pământ. Dezorientaţi, se reped asupra celui ucis şi-i scot cagula de pe faţă pentru a vedea cine este. Era nebunul cu felinarul: jertfa, cum s-ar spune. La miez de noapte se apropiase în mai multe rânduri de fereastră, întrebând dacă nu l-a văzut careva pe Dumnezeu. Cine era cu adevărat călugărul aflat, deja între cer şi pământ, nu vor afla vreodată.                                                                                                 

   xx

Primul Venit se aşează în genunchi lângă cadavru, şi pe măsură ce numără rănile i se luminează speranţa pe faţă; mergând pe genunchi adună toate gloanţele trase şi face în gând o socoteală al cărei rezultat  îl determină să dea un chiot de bucurie.

-Viaţa acestui om  a fost cheia care a descuiat lacătul ce ne ţinea în încercuire. Suntem liberi! Au crezut despre el că şi-a pierdut minţile nereuşind să conceapă că viaţa Nebunului cu felinarul s-a stins  din cauza vicleniei călugărului ce urca la cer. L-a momit să intre în clopotniţă, fără să-l avertizeze că poate fi ucis..

-Arma şi-a terminat gloanţele! zice el. Acum e o biată babă ştirbă. Putem pleca. Văzându-l luând masa şi urcându-se pe ea să ia arma din cârlig, stau ghemuiţi unul în altul, şi-acoperă faţa cu braţul  aşteptând detunătura. Nu se mai întâmplă.

Ajunşi afară, se rostogolesc fericiţi pe pământ. Primul Venit întinde arma Ucigaşului, dar când acesta se repede s-o cuprindă cu braţele ca pe-o iubire pierdută şi regăsită, îi fixează  ţeava în piept.

-Am minţit spunând că au fost consumate toate gloanţele. A mai rămas unul în încărcător, zice Primul Sosit şi apasă pe trăgaci. Ucigaşului căzut, deja, în genunchi la picioarele lor îi şopteşte la ureche.

-După multă străduinţă, am reuşit să mi-i apropii sufleteşte doar pe ei...Pe tine nu te pot iubi!

Cel al cărui suflet urca acum urmele ce duc în cer n-o fi fost capabil să ucidă o găină, dar un om! Acesta poate a fost motivul ce a atârnat greu în hotărârea Primului Venit, de a-l ţine pe veci în încercuire..                                                                                                              

            DUMITRU ISTRATE RUŞEŢEANU

 

                                                                                                                                       

                                                                                                                                                           

 

 

 

 

 

 

                                                                                                                                                                                                                                                             

           

 

 

 

 

 

                                    

Vizualizări: 71

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Interesantă ideea și construcția acestui text. O invitație la meditație pe mai multe teme. 

Aveți câteva erori pe care le veți observa/corecta la o recitire. Sunt convinsă! :)

Cu prietenie,

Prețul libertății... Deci tot cel cu arta deține puterea. Acest text amplu dovedește stările prin care trec diferite caractere, ce încearcă să iasă în libertate și fără armă... dar în zadar. Trăim vremea când arma conduce.

Un text interesat, meditativ, dar greoi... pentru astfel de construcții este necesar timp și dispoziție. Eu doresc să vă găsiți cititori. Ca și Corina, vă spun că mai sunt erori.

Cu stimă!

Sofy

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noapte fantastică a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Infinit în cheia sol a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Și-i toamnă... a utilizatorului Blăjan Ovidiu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Orar de fată mare a utilizatorului Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Orar de fată mare a lui Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Doină neaoșă a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din dală-n dală a utilizatorului Cristian Je
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Niște cizme a lui Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Niște cizme a utilizatorului Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mă întreb... a utilizatorului Lidia Pervu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Mă întreb... a lui Lidia Pervu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am zburat a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Am zburat a lui Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru gina zaharia
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Viața ca un puf de păpădie a utilizatorului Lidia Pervu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru Mihaela Suciu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru Pop Dorina
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog psychosis a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zbor a utilizatorului Dan Mitrache
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Primitivul modern a utilizatorului Suchoverschi Gheorghe
cu 3 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor