Nălucile din Valea Cocoarei IV
15.
Frăsina închide albumul cu coperți de catifea albastră și zăvorăște acolo locul gol în care fusese fotografia pe care eu o am în față acum și încă nu îndrăznesc să o iau... pentru că nu sunt pregătit, încă nu sunt pregătit să iau cu mine trecutul meu.
Acum, mâna ei, cu degetele descărnate asemenea unor cârlige de viță-de-vie, se odihnește peste albumul în care a adunat comorile vieții sale – fotografii ale părinților ei, la nuntă, fotografia ei cu Vasile, tot la nuntă, fotografii ale copiilor, tot la nuntă, fotografii ale începuturilor de drum în care protagoniștii îmbrăcați în haine de mire și mireasă, ținând în mâini lumânările cununiei, privesc spre un viitor care nu se întrezăreşte și se pare că nu-şi prea fac griji, iar printre atâtea și atâtea fotografii de familie, rătăcită, stingheră, fusese fotografia făcută sub teiul înflorit, cu mine așezat pe un taburet și cu Ileana pogorând asupra mea lumina ei ocrotitoare.
-    Am să caut mânăstirea în care şi-a făcut călugăria și am să pun o floare la
mormântul ei...
     Am un nod în gât și nu știu de ce îmi vine să plâng. Mă rușinez de lacrima care se strecoară pe furiș pe la colțul ochilor, o șterg discret și nu știu ce să spun. Am sufletul prea plin, sau prea gol, nu mai sunt eu și nu știu încotro să mă îndrept.
Încotro mă îndrept, Doamne? întreb eu, ateul care constată că este asemeni soldatului plecat în luptă fără armură sau, mai degrabă, ceea ce credeam că poate fi o armură - deșartă iluzie pusă ca o năframă peste nesperanță, iar răspunsul nu vine, întrebarea mea moare pe buzele mele fără să fie rostită…
Frăsina și Vasile, așezaţi alături, pe băncuța de lemn, în aceeași poziţie ca acum o jumătate de secol la nunta lor, mă cercetează tăcuţi și parcă mă întreabă ce caut eu în satul lor, în satul copilăriei mele, unde mă întorc după o viață trăită departe, pe alte meleaguri și îmi pare nespus de rău că nu le pot spune nimic despre nostalgie, pentru că nu nostalgia m-a purtat peste dealuri și văi și peste timp...
Tăcerea e întreruptă de Frăsina, care se interesează de părinții mei și le spun că s-au prăpădit de mult, iar ei, Frăsina și Vasile clatină din cap și oftează la unison, constatând că, iată, viața e așa cum e, trecătoare, nelăsând nici o îndoială că totul are un sfârșit care vine mai devreme sau mai târziu.
     Lumina soarelui se împuținează peste noi. Undeva, peste coama dealului dinspre apus, se ridică spre înaltul cerului un nor colorat în purpuriu, singular, nefiresc de unic și de imens pe cerul limpede, ca o amenințare apocaliptică.
    Îi întreb pe Vasile și Frăsina dacă mai există casa în care am copilărit. Există. Mergem să o vedem. Un gard de lemn înalt, înnegrit de ploi și ninsori, de vânt, de soare și de praf, dincolo de care se zărește acoperişul cerdacului, din solzi de tablă zincată şi vechea dantelă din lemn vopsită într-un albastru deschis a frontispiciului, specifică satului din nord-est.
Mai la vale, e bazinul de beton pentru adăpatul animalelor, peste care își varsă crengile nucul bătrân cu multe ramuri uscate, desfrunzite. E același bazin, de pe timpul când eram copil, dar pare mult mai mic, cu mai puțină apă curgând pe ţeava la fel de ruginită.
Dincolo de gard, o femeie trebăluiește prin curte.
     Frăsina o strigă să vină la poartă: ”Uite, dumnealui e băiatul doamnei învățătoare care a stat în casa asta.”
Femeia, tânără, arsă de soare, mă privește cu oarecare teamă, după care se întoarce și strigă: „ Neculai, ia-n vino-ncoace că e cineva cu casa...” Până să vină Neculai, îmi spune cu oarecare emoție strecurată în voce că au cumpărat casa, în 1985, de la unul Beldie și că a aflat că pe timpuri era aici o grădiniță. Neculai vine din grădină, cu sapa pe umăr. „Au venit în legătură cu casa,” îi spune ea, oarecum impacientată. Neculai se uita la mine întrebător și neîncrezător. „Avem acte pe casă,” spune el scurt. Pune sapa jos și se sprijină în coada acesteia, cu brațele încrucișate unul peste celălalt, semn că discuția s-a încheiat și că îmi pot vedea de drum. Valea! „Eu am copilărit în casa asta…” Neculai mă întrerupe brusc: „N-are a face. Noi am cumpărat casa cu acte în regulă.” Încerc să-i explic că am copilărit în casa asta, care, cândva, era casa părinților mei... Nu am venit să o revendic. Voiam doar să o văd, să-mi reamintesc… aș fi vrut să o vizitez, doar așa, pentru aducere aminte…
Bărbatul și femeia se sfătuiesc din priviri, apoi Neculai spune: „Da ce, casa asta e muzeu?”
E arțăgos și văd că începe să se înfurie. Deja obrajii i s-au înroșit, iar pe gât o venă i se zbate în mod vizibil. Îmi pare rău. Nu insist. Mai arunc o privire peste gard, la curtea în care tata, pe vremea foametei, vâna vrăbiile cu pușca retezată. Ograda de atunci, care părea mare cât un pogon, e acum aceeași, dar la altă dimensiune, cât o palmă de pământ, o bătătură în care nu știu dacă ar mai avea loc cocoșul negru, uriaș, pe care tata îl decapitase pe trunchiul de tăiat lemne. Oftez. ”Hai să mergem!” Plecăm. În urma noastră îl aud pe Neculai: „Alo, domnu, casa asta e cumpărată cu acte în regulă. Să știi. Nu ai ce să cauți aici, chiar dacă ai fi mama învățătorului. Înțelegi?”
Înțeleg. Vremurile acelea, în care învățătorul era omul cel mai respectat din sat, s-au dus de mult. Pășesc îngândurat pe ulița acum pietruită cu macadam și mă întreb unde este colbul de altă dată în moliciunea căruia alergam cu picioarele goale. L-au spulberat vânturile, l-au dus la vale ploile, l-a acoperit macadamul colțuros. Lumea s-a schimbat și nu știu de ce mă simt trist. Fusesem într-o așteptare nefirească să găsesc satul ca în urmă cu 50 ani, când l-am părăsit și nu ar trebui să fiu dezamăgit. Frăsina încearcă să dreagă lucrurile.
-    Așa sunt ei, mai… ih. Îs cam venetici...
Ajungem în fața casei lui Ilie. E lumină în tindă. Pe prispa de lut sunt așezaţi la rând, în straie negre, ca ciorile pe un gard, câţiva bătrâni măsurând trecerea timpului într-o tăcere pioasă. Sunt din cei cărora încă nu le-a venit rândul, după cum ar fi spus Ilie Bătrânu, dar care așteaptă fără fior sosirea clipei aceleia, a măreței doamne care nu se știe pe unde umblă, acum ei doar priveghindu-l pe Ilie, pus într-un sicriu de scândură dată la rindea și băițuită sumar, în camera pentru oaspeți, pe o masă acoperită cu un covor ţesut la gherghef, cu flori roșii de trandafir. Mă așez pe un taburet la căpătâiul lui Ilie. Nasul deja i s-a ascuțit și mai mult decât cum arăta când mă vizitase pe mine. Nările îi sunt înfundate cu tampoane de vată. Ochii închiși, adânciți în orbite, ca și cum s-ar fi pregătit deja să se scurgă în pământ.
Asta e Moartea, îmi spun eu, dar Ilie trăiește, există încă în amintirea mea, îl văd pe scaunul acela șubred în biroul pentru audiențe, mărturisind omorul pe care nu știu dacă într-adevăr l-a comis.
Urmele autopsiei, destul de discrete, se văd sub gulerul de la cămașă, în jurul scalpului acoperit cu o căciulă. Sărmane Ilie, nu ai mai apucat ziua în care să te întâlnești cu Dumneaei, așa, de bună voie, să schimbi câteva vorbe pe care i le pregătiseşi întreaga viață, înainte de a-ți lua sufletul.
Lumina lumânărilor tremură agitată de un curent, ca și cum sufletul neîmpăcat al lui Ilie ar mai rătăci încă în jurul trupului întins pe catafalc.
Care este adevărul, Ilie? Ce știai și nu mi-ai spus? Ce mi-ai spus și nu era adevăr? Cine sunt eu, Ilie?
Tăcerea ne înconjoară. E apăsătoare. O despărțire irevocabilă, violentă, face imposibile răspunsurile. Privesc la mâinile lui ținând între degete o cruce de ceară, cu palmele împreunate pe piept peste Biblia cu coperți roase între paginile căreia sunt puse două semne de carte. Pare să fie aceeaşi Biblie cu care se însoțise când venise să mă caute. Sunt curios să știu ce anume era atât de interesant încât Bătrânu să fi pus acolo semn de carte, ca și cum ar fi urmărit să țină minte că între paginile acelea exista ceva extrem de important asupra căruia trebuia să revină, să chibzuiască. Mi se pare un act lipsit de pietate să iau Biblia și să o deschid la paginile unde sunt puse semnele. Și totuși… Bătrânu a venit și mi-a făcut o mărturisire. Poate că semnele acelea de carte au o legătură cu mărturisirea făcută...
Iau Biblia și o deschid la primul semn de carte. Pe marginea paginii este desenată cu creionul o acoladă. Citesc: „Iar de va fi și altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie”. Legea talionului! La ce anume oare se gândea Bătrânu când a însemnat acest paragraf? Legea talionului e legea răzbunării. A meditat Bătrânu, în nopţile lungi în care nu lipea geană de geană, la legea talionului, care e asemenea unei medalii - pe faţă scrie răzbunare, iar pe anvers scrie să răspunzi cu aceeași măsură pentru faptele tale? Să se fi gândit Bătrânu la principiul justei reciprocităţi a crimei și a pedepsei? A găsit în învățătura biblică răspuns la ceea ce trebuie să facă, să vină și să mărturisească, în speranța că pedeapsa îl va spăla de păcatul omuciderii?
Deschid la al doilea semn de carte și citesc sublinierea făcută cu creionul: ”Cel ce va ucide un dobitoc să dea altul; iar cel ce va ucide un om să fie omorât.”
 Cel ce ucide să fie omorât! Ce anume avea în vedere Bătrânu când se oprea cu vârful creionului asupra acestui verset? Violul asupra surorii sale putea fi asemuit în mintea lui cu un omor? Cum aș putea interpreta cele două versete prin viziunea lui Ilie Bătrânu?
Primul verset trimite în mod clar la răzbunare - „să plătească” în aceeași monedă. Prin urmare, Crudu trebuia să plătească pentru viol, cu aceeași măsură, ceea ce îl pune pe Ilie Bătrânu în fața unei dileme – Crudu ar fi trebuit supus unui viol ceea ce nu se încadra în legea talionului întrucât una este violul săvârșit de un bărbat asupra unei femei și alta ar fi însemnat violul asupra unui bărbat. Rezolvarea dilemei o găsește în cel de al doilea verset din cartea a III-a a lui Moise - Leviticul: ”cel ce va ucide un om să fie omorât”, înțelegând prin a ucide nu luarea vieții cuiva în sens propriu, ci omorârea sufletului aceluia – violul însemnând moartea sufletului Ilenei. „Iar de va fi și altă vătămare atunci să plătească suflet pentru suflet...”
Violul, în lipsa unei trimiteri exprese a Bibliei, putea fi încadrat la „altă vătămare”, pentru care pedeapsa, plata, să fie suflet pentru suflet. Deci, supunându-se regulei biblice, Bătrânu îi ia sufletul lui Crudu prin singura metodă pe care o avea la îndemână - îl omoară și lasă un semn de carte, atât pentru a-și justifica acțiunea, cât și pentru a nu fi nici o îndoială cu privire la faptul că el i-a luat viața lui Crudu.
Așez Biblia la loc, sub palmele împreunate pe piept ținând crucea de ceară prinsă între degetele atinse de înțepeneala morții. Rigor mortis!
Asta e tot, asta ajungem după ce ne-am plimbat prin viață și am sfidat moartea, neștiutori şi trufaşi.
    Din prag, îmi iau rămas bun de la Bătrânu: ”Adio Ilie, să-ți fie țărâna uşoară!” Cerul răspunde cu un tunet prelung, îndepărtat, mânios și trăiesc sentimentul că vorbele mele au fost auzite de cineva și că urarea mea nu este bine venită. Trec pe sub pânza neagră de doliu prinsă deasupra uşii. Mă aplec. Mă gândesc că ar trebui să-mi fac cruce, dar mă tem să nu par stîngaci în gestul pe care nu l-am făcut de atâta vreme...
Nici nu-mi amintesc să fi știut vreodată și am un sentiment apăsător, o premoniție a unui rău iminent. Nu pot decât să-mi cer iertare față de Dumnezeu pentru că am fost și sunt un necredincios.


16.
    Vasile și Frăsina mă invită să rămân peste noapte la ei. Accept. Încheiasem seara în fața unui pahar de busuioacă și chiar că nu s-ar fi cuvenit, față de gazdele mele, să plec la drum la volan, în starea evidentă, dacă nu de ebrietate, cel puțin de euforie alcoolică. Am adormit greu, bântuit de gânduri pe care nu le puteam lega unele de altele. În camera de oaspeți, în care probabil nu se aerisea prea des, mirosea ușor a mucegai, a pământ, a gutui coapte, a levănțică. Sunt înconjurat de fotografii de familie înrămate și agățate pe peretele de deasupra laviței, chipuri de bărbați și femei fotografiaţi în momente de răscruce din viața lor, la o nuntă, la un botez, la împlinirea unei vârste care merita imortalizată într-o poză, figuri arhaice care se prăbușesc peste somnul meu agitat.
    În miezul nopții, am fost trezit de un fulger puternic. Bubuitura tunetului a cutremurat ferestrele. Se aude ploaia răpăind pe acoperiș. Toarnă cu găleata. M-am ridicat din pat și am privit pe fereastră - întuneric absolut, înecat în zgomotul ploii năvalnice. Când și când, în încăpere pătrunde lumina unui fulger pentru ca, apoi, să se audă cum văzduhul se despică scrâșnind, ca și cum un topor uriaș ar fi spart stânci făcând să se cutremure pământul.
    Sunt întins în pat și încerc să adorm din nou. Vasile intră în cameră şi-mi spune că e rupere de nori, că apa a năvălit în curte și că mai are puțin și intră în casă. Curentul electric a căzut.
     Satul e în beznă. La lumina unui felinar văd că apa a înconjurat casa și bate în pragurile ușilor. În răgazul dintre două tunete, se aud voci de oameni care strigă, se îndeamnă să scoată animalele din grajduri.
Părăsim casa, înaintăm prin apa care ne ajunge aproape până la piept, ne ținem de garduri și ne îndreptăm spre deal, urcăm prin șuvoaiele de apă, cădem, ne ridicăm, ne cățărăm, ne agățăm de tulpinile copacilor… Plouă continuu, vijelios. Fulgerele cad unul după altul, la fiecare secundă și luminează la intervale scurte, potopul apocalipsei. Gârla s-a transformat într-un fluviu pe care plutesc resturi de acoperiş, scânduri, garduri rupte, un scaun de lemn, un coş de căruţă, un cal care înoată sforăind aruncând apă pe nări, automobilul meu și sicriul cu Ilie în el şi o pisică zbârlită așezată pe creştetul lui. - S-a rupt digul, spune Vasile. Urcăm dealul. Un cumplit lahari, ca un potop alcătuit din puhoaie de apă și noroi. Ajungem în vârf, la biserica de lemn a cărei turlă nu se vede din norii coborâţi până la nivelul solului, slobozind apă ca din bureţi uriaşi.
Ne adăpostim în biserică. Au mai ajuns acolo câțiva oameni. Printre ei îl văd pe Neculai, proprietarul casei părintești. Mă privește cu ură. Întinde mâna spre mine și mă arată cu degetul:
- Tu ai adus potopul, satană, ai venit în satul nostru...
Îl privesc fix, uluit. E pregătit să se arunce asupra mea. Încerc să-i înțeleg motivul furiei. E absurd, dar nu am pretenţia ca oamenii să judece normal în cumpăna în care se află. Cineva intervine:
- Băi Neculai, stai liniştit și nu înjura în casa Domnului...
Oamenii privesc întrebători spre mine, străinul ajuns în satul lor în plină nenorocire.
- E băiatul doamnei învățătoare Lica, spune Frăsina.
În afară de ea și Vasile nu cred că alţii știu cine e învățătoarea Lica. Şi poate că nici nu mai are vreo împortanță cine sunt eu și cine fusese doamna învățătoare Lica.
    Se luminează încet. Negura învăluie biserica. Apa continuă să cadă din ceruri. Oameni năuciţi de ploaie și de vijelie vin din toate părţile către biserică. Veștile sunt din ce în ce mai rele. Valea Cocoarei arată ca un fluviu, casele au fost luate de ape, animalele înecate, digul a cedat și s-a rupt, iar apa din lacul de acumulare se rostogolește peste ce a rămas din sat... Rupe pământurile!

