Nalucile din Valea Cocoarei V

[Exemplu de Titlu]

Nălucile din  Valea Cocoarei  V
17.
     E ziuă. Satul a dispărut sub ape. Singura rămasă în picioare, pe coama dealului, e biserica de lemn, veche de peste 200 de ani. Cineva trage clopotele. Dangătul lor, ca un geamăt de durere, se înfundă în norii negri care plutesc deasupra noastră. Spre după-amiază, cerul se mai linişteşte, iar un elicopter survolează zona. Facem semne să aterizeze. Nu ne-au văzut. Se îndepărtează.
    Evacuarea noastră are loc pe înserat. O coloană de cinci camioane militare venită dinspre sud, prin pădure şi, apoi, pe muchia dealului, a ajuns cu greu până la biserică. Pompierii militari au adus cu ei apă minerală, pâine, pături și corturi.
 Comandantul plutonului mă recunoaște și mă întreabă ce fac, ce caut aici. Aflu de la el de amploarea dezastrului.Toate casele din sat sunt distruse. Nu se cunoaşte numărul morților, dar a aflat de la echipele care au intervenit în aval că sunt zeci de morți. Cadavrele au fost purtate de viitură pe o distanţă de mai bine de 10 km, până la Strâmtura. Acolo, apele au ieșit din strânsoarea dealurilor și s-au împrăștiat pe câmpie.
    Pe Vasile și Frăsina i-am cazat la mine acasă. Ne-am întors în sat după trei zile, după ce au stat ploile și apele s-au retras. Drumul e practicabil până aproape de baza versantului de est dinspre Valea Cocoarei. Taximetristul oprește. Nu mai putem înainta cu maşina. Coborâm. În dreptul drumului rupt, peste ravena adâncă săpată de viitură, lungă de câțiva kilometri și lată cât albia unui fluviu, soldații au construit o pasarelă ancorată cu cabluri de oțel.
Forţa uriașă a naturii a adus Valea Cocoarei la începuturile ei preistorice. A ras din cale toate pământurile recuperate de sub ape, prin îndiguiri și canale de drenaj. A spălat pământul de păcatele oamenilor și a lăsat în loc doar o rană adâncă din care s-ar putea reface, în timp, Valea Cocoarei, cu izvoarele ei cristaline în care nisipul juca sclipind în lumina soarelui, cu sălciile plângătoare, cu turbăria din care ieşeau flăcări verzui, cu mlaștina care înghiţea animale și oameni, cu poieniţele în care, la vreme de seară sau în zori, dansau hora Doamnele pământului, Ielele.
Când toate acestea se vor fi renăscut, pentru a câta oară?, poate că voi putea să mă întorc și eu în Valea Cocoarei, în cămaşa de in, cu picioarele goale, să mă revăd cu prietenii copilăriei mele, poate chiar și cu Mihăiţă, băiatul dispărut într-o după amiază de vară și să-l întreb: „Mihai, nu vrei să vii să ne jucăm de-a prinselea?”
A fost cruţată doar biserica, rămasă să vegheze asupra locurilor și să se asigure că totul se va reface întocmai, așa cum fusese cândva Valea Cocoarei - paradisul unei copilării pierdute.
    Pășim pe puntea suspendată care se leagănă sub picioarele noastre, traversăm ravena și ajungem la drumul pietruit cu macadam care ne duce în sat.
 Frăsina și Vasile se tot întreabă oare ce-o mai fi rămas din casa lor și se încurajează reciproc – nu putea să fie luată de ape, avea temelia din piatră, iar zidurile din lut întărit cu furci de lemn, tencuită cu mortar din ciment pe plasă de rabiţ.
 „Casa trebuia să reziste viiturii, vorbesc între ei, dar s-ar putea ca lucrurile din interior să fi fost distruse din cauza apei și a nămolului. Ei, dar astea se mai pot face, se mai pot repara, covoarele pot fi spălate și puse la soare să se usuce, duşumelele pot fi înlocuite, numai să nu fi căzut pereţii…”
Intrăm în sat și, în locul unde se afla prima casă, nu e decât un morman de ruine înnămolite. Uliţa se pierde sub un strat gros de mâl. Ici și colo, câte un stâlp de gard, câte un copac jalonează drumul care tăia satul în două. Au dispărut casele, au dispărut hambarele, au dispărut anexele gospodărești, au dispărut oamenii. E un loc pustiu în care noroiul este peste tot, se coace la soare. O duhoare insuportabilă pluteşte peste întreaga nenorocire.
Un buldoexcavator apare de nicăieri și oprește lângă noi. Mecanicul ne invită să urcăm în cupă, să ne treacă de partea cealaltă a satului, acolo unde militarii au ridicat corturi de campanie pentru sinistraţi. Suntem întâmpinaţi de chipuri obosite, de priviri în care nu mai există speranță.
Vasile și Frăsina află că din casa lor nu a mai rămas nimicuţa, așa cum s-a întâmplat cu toate casele satului. Îl zăresc pe Neculai în dreptul unui cort. Îi dau bună ziua. Nu-mi răspunde la salut. Probabil și acum gândește că întreaga nenorocire abătută asupra satului e numai din cauza mea. Eu voi fi fost duhul rău care am adus blestemul asupra satului. Nu-l întreb de casa lui, de casa copilăriei mele. Desluşesc din privirile lui că nu mai există.
Izolat, la marginea pădurii, sub umbrela unui gorun bătrân și uriaş sunt parcate câteva camioane cu materiale de construcţie: cherestea, bolţari de beton, ciment, pietriş, pregătite pentru ridicarea unor barăci în care supravieţuitorii vor locui temporar până la refacerea satului.
Un bătrân îmi ţine calea. Eu sunt Nichifor Gologan, spune el. Își aminteşte de mine de pe vremea când eram copil. Îmi pare rău, dar eu nu îl am printre amintirile mele. Îmi povestește că mă urcasem în nucul de lângă adăpătoare și am căzut în bazinul cu apă de era să mă înec. El m-a scos de acolo...
 Am în fața ochilor imaginea mea de atunci, adus în casă ud şi speriat, ca un pisoi pus la murat, dezbrăcat de mama la pielea goală, umilit şi ruşinat de postura în care mă aflam, acoperindu-mi cuculețul cu palmele făcute căuş, încercând să ascund năzdrăvănia de organ genital, zbârcit ca o prună, de privirile persoanelor de față, printre care probabil se afla și Frăsina și mai știu eu cine altcineva, un sobor de femei care cotcodăceau în jurul meu și se minunau că scăpasem cu viață dintr-o așa pătăranie, noroc de flăcăul acela - bătrânul de acum - că trecuse pe acolo tocmai la ţanc ca să devină salvatorul meu, extrăgându-mă din bazinul de beton în care prinsesem să înghit apă, precum Setilă, tovarăşul de poveste al lui Harap Alb. Îmi amintesc. Zâmbesc.
Îl privesc cu drag pe omuleţul acesta care nu pare să fi fost niciodată în stare de asemenea ispravă, atât e de vlăguit și de fără carne pe el, iar hainele au menirea, nu atât de a acoperi scheletul care clămpăne pe dedesubt, cât de a preveni dezmembrarea şi risipirea lui în timpul mersului.
Se bucură și el.
 - Ehei…, spune el și încheie cu acest cuvânt întreaga cugetare cuprinsă în cele patru sunete.
Ehei! Adică, dacă nu ar fi fost el…dar ce rost are să duc eu gândul până la capăt? Dacă nu ar fi fost el, poate că nu mă căţăram în vârful nucului bătrân și nu mai cădeam în bazinul cu apă. Poate că tocmai apariţia lui la capătul uliței m-a făcut să urc mai sus printre crengile noduroase, să nu mă vadă și să nu strige la mine, dă-te jos, drace, c-o să-ţi rupi gâtul…
Acum, se uită la mine de jos în sus, probabil tot așa cum privea atunci când eram în nuc și aşteaptă ca eu să mai spun ceva, să-i mulțumesc cumva pentru gestul lui… nu, nu cred, în privirea lui e mai mult admiraţie – uite, domnule, un drac de copchil pe care l-am scos murat din adăpătoarea vacilor, că dacă nu-l scoteam se îneca, a ajuns om mare, ditamai colonelul de poliție...
Sunt sigur că vorba prinsese să umble prin sat încă din ziua când descinsesem acolo și întâmplarea făcuse ca Frăsina să mă recunoască – „A venit băiatul doamnei învățătoare Lica…”
Salvatorul meu de acum 50 de ani în urmă ţine strâns la piept o cărţulie cu coperți cartonate învelite în pânză neagră. E o Biblie.
- Cartea asta Sfântă mi-a salvat viața, spune el. E Biblia lui Ilie Bătrânu. Când a început apa să curgă din ceruri, l-am scos pe Ilie din casă cu sicriu cu tot și l-am așezat pe prispă cu gândul să-l ducem mai sus, pe un loc ferit de ape, dar nu am mai apucat că a venit viitura. Eu am prins Biblia să n-o ia apele și am ținut-o sus, deasupra puhoiului să nu se ude și uite că Dumnezeu m-a ajutat. Viitura m-a purtat până la nucul din care ai căzut. M-am agăţat de o creangă și am stat acolo, la cucurigu, până, hăt, spre după-amiază, când au venit pompierii care au urcat cu o scară până la mine şi m-au scoborât pe pământ tare. Acum pot să spun că Dumnezeu a pus o vorbă bună pentru mine văzându-mă cu Biblia în mână și a zis: ia-n să-l ducă apele pe omu-aista, la copacul de la Uluc de unde el a scos de la înec un copchil căzut în adăpătoare, că-i om credincios și cu dragoste față de oameni şi de Mine. După faptă şi răsplată...
Cu alte cuvinte, salvarea lui a venit din salvarea mea, asta trebuie să înţeleg din bucuria şi mulţumirea lui. Îmi întinde Biblia, să ating cu degetele mele obiectul sfânt. Semnele de carte sunt la locul lor, neclintite de acolo, de parcă Ilie le-ar fi pus pentru veşnicie între acele pagini.
- Aș vrea să-mi dăruiești mie cartea asta, zic eu și mă pregătesc să inventez un motiv pentru o asemenea cerere, prin care să evit să-i spun adevărul cu privire la interesul meu „profesional” pentru această carte. Dar cum să-i cer eu Biblia, folosindu-mă de o minciună?
Nichifor Gologan mă cercetează din priviri – adică la ce-mi trebuie mie Biblia?, intuind că nu din dragoste față de Dumnezeu îi cer un asemenea sacrificiu, să-mi dăruiască obiectul sfânt care tocmai îi salvase viața și mă aștept să urmeze întrebarea – da la ce-ţi trebuie matale Biblia asta?, păi uite că-mi trebuie pentru că în cartea asta sfântă cineva, poate Ilie, poate altcineva, a făcut niște însemnări prin care a voit să spună ceva, cuiva ori pentru a-şi justifica o faptă, poate că în Biblie mai sunt și alte însemnări, fără semne de carte şi din care, puse cap la cap, aș putea reconstitui întâmplări de mult petrecute. Dar nu pot să-i spun nimic din toate acestea. Explicația, pentru a fi înţeleasă, ar trebui să fie mult mai amplă și nu este nici momentul potrivit și nici el persoana căreia să-i fac dezvăluiri.
Nichifor Gologan, însă, nu mă întreabă nimic, nici nu e de întrebat când cineva îţi cere să-i dăruiești o Biblie, numai în mintea mea educată în spiritul comunist-pragmatic e nevoie de o explicație și, fără un cuvânt, îmi întinde Biblia, ştergându-i coperțile cu podul palmei, mângâindu-le, de fapt luându-şi rămas bun de la exemplarul acela al Cărții Sfinte, așa ca de la un camarad care, după ce l-a salvat de la înec se scutură de apa care i-a trecut prin haine și se îndepărtează fără să mai privească în urmă.
Faptele bune conţin virtutea asta altruistă de a nu aştepta nici un gest de mulţumire și nici o răsplată, singura lor dorinţă este de a se pierde în anonimat cât mai repede cu putinţă. O faptă bună! Ce mai urmează? Nu ştiu.


18.
    Mă prezint ofițerului care anchetează cazul morţii violente a lui Ilie Bătrânu - un locotenent îmbrăcat sport, cu adidaşi și blugi, ceea ce îi conferă o alură foarte puțin oficială, pare mai degrabă un… un ce? un dandy, îi spun că mă interesez de împrejurările morții lui Ilie Bătrânu, iar el mă întreabă: „În ce calitate?”, cea de colonel de poliție dintr-o jurisdicţie învecinată nefiind suficientă pentru a-mi dezvălui mersul anchetei.
Mă pregăteam să-i spun că, înainte cu trei zile de a fi ucis, Ilie Bătrânu se prezentase la mine în audiență și se autodenunțase în legătură cu un omor săvârșit în urmă cu peste cincizeci de ani, însă îmi dau seama că adevărul privit cu ochii altuia poate părea neplauzibil, poate fi interpretat ca o minciună sfruntată...
Un omor? Şi de ce mărturisirea mi-a fost făcută tocmai mie, la o unitate de poliție care ţine de alt judeţ decât cea competentă teritorial să investigheze cauza? Așa că, pentru câteva secunde, sunt în căutarea unui motiv care să sune plauzibil și să nu ridice semne de întrebare.
Locotenentul aşteaptă liniştit, pe chipul lui citesc deja refuzul anticipat - a învăţat că, dacă trebuie să te ferești de oameni, apoi aceia nu sunt decât colegii, în cazul de față tovarăşii de breaslă care, clamând colegialitatea, pot să-ţi ceară informaţii pe care să le folosească într-un scop ocult.
Dar mai e ceva în aşteptarea domnului locotenent - un abia sesizabil aer de superioritate, o uşoară ironie în privire, aş putea spune «privirea noii generaţii de poliţişti», pe care s-ar fi putut să o fi avut şi eu pe vremea când eram un tânăr locotenent din prima promoţie cu «studii superioare».
Doamne, cât de mult semănăm unii cu alţii după ceva vreme şi cât de diferiţi şi superiori ne credem, în acelaşi timp! Asta e deşertăciunea din noi. O gândesc, totuşi, ca intrând în firescul uman.
Îi spun că, în urmă cu ceva timp, cu o zi înainte ca Valea Cocoarei să fie lovită de viitura care a distrus satul, am fost acolo într-un acces de nostalgie, să văd locurile în care am copilărit de parcă aș fi știut că peste noapte totul va fi spulberat de ape și îngropat în nămol și că aceea era ultima zi în care mai puteam să văd casa părinţilor, uliţa pe care mă jucam, oamenii, bătrânii care, atunci când îi cunoscusem, erau adolescenţi sau tineri, pe Ilie Bătrânu și pe sora lui Ileana care fusese fată în casa alor mei și că, în contextul acesta, am aflat că Ilie Bătrânu era mort, pe catafalc, privegeat de alţi bătrâni, că fusese victima unei tâlhării – că autorul i-a luat pensia pe care o primise în dimineața aceea…
Explicația mea, îmi dau seama, este neconvingătoare, înainte de toate pentru că eu însumi nu cred în ea, dar văd pe chipul locotenentului o urmă de înțelegere.
De fapt, pentru ce am mers în sat în ziua aceea? Să stau de vorbă doar cu Ilie Bătrânu, pentru a umple golurile din povestea sa, ori poate că, undeva, în subconştientul meu, a existat şi dorinţa de a revedea locurile copilăriei?
Locotenentul mă serveşte cu o cafea, semn că va trece peste opreliştile profesionale și îmi va furniza unele date din ancheta în curs de desfăşurare. De la bun început, infirmă zvonul care circula prin sat în legătură cu mobilul uciderii lui Ilie Bătrânu. Nu banii au fost mobilul. Banii au fost găsiţi în casă și nu e vorba de trei sute de mii de lei, ci de vreo două milioane, bani, nu glumă, puşi într-un plic, oarecum la vedere, pe care bătrânul caligrafiase «Bani pentru înmormântare». În plic era o listă cu ce trebuia făcut când îi va fi venit sorocul, câți preoţi să slujească, cine din familie să fie pomenit, câte poduri să se dea, câte năframe să se cumpere, câți colaci și câte lumânări, locul unde să fie îngropat, pe deal, în cimitirul micii bisericuţe de lemn, alături de părinții lui, să se facă o cruce nouă și pentru surioara sa, din stejarul bătrân lovit de fulger şi însemnat cu o cruce lăsată de Dumnezeu, încununată cu o floare, iar pe cruce să fie scris „Ileana - Prințesa florilor, adormită la revărsatul zorilor” și să o ducă la mânăstire, să i-o pună la capătâi…
Ilie Bătrânu nu a mai apucat să fie înmormântat după indicațiile scrise. Dumnezeu a vrut să se întâmple altfel. Am în fața ochilor, în străluminarea violentă a unui fulger, imaginea sicriului purtat de apele negre, învolburate, cu Ilie mort, așezat în decubit dorsal în sicriul său care pare o nălucă de barcă angajată în traversarea Styx-ului, pilotată de bătrânul luntraș Charon, transfigurat într-un pisoi care i s-a așezat la căpătâi, negru, ud și zburlit, mieunând sălbatic de parcă așa își putea face loc mai lesne printre valurile noroioase. Sicriul a ajuns la Gura Văii, dincolo de Strâmtura. A fost găsit împotmolit într-o salcie plângătoare, gol, fără trupul bătrânului. Probabil că mormântul lui e undeva în stratul gros de aluviuni luate de viitură și, cine știe, peste ani, când totul va fi fost dat uitării, în cine știe ce împrejurare, cineva, întâmplător, va găsi niște oseminte despre a căror provenienţă nu va şti nimic și va chema poliţia, iar poliţia va veni, va aduna rămăşiţele umane într-un săculeţ și le va prezenta unui medic legist care va constata că moartea a fost violentă, ca există urme clare ale unei trepanații, poate în scop medical, poate de uz medico-legal, poate în scop criminal și se va naște astfel o enigmă, oasele bătrânului fiind păstrate un timp, într-un dulap al laboratorului de medicină legală, până când ancheta se va fi finalizat cu o concluzie incertă ca înseşi împrejurările în care a fost găsit acel schelet:«moarte suspectă», iar oasele vor fi calcinate într-un crematoriu şi cenușa va fi aruncată la gunoi. Nu finalul acesta și l-a dorit Ilie Bătrânu, el care voise ca trecerea lui prin viață să se fi terminat cu un alai de preoţi și bocitoare, să fie dus la biserica de pe deal, să aibă parte de slujba de înmormântare cuvenită și de un mormânt, la căpătâiul căruia să-l străjuiască o cruce din stejarul care s-a înălţat vreme de un secol deasupra casei sale, acum luată de ape.
Bătrânu a intrat intempestiv în viața mea, răscolind trecutul și nu știu de ce am sentimentul că, în felul acesta, și-a semnat sentinţa și că între moartea lui violentă și moartea violentă a lui Crudu exista o legătură care transcende peste viața mea și a lui.
Mă simt dator față de memoria lui și poate că ar trebui să-i caut trupul și să-l înmormântez cum se cuvine, iar dacă nu-l voi găsi...
Iată pentru ce îmi trebuia Biblia lui - e o revelaţie - Nichifor Gologan mi-a dat-o fără să întrebe ceva, pur și simplu mi-a înmânat-o de parcă ar fi știut de gândul pe care mintea mea încă nu-l zămislise.
Mi se pare stranie ideea să organizez înmormântarea bătrânului, cu sicriul recuperat, în care să nu existe decât Biblia ţinută la căpătâi o viață întreagă, poate şi pentru a găsi în ea o justificare a gestului prin care luase viața unui om, încălcând porunca divină – să nu ucizi!
     - Deci, nu a fost o tâlharie...
     - Nu. Cel puțin asta a rezultat din anchetă până în acest moment, îmi confirmă locotenentul. Nu există urme de efracţie, de răscolire a lucrurilor din casă, împrejurare care ar fi putut să sugereze că atacatorul ar fi căutat ceva, bani în mod special. Cadavrul a fost găsit în curte, la intrarea de pe cărarea care duce la closetul din grădină. Medicul legist a stabilit momentul aproximativ al morții ca fiind în jurul orei 4, noaptea. Era ora la care bătrânul ieşea din casă să-şi facă nevoile, îmbrăcat sumar, doar cu o pereche de izmene fără culoare și o cămaşă de finet. Se presupune că agresorul știa exact care sunt obiceiurile bătrânului și l-a pândit la portiţa dinspre grădină, într-un fel de ascunzătoare amenajată în gardul de cătină...
Lucrurile par destul de limpezi, chiar dacă autorul era încă necunoscut - așa cum arată scena locului faptei - locotenentul ţine să-mi precizeze că a făcut un „studiu de scenă” și nu știu dacă e gomoşenie ori rigurozitate profesională sau un fel de şfichi pentru a-mi demonstra că face parte din noua generaţie de polițisti, năşiţi după Revoluţie, mai docţi decât cei şcoliţi pe timpul vechii miliţii – deci, așa după cum arată scena locului faptei, este neîndoielnic vorba despre un act de răzbunare. Numai că investigaţiile în această direcție, deocamdată, nu avansează pe o pistă care să ducă la autor - Ilie Bătrânu nu era cunoscut ca fiind în relaţii de duşmănie cu cineva din sat ori din localităţile învecinate.
Apoi, a venit bomba - medicul legist care efectua necropsia la dispensarul din sat, pe o masă de autopsie încropită în aer liber, a descoperit urme ale unui raport sexual anal recent, posibil post-mortem și de aici încolo lucrurile au început să se complice, în primul rând în planul supoziţiilor - crimă pasională între doi homosexuali amărâţi sau o agresiune întâmplătoare a unui homosexual?
Dar ceea ce complica și mai mult lucrurile era ascunzătoarea din gardul de cătină care nu se potrivea cu nici una din variante, era ceea ce se numeşte o împrejurare negativă, adică un detaliu care, fie că nu are nici o legătură cu omorul, fie că fusese încropită acolo pentru a sugera altceva – o tâlhărie de pildă, pregătită cu ceva timp înainte.
- Dar întrebarea care se pune - e atât de cretin autorul încât să nu-şi fi imaginat că vor fi descoperite urme ale raportului sexual?, nu vorbesc despre lichidul seminal, spune locotenentul, ci mă refer la faptul că victima prezenta o ruptură anală destul de urâtă care a sângerat abundent. Ei, și aici, apare o a doua împrejurare negativă - lipsa sângelui la locul unde a fost găsit cadavrul. Asta înseamnă că agresiunea sexuală s-a consumat în altă parte, în casă de exemplu… Am cercetat casa centimetru cu centimetru și nu am găsit nici o urmă de sânge. Am extins cercetările în tot perimetrul gospodăriei. Nimic. Şi cred că aici ne-am împotmolit, trebuie să recunosc asta. Acum batem pasul pe loc. Sunt mii de întrebări la care nu există răspunsuri și de fiecare dată mă întorc la locul crimei, la locul unde a fost găsit cadavrul, întrebându-mă dacă nu cumva ne-a scăpat ceva cu prilejul cercetării locului faptei, dacă violul nu a avut loc acolo, care ar fi explicația pentru mutarea cadavrului? Pentru a sugera o tâlhărie? Ca să fie tâlhărie ar fi trebuit să lipsească ceva - banii, care erau oarecum la vedere și ușor de găsit la o simplă scotocire…
     În vocea locotenentului transpare o anumită frustrare. Îl înțeleg. Și eu, la rându-mi, în decursul timpului am trăit adeseori frustrări generate de lipsa informaţiilor care să ducă la descoperirea autorului și sunt tentat să intervin în acest monolog și să-i spun ce știam despre bătrân, ce aflasem de la Vasile și Frăsina, în ideea că informaţiile despre victimă conţin în ele și posibila explicație, posibilul mobil al crimei, dar mi se pare că intervenţia mea ar putea fi calificată drept aiuritoare - este aproape imposibil să faci o legătură plauzibilă între întâmplările de acum o jumătate de secol, de vizita bătrânului la biroul meu și crima petrecută zilele trecute...
     Locotenentul se întreabă ce anume a atras agresorul către victimă. E o întrebare oarecum retorică. Nu aşteaptă un răspuns de la mine. Faptul că trăia singur, că locuia într-o casă oarecum izolată, așezată departe de ulița principală, la marginea unei gârle năpădită de lăstăriş, la care accesul se făcea pe un podeţ de lemn ascuns vederii din cauza sălciilor, printr-o poartă tăiată în gardul de cătină care înconjoară casa ca un zid de cetate, ar fi putut constitui împrejurări favorabile pentru criminal în sensul că ar fi putut opera fără riscul de a fi surprins de cineva.
Toate acestea, însă, pledează în mod egal, atât pentru tâlhărie, cât și pentru o agresiune sexuală, cum, însă, tâlhăria pare a fi exclusă, nu rămâne decât agresiunea sexuală, confirmată medico-legal.
Dar și ipoteza aceasta are o hibă majoră - e neplauzibilă în contextul scenei de la locul faptei, care indică o premeditare și o planificare minuţioasă a acţiunii, așa cum se întâmplă în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție directă.
De regulă, violurile homosexuale sunt infracţiuni spontane, întâmplătoare, care nu se bazează neapărat pe o relaţie preexistentă între victimă și agresor.
     E adevărat, sunt și crime pasionale între homosexuali, dar este greu de crezut că bătrânul era homosexual și că ar fi avut un partener care din gelozie să fi recurs la omor. Nu există nici un indiciu în acest sens.
     Locotenentul se află într-un cerc vicios al ipotezelor neplauzibile.
- Poate că autorul e un criminal în serie, un psihopat, sugerez eu, în timp ce un gând, ca lumina unui blitz, deschide o fantă în întuneric, prea scurtă și prea orbitoare pentru a vedea ceva dincolo de aparenţele acestei crime.
- Un criminal în serie? Nu. Puțin probabil, foarte puțin probabil. Ne-am gândit la varianta asta, am verificat baza de date, am comparat datele privind omorurile rămase cu autori necunoscuţi și cu mod de operare asemănător. Nu am găsit nimic relevant.
Plusez, în timp ce încerc să desluşesc ce a fost în acea străluminare de o miime de secundă în care nu am fost în stare să prind gândul care depăşeşte aparenţele și zic că asta e valabilă doar în cazul în care criminalul în serie e în plină desfăşurare, când mai are la activ două sau trei omoruri dar, în cazul de față, poate fi vorba de un criminal în serie la început de drum.
Locotenentul mă privește îngândurat.
- Dacă e un criminal în serie la început de drum, ar trebui să ne așteptăm să urmeze și alte omoruri, conchide el, ceea ce este inacceptabil - nu putem să stăm și să așteptăm să aibă loc o nouă agresiune de genul acesta.
- Câteodată, din păcate, nu avem altă soluţie, zic eu. Îmi aduc aminte de un caz petrecut cu mult timp în urmă, pe vremea când și eu eram la început de drum, tot locotenent, abia „ vărsat” la judiciar. Şeful serviciului mi-a repartizat o „mortăciune” în care ancheta se împotmolise de ceva timp. Victima era un adolescent găsit într-o margine de pădure, cu capul zdrobit, fractură bitemporală și urme de raport sexual anal post-mortem. Am studiat dosarul, care era destul de gros, căutând un indiciu de la care să pornesc mai departe, în vreme ce „deșca”, bătrânii din serviciu, își dădeau coate, schimbau priviri cu subînțeles și mă întrebau „Cum merge locotenente?, că la facultatea de «drepţi» trebuie să fi învăţat cum se descoperă un autor necunoscut.
Erau micile răutăţi care făceau parte inerentă perioadei de integrare a unui şcolit într-un colectiv în care cei cu studii superioare erau rara-avis și priviţi, nu atât cu invidie, cât cu o anumită temere, întrucât reprezentam ameninţarea care schimba sistemul, macazul înțepenit și ruginit, iar cei care îl supravegheau, care ţineau de manivelă, nu aveau nici un interes ca viața și munca lor să fie deviată pe o linie moartă.
Mi-au dat „mortăciunea” spre rezolvare în ideea și speranța aproape nedisimulată de a rata, de a mă împotmoli, ca să-mi poată spune mai târziu, - ei, tovarășe locotenent, școala ca școală, dar practica e baza, așa că stai dumneata la rând, nu emite pretenţii de avansare în funcție - deși încă nu-mi trecuseră prin cap gânduri de mărire.
- Mă lucrau preventiv, ca și cum m-ar fi pus la macavelă și poate că ăsta a fost unul din lucrurile bune care mi s-au întâmplat la început de carieră, încerc să empatizez cu locotenentul... Am învăţat că nu poți ajunge în vârful ierarhiei decât dacă parcurgi toate etapele – de la inocență și ignoranță, la înţelepciune și experienţă, dar mai ales, că nu poți deveni un bun investigator decât dacă ești meticulos și stăruitor şi dacă vrei să înveţi şi de la cei care nu prea şi-au tocit coatele pe carte.
Nu știu de ce, dar am impresia, şi probabil că și locotenentul simte asta, că țin o prelegere despre muncă și virtute. Îmbâtrânesc, am îmbătrânit, sunt ramolit, iar rememorarea acelui caz e un fel de compensație a frustrărilor provocate de rutină.
Începutul de carieră are în el ceva inefabil, irepetabil, e ca un reper luminos despre care constat că povestesc cu satisfacție deosebită, provocat şi de atenţia interlocutorului.
- Așa că, m-am făcut că nu observ ironiile lor și mi-am văzut de „mortăciunea” mea, am întors-o pe toate feţele, până m-am lovit de o împrejurare negativă, ca și în cazul de față, al bătrânului - locul unde fusese găsit cadavrul nu era locul în care fusese comis omorul – nu existau urmele de sânge care ar fi trebuit să fie acolo, în condiţiile în care craniul fusese zdrobit ca un bostan. Dar împrejurarea negativă cea mai importantă era aceea că, nici în locul acela şi nici în zona extinsă, nu se găseau corpuri contondente de genul celor la care mă gândeam eu - presupuneam că lovitura cauzatoare de moarte fusese produsă cu obiect greu, ceva de genul unei nicovale sau a unei pietre, un bolovan de râu, în condiţiile în care capul victimei se afla pe un plan dur, singura explicaţie plauzibilă pentru fractura craniană bilaterală. I-am expus şefului meu ipoteza şi am primit singurul răspuns posibil – atunci caută locul… Am căutat însă alte cazuri asemănătoare și am găsit trei pe teritoriul judeţului în care lucrezi dumneata acum - acelaşi mod de operare, aproape tras la indigo - iar pe baza acestora am schiţat un profil psihologic al criminalului: singuratic, care dispunea de un mijloc de transport, posibil un cal de povară, cu ajutorul căruia transporta victimele pe distanţe relativ mari față de locul unde avea loc agresiunea, o zonă în care exista o plantaţie viticolă și mesteceni, pentru că pe îmbrăcămintea tuturor victimelor fuseseră descoperite urme de polen de viţă-de-vie și fragmente microscopice de coji și frunze de mesteacan și încă ceva - fire textile de iută - urme care atestau că victimele se aflaseră înainte de omor în unul și acelaşi loc - cel mai probabil adăpostul unui paznic de la o vie sau a unui cioban de la o stână din apropierea unei vii, o colibă acoperită cu frunzar de mesteacăn. Am făcut un raport și am propus formarea unei echipe de scotocire la sălaşurile izolate, situate în apropierea unor plantaţii viticole, asociate cu zăvoaie în care creşteau mesteceni, din aria locurilor în care fuseseră găsite cadavrele. Şansa ca din prima să-ţi iasă pasienţa e de una la un milion - spun eu - dar asta a fost să fie... Am ajuns la o stână așezată pe un versant în apropierea unei păşuni la marginea căreia era un teren cu vegetaţie forestieră, mesteacănul fiind predominant, iar înspre sud se învecina cu o plantatie de viţă-de-vie. Deci erau îndeplinite două din condiţiile privind locul săvârşirii omorurilor. Când am intrat în coliba ciobanului mi-au căzut ochii pe câţiva bolovani mari de râu așezaţi de jur împrejurul unui culcuş improvizat din blăni de oaie pe un pat de fân și mi-am spus - ăsta e! Nu l-am întrebat pe cioban la ce folosea bolovanii - am afirmat așa, într-o doară... „Cu ăștia i-ai terminat?...”, pentru a-i vedea reacţia. Era ca lovit în moalele capului. Fusese luat prin surprindere. Parcă îl am și acum în fața ochilor - slab, înalt, cu fața arsă de soare, nebărbierit, cu părul neţesălat, împănat cu fragmente de paie şi de frunze şi ce-o mai fi fost prin el, înghiţând în sec, mărul lui Adam urcând și coborând ca un piston, cu o privire de jivină prinsă în laţ. „Cum ai făcut?” Am pus întrebarea direct, convins că mărturisirea avea să vină pe loc, fără nici o ezitare. Simțeam că este pe punctul să fie „spart” și nu voiam să ratez momentul favorabil. A explicat cu lux de amănunte cum ademenea câte un adolescent, cum îl îmbăta, cum aștepta apoi să adoarmă cu capul așezat pe așa-zisa pernă alcătuită din blană de oaie și o pătură sub care se afla un bolovan de râu și cum, cu un alt bolovan, îi zdrobea capul după care, în timp ce victima era în agonie, practica raportul sexual anal. Evident, mărturisirea lui era importantă, însă, mai trebuia dovedit că el este în mod neîndoielnic autorul și că a săvârșit faptele cu discernământ. Am făcut reconstituiri, am prelevat probe de sânge de pe bolovanul folosit pentru zdrobirea craniilor, am stabilit traseele pe care deplasa victimele „ambalate” în saci de iută, cu ajutorul unui măgar și am aflat de planul pe care îl avea în vedere de a marca un teritoriu cu cadavre - un tărâm al morții, întins pe o suprafață uriașă, corespunzătoare ariei unui cerc cu raza de 6,66 km, al cărui centru era o stâncă solitară plasată pe o movilă ce ar fi putut fi un tumul, un mormânt preistoric, un monolit al cărui vârf, privit dintr-un anumit unghi, semăna cu o figură umană văzută din profil, așezată în decubit dorsal. Ei, stânca asta din calcar cu inserţii de griuri și negru, înfiptă în gorganul acela neolitic, ridicat pe un fel de promontoriu al unei coline care domină dinspre sud Valea Cocoarei, părea un străjer care păzea porţile imaginare ale văii, locul acela îngust căruia localnicii îi spun Strâmtura. În mod ciudat inserțiile de culoare neagră alcătuiau numărul 666. Criminalul mi-a atras în mod special atenția asupra acestei inscripţii. A mângâiat piatra și a spus că e numărul Lui. Adică al cui? Al Diavolului. Totul devenea straniu și începeam să am dubii asupra sănătăţii mintale a individului. Am măsurat distanţele dintre stâncă și locurile în care fuseseră găsite cadavrele și am constatat, mărturisesc cu suprindere şi groază, că acestea erau aproximativ de 6 km și jumătate, eroarea de măsurare acceptată fiind de cel mult 1–2 % față de lungimea razei cercului imaginat de criminal, ceea ce corespundea cumva interpretării date numărului de pe monolit. Prin urmare, circumferinţa cercului pe care individul voia să o marcheze cu cadavre pentru delimitarea unui tărâm al morții era în jur 42 km, mai exact 41 845 m. Am vrut să știu câte omoruri avea de gând să săvârşească pentru a-şi pune planul în aplicare și mi-a răspuns prompt – 45. Eram îngrozit. Dar de ce 45? Pentru că ăsta este mesajul. Care mesaj? A arătat cu mâna în direcția monolitului. Nu înțeleg. Lungimea cercului – ultimele două cifre sunt 45. Celelalte cifre ce semnificație au? Anul și luna în care m-am născut – 1941, august. L-am întrebat cât din planul lui diabolic fusese realizat. O treime a fost răspunsul. Deci, comisese până în acel moment 15 omoruri din care, însă, nu fuseseră descoperite decât patru. Eram complet dat peste cap. Era incredibil. Un criminal în serie descoperit, ca să zic așa, cumva pe la jumătatea activităţii sale, putea reprezenta un succes judiciar răsunător - se preveniseră 30 de omucideri. Însă nu am aflat niciodată dacă spusese întregul adevăr, poate că fabula în legătură cu cele 15 omoruri, poate comisese mai multe, ori poate că nici nu știa numărul exact al crimelor săvârșite. ”Unde au fost plasate cadavrele?” ”Primul spre apus, pe direcția asfințitului, când soarele atinge linia orizontului, celelalte în sens invers acelor ceasornicului, la distanțe egale rezultate din împărțirea lungimii cercului la 45, adică la fiecare 930 metri.” ”De ce în sens invers acelor ceasornicului?” ”Pentru că timpul trebuia dat înapoi.” Absolut bizar! Pe circumferința cercului descris de el au mai fost descoperite în decurs de două săptămâni, la distanțe diferite - însă multiplul era 930 m, încă 5 cadavre. Șase au rămas nedescoperite, dacă întradevăr acestea au existat. După luni de căutări fără succes, scotocirea a fost abandonată, considerându-se că asasinul fabulează în legătură cu numărul mare de omoruri săvârșite și că este inutil să se consume forțe și mijloace într-o operaţiune deja finalizată. Șeful a preluat dosarul de la mine cu motivarea că este o cauză extrem de complexă și că experiența mea nu garantează că o voi instrumenta în mod adecvat. A constituit un colectiv de anchetă care nu a făcut altceva decât să identifice victimele, să stabilească împrejurările în care au dispărut, să audieze diverși martori, să-l țină într-un interogatoriu permanent pe criminal, doar-doar or mai scoate ceva de la el, eventual să recunoască vreunul din alte omoruri cu autori necunoscuți, adică să-l convingă «să mai ia câteva AN-euri» - practică arhicunoscută de a scăpa de dosarele cu autori necunoscuți – sugerându-i că, dacă achiesează, condiţiile de detenţie vor fi mai acceptabile, să stabilească dacă acesta a acționat cu discernământ … chestii din astea, de rutină, care urmează după descoperirea autorului. Inițial am făcut și eu parte din acest colectiv, un fel de a cincea roată la căruță, însă, cam incomod, întrucât aveam dubii serioase că individul era întreg la minte. Expertiza psihiatrică arătase că a acționat cu discernământ, constatare întemeiată tocmai pe meticulozitatea planificării omorurilor, pe rigurozitatea calculelor geometrice, pe orientarea temporal-spaţială specială a individului. Eu însă eram convins de comportamentul său mistico-schizoid, asociat unui sindrom aberant al numerologiei. Descifrase întâmplător în arabescurile de pe monolitul acela, la care probabil se închina ca în fața unui zeu, numărul 666 și, pe baza lui, a construit o aberație greu de conceput pentru un om cu discernământ. Cred că era sărit de pe fix cu mult înainte de a începe seria asasinatelor. Perioada anterioară, de până la debut, cum să spun, reprezintă timpul de acumulare şi de amorsare a unei încărcături psihiatrice negative care a explodat brusc și violent cu primul omor. Că până în acel moment, al debutului, nu mai săvârșise fapte care să atragă atenția asupra lui, are o explicație simplă: schizofrenia nu atinsese masa critică ori nu existase declanșatorul. Descoperirea numărului 666 a însemnat exact asta – iar în mintea lui a urmat explozia. Existența unor urme vagi de rațiune nu însemna nici pe departe că individul acționa cu discernământ, în sensul comun că știe ce face, că este conștient de consecințele acțiunilor sale, că omoară oameni în total dezacord cu legile și cu morala. Eu devenisem incomod cu insistenţa mea de a contesta raportul de expertiză psihiatrică, așa că mi-au dat un alt caz și au scăpat de mine. Interesant, și este bine, locotenente, să o reții ca pe o învățătură de viață, că șeful a fost avansat în funcție și în grad, procurorul care a supravegheat cauza a fost și el promovat, mai toţi din colectivul de lucru au primit prime grase și au fost felicitați prin ordin de zi pe unitate, iar eu am primit un şut în fund, întrucât, în cazul pe care mi-l dăduseră ca să scape de mine - furturi din vagoane de marfă cu autori necunoscuți am facut-o lată de tot: Printr-o adresă pe care şeful a semnat-o fără să o citească, cerusem tuturor serviciilor judiciare din țară să ne comunice, și eventual să ne trimită, dosarele furturilor cu modul de operare identic - pătrunderea în vagoane prin ușa de ventilare a refrigeratorului. După mai puțin de o săptămână, au început să curgă din toată țara sute de dosare cu autori necunoscuți, cu mod de operare identic celui descris de mine. Oamenii scăpau astfel de cauzele aflate în poziția de AN. Șeful să înnebunească, nu alta – urla pe culoar, urla la telefon, urla la mine, urla la secretară, urla la subofițerul curier care venea cu geanta doldora de dosare – urla la toată lumea, ce se întâmplă?, ce-i cu pacostea asta de dosare ca o invazie de lăcuste?, secretara i le punea pe birou pentru rezoluționare, el le mătura cu mâna împrăștiindu-le pe jos. Era în culmea furiei, iar eu devenisem ținta furiei sale – „incompetent, fără experiență, cu mofturi de licențiat în drept, marș la munca de jos...” Am făcut până mi s-a acrit talpă la stradă după hoții de buzunare, după șuți, prin gară, prin autobuze, prin tramvaie, prin magazine, prin piețe, urmărind hoţi de buzunare - bulangii, psihopaţi sexual care își frecau penisul de fundul femeilor aflate la rând la cumpărături până când ejaculau... N-a fost rău. Cu asta trebuia să-mi încep munca la judiciar – în brigada pentru combaterea furturilor de buzunare. Aici înveți de toate, dar ceea ce e important cu adevărat e că descoperi lumea, oamenii, le vezi chipurile în mulțimea anonimă de pe stradă și începi să-i recunoşti, uite ăsta e un muncitor care merge la serviciu, se grăbește că a întârziat, asta e o casnică venită la piață pentru o legătură de leuștean de pus în borș, ăstălalt e un fante care a ieșit la agățat, asta e o parașută în căutarea unui teren de aterizare, iar ăsta e tipul pus pe furat, hoțul de buzunare... Înveţi să filezi, să observi ceea ce alții nu văd nici dacă le ții ochii deschiși cu penseta, să surprinzi flagrantul, să știi cum se ține tira, cum să rămâi neobservat, să fii filorul invizibil… Amuzant e că, la prima acțiune, șeful brigăzii mi-a dat întâlnire în gară, iar eu m-am prezentat în costum, cu cravată, iar ăsta mă întreabă: „Băi tataie, da’ de ce nu ai venit în uniformă? Arăţi ca un cioclu, cum vrei să prinzi hoți de buzunare? Te miroasă ăștia de la o poștă. Nu ai de îmbrăcat ceva mai de doamne ajută?” ”Nu am, ăsta e singurul meu costum, de la nuntă.” ”Uite, ia o sută de lei de la mine și du-te în piața de vechituri și cumpără un pantalon și un tricou, așa, mai de golan și vino aici peste două ore!”
Locotenentul pare să se amuze de istorisirea mea, însă presupun că e doar politicos. Probabil a mai auzit povești de genul acesta de la mai vârstnicii colegi de la judiciar, așa că nu e nici o noutate în ceea ce spun eu și nici nu pare să aibă vreo legătură cu asasinarea bătrânului.
Sorbim din cafeaua care s-a răcit. Constat că de câteva minute bune ne-am cufundat fiecare în tăcerea lui, el cu gândurile sale, eu cu amintirile mele.
Mă gândesc totuși că varianta inițială - cea a unei răzbunări - e posibil să fie singura valabilă și citatele din Biblie însemnate cu creionul, analizate din altă perspectivă, o confirmă într-un fel.
Poate că însemnările din Biblie nu aparțin bătrânului, poate că sunt chiar ale agresorului care a voit să se știe că nu e vorba de un omor la întâmplare, ci de un act de justiție – dinte pentru dinte, suflet pentru suflet …
După un timp, locotenentul spune:
             - Nu cred că poate fi vorba de un criminal în serie și că omorul de acum e prima dintr-o suită de crime. Tind să cred, pentru început, că e vorba de un conflict spontan pe o stare de fapt preexistentă - și am emis ipoteza crimei pasionale săvârșită de un partener homosexual… Deși pare puțin probabil ca, într-un asemenea mediu social, cum este satul acela arhaic, izolat de lume, să funcționeze o relație homosexuală fără ca membrii comunității să afle. Probabil că partenerul e străin de localitate și că întâlnirile dintre ei erau destul de rare și destul de protejate de privirile curioase ale sătenilor.
Nu sunt de acord cu punctul acesta de vedere. Este o impietate la adresa bătrânului. Mă simt legat de bătrân, ca și cum ar fi ruda mea și poate chiar este. Poate că întradevăr el este unchiul meu, iar eu sunt fiul Ilenei și este jenant pentru mine ca bătrânul să fie încadrat în categoria unui moșneag înrăit în apucături homo.
Locotenentul continuă:
- Am schițat un posibil profil psihologic al criminalului care să se încadreze cât de cât în datele obținute din cercetarea locului faptei: bărbat în jur de 50 de ani, necăsătorit, fără locuință și fără loc de muncă - ceva de genul boschetar, care trăiește din cerșit, din scotocitul gunoaielor, din mici furturi ocazionale, cu antecedente de pedofilie sau chiar el fiind cândva victima unui abuz sexual, aciuat cumva și cândva la casa bătrânului, într-o primă fază amenajându-și adăpostul din gardul de cătină, apoi, fiind descoperit de bătrân să fi fost adus și găzduit în casa acestuia. Numai că, din audierea vecinilor, a celor care îl mai vizitau din când în când, nu rezultă că bătrânul ar fi avut în casă un astfel de oaspete. Probabilitatea ca el să-l fi ascuns atât de bine încât nimeni să nu afle nimic despre prezența intrusului este zero. Am elaborat ipoteza aceasta în ideea de a găsi o explicație cât de cât plauzibilă pentru culcușul din gardul de cătină. Însă, îmi dau seama că nu e verosimilă. Cu toate acestea, nu am exclus-o cu totul, am lăsat-o în nelucrare, în așteptarea apariției unui indiciu relevant și m-am concentrat pe investigarea anturajului bătrânului, numai că a venit nenorocirea asta cu inundațiile, satul e practic făcut una cu pământul, nu ai cu cine să discuți acum despre relațiile bătrânului cu cei din sat, să cauți printre ei un eventual posibil autor, homosexual sau, mă rog, capabil de aberații sexuale, așa că, pentru moment, bat pasul pe loc. Poate că, dacă viitura nu distrugea casa, am fi reluat cercetarea locului faptei – nu se poate ca acolo să nu fi rămas urme pe care nu le-am descoperit la prima cercetare.
Are dreptate - la locul crimei trebuie să te întorci iar, şi iar, şi iar, să ți-l integrezi în minte, să-l simți prin toţi porii, să devină locul unde, pentru un timp oarecare, se cantonează existența ta și, abia atunci, poate că în final vei găsi ceea ce cauți, nu neapărat urma materială rămasă nedescoperită, ci haloul ucigașului, o rămășiță din gândurile lui materializate într-un amănunt insignifiant; vei adulmeca urma trecerii sale pe acolo, amprenta aceea inefabilă, greu de explicat, care te ajută să faci pasul următor - străluminarea, fanta subțire de lumină care taie ca un fascicol de laser în întuneric, dar pe care trebuie să o surprinzi în miimea de secundă în care se consumă, trebuie să fii acolo ca să nu ratezi. Altminteri, nu ești ceea ce vrei să fii - copoiul plecat pe urmele asasinului - ci doar un maidanez care se mai leagă de câte un trecător, doar așa, să se afle în treabă.
- Acum îmi dau seama, continuă locotenentul, că cercetarea locului faptei, aparent amplă și minuțioasă, a fost în esenţa ei sumară. Am ridicat drept corpuri delicte obiecte care nu au nici o legătură cu crima sau cu prezența criminalului la locul faptei. Dacă cineva m-ar întreba, de exemplu, care a fost motivul pentru care am ridicat plicul cu bani și nota cu detalii pentru înmormântare, aș constata că nu am avut, la momentul respectiv o explicație pertinentă, rațională. Atunci mi s-a părut că plicul acela cu bani se află pur și simplu într-un loc în care nu trebuia să se afle, prea la vedere, pe măsuța cu oglindă și că ar trebui considerat drept corp delict. După aceea am fabricat justificarea, cum că e posibil ca banii să fi reprezentat o datorie pe care cineva o avea față de Ilie Bătrânu și pe care o returnase în prezența unui martor după care să se fi întors de unul singur, după bani, cu gândul de a-l tâlhări pe bătrân și că în acest conext a avut loc omorul iar autorul, intrat în panică, a uitat pur și simplu de bani. Totuși două milioane de lei este o sumă exorbitantă și dacă autorul a venit după banii ăștia, este greu de crezut că a uitat de ei, cu toată agitaţia ce l-o fi cuprins după ce l-a omorât pe bătrân și, pentru că tot vorbesc de panică: la locul faptei am descoperit un lucru ciudat - de fapt, ciudățenii sunt în fiecare omor - dar aici e ceva ce nu am mai întâlnit până acum. Înăuntru, în locuința victimei, asasinul și-a făcut nevoile, adică s-a căcat exact în mijlocul casei pe un covor, iar alături de materiile fecale, pe același covor, se afla o Biblie. Mi-am imaginat un ritual ulterior săvâșirii omorului, un fel de postfață la acțiunea criminală – asasinul făcându-şi nevoile în timp ce se ruga ori citea vreun verset din Biblie. Asta indică o psihopatie de tip mistic, care contrazice ipoteza omorului săvârșit de un partener homosexual. Ei, cu toate acestea, deși putea fi considerat drept corp delict, în sensul că pe coperțile sau paginile cărții s-ar fi putut afla amprentele digitale ale autorului, Biblia nu a fost ridicată și îmi pare rău că am pierdut o probă esențială în rezolvarea cazului. Mai mult ca sigur Biblia a fost distrusă de viitură…
Nu spun nimic despre Biblie, că este în posesia mea și trăiesc sentimentul acut de culpă profesională și chiar mai mult, că fapta mea este una de natură penală. Ipoteza formulată de locotenent este interesantă și am senzația unui salt înapoi în timp; pentru a doua oară în cursul acestei convorbiri, sunt pe punctul să-i relatez că, în urmă cu trei zile, bătrânul a fost în audiență la mine și a făcut un autodenunț în legătură cu un omor săvârșit prin anii 50 asupra văcarului satului bănuit de pedofilie și acte de zoofilie și că mi se pare ciudat că, după această mărturisire, la numai trei zile, el să fie victima unei agresiuni sexuale întâmplătoare, savârșită de un psihopat cu înclinații mistice. Îmi reprim, însă, imediat, pornirea de a-i face confidențe.
Locotenentul mă privește lung, întrebător. Am vrut să spun ceva? Nu. Mă gândesc că investigarea acestui omor ar fi trebuit să fie cazul meu, deși, pentru moment, nu pot face o legătură între autodenunț și uciderea bătrânului. E doar o ipoteză, stranie, care se lipește de mine și-mi cotropește mintea.
Rememorez întâlnirea cu bătrânul și am sentimentul că mi-a scăpat ceva. Că scopul principal al vizitei sale nu a fost nici autodenunțul și nici povestea despre Ileana și pruncul ei din flori...
Locotenentul mă cercetează stăruitor, simte că sunt cu gândurile în altă parte și ar vrea să afle ce mă frământă atât de puternic.
     - Sunt convins că medicul legist a recoltat probe biologice - spermă din anusul victimei, spun eu, ieșind din tăcerea anxiosă în care mă cufundasem, un fel de lung de linie prin care îl îndepărtam pe locotenent de frământarile mele. Cu siguranță că veți face un test ADN și, dacă autorul este recidivist, dacă a mai fost supus cândva unei astfel de probe o să-l identificați relativ ușor, dar, dacă e la primul contact cu legea penală…. Am o curiozitate, cum a fost omorât bătrânul, a fost sugrumat?...
     - Nu, a fost lovit în cap cu un corp contondent. Presupunem că era o bâtă de baseball.
     - Deci există un modus operandi și o semnătură a autorului omorului – vorbesc ca o moară neferecată, într-o încercare aproape disperată de a alunga gândurile care mă trag cu putere în direcția ipotezei că între vizita bătrânului la mine și moartea sa violentă există o legătură - o semnătură a asasinului concretizată într-un mod de operare care presupune identificarea victimei, supravegherea acesteia o perioadă de timp, stabilirea obiceiurilor acesteia, alegerea locului pentru atac, executarea atacului prin surprindere cu un corp contondent - ceva de genul unei bâte de baseball, agresiunea sexuală aberantă combinată cu moartea victimei… Asta înseamnă că deja este construit un cerc de bănuiți…
     - Da, așa e, confirmă locotenentul, numai că e un fel de varză cu conopidă - lista posibililor suspecți reprezintă o înșiruire de nume ale unor indivizi cunoscuți cu acte de perversiune sexuală, care este extrem de mare și sigur incompletă. E o căutare a acului în carul cu fân. La prima vedere, când am fost la cercetarea locului faptei, părea o cauză oarecum comună, întrucât adeseori realitatea cam asta e: violurile asupra bătrânilor - indiferent de sex - deși aparent sunt excentrități ocazionale, sunt destul de frecvente, iar rata descoperirii autorilor este aproape de sută la sută, ei învârtindu-se printre localnici sau în cercul de cunoscuți al victimelor. Apoi, intrând în miezul crimei, constatând pregătirea detaliată a agresiunii, am ajuns la concluzia că e vorba de altceva, violul nefiind decât pista pe care acesta a încercat să îndrepte ancheta. Dacă nu e tâlhărie, dacă nu e agresiune sexuală, atunci ce ar putea fi? se întreabă mai mult retoric locotenentul.
     - Nu știu ce să spun…
Ba știu, cred că știu. Ilie Bătrânu a plătit cu viața omorul săvârșit asupra lui Crudu. E o ipoteză năucitoare: Iar cel ce va ucide un om să fie omorât, versetul din Biblie subliniat cu creionul îmi joacă în fața ochilor. După atâția ani?! Cine să fi răzbunat moartea văcarului?
Locotenentul parcă ar ști la ce mă gândesc.
     - Vorbeam mai înainte de Biblia pe care am găsit-o jos, pe covorul din camera bătrânului. Iniţial, am vrut să o ridicăm drept corp delict în ideea de a releva amprente digitale, dacă ar fi aparținut asasinului, cartea făcând o posibilă legătură între autor și omor, însă martorul asistent care era unul din vecini ne-a spus că Biblia era a victimei, așa că am renunțat. Dar ăsta a fost un argument subsidiar. Pe Biblie în mod cert nu aveau cum să se afle amprentele asasinului întrucât toată cercetarea la fața locului indica folosirea unor mănuși.
     - Bine, dar în cazul acesta, profilul psihologic construit nu prea rezonează cu cel al unui ucigaş rudimentar, gen boschetar ori homosexual dominat de psihotii mistice…
     - Da, îmi este greu să-mi imaginez un astfel de individ operând cu mănuși, grijuliu să nu lase nici o amprentă. Asta ar fi una. Pe de altă parte, am identificat mai multe obiecte de pe care amprentele sunt șterse, ceea ce acreditează ideea că agresorul a petrecut mai mult timp în locuință decât momentul acela de abulic ritual. Cu siguranță că profilul psihologic al criminalului trebuie refăcut, în raport de concluziile rezultate din desfăşurarea anchetei. De pildă, sunt câteva împrejurări negative care prefigurează un alt profil al ucigașului - așa numita vizuină, adăpost, cum vreți să-i spuneți, amenajată în gardul de cătină, în care am presupus că infractorul s-a ascuns pe timpul nopții așteptând momentul prielnic pentru atac, e o chestiune de decor voit a fi asociată cu locul crimei. Sunt indicii destul de puternice din care rezultă că omorul și violul s-au petrecut în alt loc, după care cadavrul a fost plasat în grădină, tocmai pentru a sugera acțiunea unui boschetar, rătăcit prin satul acela, pe care victima ar fi încercat să-l alunge, reacția acestuia fiind una violentă care a avut finalul cunoscut. Însă, la un moment dat, am avut, așa, ca un fel de viziune, că nu e vorba de un singur autor, că au fost doi și că fiecare în parte a avut contribuția sa la săvârșirea omorului și profanarea cadavrului. Vedeți, atragerea victimei la locul unde urmează să fie comisă fapta, luarea prin surprindere și lovirea acesteia cu bâta de baseball, apoi raportul sexual anal, după aceea profanarea cadavrului prin invaginarea penisului și, în sfârșit, mutarea cadavrului de la locul faptei în curte, sunt acțiuni puțin probabil să aparțină unui singur agresor. Eu cred că au fost doi, dar nu am nici o probă în această privință…

[Chris]

Şi iată cum de la o crimă de acum 50 de ani, se ajunge la o crimă din prezent. Amintirea copilăriei pare distrusă o dată cu satul şi în permanenţă este o legătură cu puterea divină...