Vizualizări: 67

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Romanul continuă sub aceleaşi auspicii: nostalgie, apăsare, tristeţe, mister. La căpătâiul mortului Ilie Bătrânu, colonelul încearcă să înţeleagă ce l-a făcut pe acesta să devină criminal cu mulţi ani înainte, prin semnele puse în biblie, cartea cărţilor, după care omul îşi avea legile.

Apoi luăm cunoştinţă cu ''apocalipsa'' satului, cu inundaţia în urma spargerii unui dig, în satul în care a copilărit personajul narator şi unde l-a dus împrejurarea după o jumătate de veac.

În ceea ce priveşte alcătuirea - fără cusur! Impresionant fiecare cuvânt.

Am găsit totuşi o frază care-mi este mie neclară: ''îmbrăcați în haine de mire și mireasă, ținând în mâini lumânările cununiei,'' eu ştiu că naşii ţin lumânările, nu mirii...

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea.

Sofy!

Da, m-am gândit şi la această variantă. De fapt nu se spune dacă poza era în biserică sau nu.

Aici citim imagini de groază împletite în simboluri. Domnule Leonte, am dispărut oarecum pe perioada acestui sfârşit de săptămână care a fost puţin ocupat :))))))))))

Citit cu interes. Ce personaj acest Neculai! Mi-a placut fragmentul!

Cu prietenie,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 1 oră în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 1 oră în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 8 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 8 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 19 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor