1. Vâslind sub talaz prin recife

                                Motto:                                       

                           „Cu acel ritm voi începe, ce-i potrivit Elegiei,

                               Chiar dacă pentru război, nu este cel nimerit

                                                (Ovidiu: „IBIS”)

 

   Ajuns pe ţărmul Salonicului, mă aştept ca dinspre mare să aud strigătele argonauţilor vestind sosirea în patrie. Mai apoi, să-mi îndrept privirea de-a lungul ţărmului Mării Egee şi să-i zăresc pe localnici venind, cu mic cu mare, să vadă ce au adus vitejii plecaţi după o himeră ca Lâna de Aur. Nimic nu se întâmplă. Cercetez pescăruşii, le urmăresc întinsul prin care umblă, cât ţine teritoriul De- Unde-Până-Unde, ce tălăzuieşte vârtejuri şi unde printre recife. Alexandru cel Mare tronează la ţărm, pe un cal, arătând sabia. Multe mi-ar fi spus statuile, dacă nu ar avea gurile încleştate. În Salonic am văzut destule statui care păreau a te privi întrebătoare. Îţi citeau de pe buze întrebarea şi-ţi aşteptau răspunsul. Dacă statuile n-ar fi avut buzele încleştate, pesemne, mi-ar fi pus ele întrebări. Şi, le-aş fi răspuns că Istoria, are de la o vreme, sandale ruginite şi abandonate în straturi de argilă. Că oamenii au sfredelit pământul, o vreme, apoi, şi cele câteva urme norocoase le-au abandonat. Că azi, doar trecătorii (ca mine, ca cel de lângă mine) se mai întreabă ce istorii s-au petrecut pe vremea lor. Şi, dacă nu primesc răspuns, dau şi aceştia din umeri, şi pleacă mai departe. Pleacă în Istoria lor. Şi, nimeni nu va mai afla ce s-a întâmplat. Mircea Cărtărescu îmi atrage atenţia, că, în zilele de azi, nici „poeţii nu mai au statui ca-n secolul al XIX-lea, nici reputaţia, ca-n secolul al XX-lea”, şi îmi reaminteşte versurile lui Nichita: „Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală,/Viaţa lui personală e praf şi pulbere”. Ridic ochii spre cer (spre a-i implora pe zei) şi mă întreb de ce o fi spus, în „Himera literaturii”, Ion Murgeanu „adio copilăriei”? Să-i urmărim gândurile: „Copilăria nu are timpul măsurat şi nici cronologie prestabilită”. Să fi fost şi ceva regrete, în sufletul copilului coborât din costumul alb şi decorul spaţios (care-i stârnise în urma lioatei ce se ţinea după docar, titlul de doctor), la rând cu văcarii lui Gligoraş pe şesul imens de la Iapa, unde păştea „vacile noastre de data aceasta, căci a fost şi un timp fără cai şi boi, numai cu două vaci de lapte”? Ehei! „Treabă complicată”, spunem şi noi. Fusese un „copil minune” - la nivel local – adică în clasa întâi la nici şase ani împliniţi, stimulat şi de părinţi, le recita poezii musafirilor (de aici, o oarecare înclinaţie către actorie, veţi vedea mai târziu). Nu vă închipuiţi, acum, că un copil minune n-ar face şi niscaiva năzdrăvănii ori ghiduşii. Io-te na! Copil minune, nu sfinţişor! Ba, face! Şi ne amuzăm cu cele înşirate de Ion Murgeanu, dar şi-i dăm dreptate când spune: „Acum ştiu că acea vârstă era vârsta când totul are importanţă”. Chiar faptul că „debutase”, în faţa profesoarei de română de la ciclul 2, cu o schiţă proprie, dar, din invidie, vechiul concurent la premiul întâi, Ionel Popa, l-acuză că a copiat-o din Cravata Roşie, nu ne convinge că era numai un „copil minune” şi nu un mic drăcuşor, acolo. Ehei, invidia asta! Oricum, un nod de lacrimi trebuie că i-ar fi stânjenit firea şi unui om mare, dar unui copil? Dar când celelalte „mâţe” (mult mai târziu, evident) vor începe şi ele să tragă cu ghearele în firea poetului, după ce va debuta de-adevăratelea? „Literatura e o parte a Judecăţii de Acum” - ne atrage atenţia Octavian Paler, intuind crudul adevăr. Dar cine ne judecă? Îmi place să cred că există şi cineva care ne apără de răutăţile altora. Cine poate şti? Statuile n-au gurile descleştate, că le-aş fi întrebat la Salonic. Octavian Paler spune că statuile surâd „parcă pentru a ne apăra de frig”. Dar, e căldură mare aici în Salonic, nu-mi arde mie de surâsul lor. Şi, apoi, oamenilor din jur nici nu le pasă ce cred eu: stau la terase şi, în timp ce-şi consumă cafeaua frape din pahare, discută despre orice. Cei mai mulţi trec în limuzine, de blochează străzile. Pietonii nu mai fac faţă căldurii şi se opresc la câte un chioşc de răcoritoare, de unde cer apă. Într-un oraş aşa aglomerat, mai ai timp să-ţi pui întrebări? Continui să mă gândesc la copilăria lui Ion Murgeanu. „Gândirea n-a adus nimic nou pe lume, decât pe ea însăşi, care este o altă lume”. Oare ce lume îi putea oferi Cioburciul lui Ion Lazu? Un spaţiu nicidecum virtual, ci de o concreteţe flagrantă” - zice poetul Ion Lazu. Pentru părinţii săi, Cioburciul era însăşi raiul de pe pământ, pentru că trăind drama exilului şi a refugiatului, ei trăiau „cu sufletele în altă parte” şi simţeau, mai tot timpul, că viaţa lor cea adevărată „s-a desfăşurat acolo, departe”. Dar viaţa lui? Ceea ce citim printre rânduri e de natură să ne pună pe gânduri, pentru că nu e dramă mai mare decât aceea oferită de viaţa asta tare complicată, că, în loc să te bucuri de „re-vederea” locurilor natale, te năpădesc şi mai tare tristeţile, după o asemenea revedere. Dacă revedere se poate numi ceea ce aştepţi să revezi după fuga (încă de mic copil, pesemne în braţele mamei) din faţa ruşilor în 1940, care mutaseră frontul spre Cioburciu, în timpul evenimentelor tare complicate din timpul celui de al doilea război mondial. Va descifra cineva, cândva, drama de a fi nevoit să-ţi traduci lacrimile în cele câteva rânduri scrise? Va trebui şi să trăieşti, pesemne, aşa ceva, pentru ca cele scrise de Ion Lazu să-ţi întărească în continuare credinţa că totul s-a făcut din voia lui Dumnezeu. Ce Dumnezeu? Când îndrepţi tunurile asupra unui sat, numai pentru faptul că acolo au fost români, deveniţi prin împrejurări inamici, mai poţi invoca voia lui Dumnezeu? Dar, iată mărturia sa: „nimic de acest gen nu s-ar fi întâmplat până la urmă... dacă în martie 90, când am ajuns la locul naşterii mele>>, aş fi găsit măcar o casă în picioare, din tot satul de altădată. Nu am găsit niciuna!”. Ruşii bombardaseră satul până nu mai rămăsese „piatră peste piatră”. Acela fusese şi momentul în care bunicul Papa (îl reţinem din romanul Veneticii) părăsise locurile şi se pornise la drum „cu doar o traistă în băţ” şi întregise familia refugiaţilor în Oltenia, după două luni de bejenie. Copilăria lui Ion Lazu pusă în antiteză cu a lui Ion Murgeanu, e ceva între clocotul sufletesc şi flaşneta care cântă lângă un cireş înflorit. Dar, în orice parte te-ai uita, nu dai decât de un singur Dumnezeu al copilăriei, cum ar fi spus Cioran despre o expunere în oglinzi, a unui copil cu celălalt copil. După ce citeşti cele scrise de Ion Lazu despre copilărie, parcă îţi vine să spui ca Mircea Cărtărescu: „La mine n-a venit niciodată moş Crăciun”. Da, mi-am zis, aflat în faţa statuilor din Salonic: statuile ştiu să tacă într-o mie de feluri. Scriitorii n-au dreptul să tacă. Ei trebuie să comunice şi generaţiilor care vin ce au pătimit. Şi, astfel, nimeni nu trebuie să uite. Cum au lăsat apostolii scris, după pătimirea Mântuitorului, la fel trebuie să facă şi scriitorii cu Istoria lor, ei fiind apostolii neamului. Dacă statuile ne lasă să ne punem singuri întrebările de care avem nevoie, scriitorii trebuie să lase prin mărturia lor răspunsurile pe care ni le-am fi pus despre oamenii şi faptele acelor timpuri. Şi, în locul statuilor, să aşeze Omul „căci el e singurul care are îndoieli”, cum îmi sugerează Octavian Paler, aducând gloria cuvenită Omului. Dacă pe locurile pustiite de grozăvia războiului, pe Ion Lazu îl asaltează, tot mai vii, amintirile care nu mor niciodată în lăcaşul memoriei, la Ion Murgeanu „sfârşitul copilăriei” va lăsa viziuni: „nu am vise memorabile, dar am avut viziuni... dar şi o teamă suspectă de tunete şi fulgere”. Povestind câte ceva, despre magia care i se întâmpla la bulboana „de la Moară”, Ion Murgeanu ne transmite şi nouă acea teamă şi frică (în simţăminte) care-i dăduse fiori de vara până toamna. Odată cu arestarea tatălui (erau şi vremuri tulburi când tovarăşii se dădeau în gât unii pe alţii, într-o veselie), copilăria sa ia sfârşit: „am simţit că trăiesc într-o lume străină de mine”. Ei, uite că din acest punct de vedere, până şi marele pamfletist Arghezi s-a înşelat. Într-un Bilet de începător, prin 1929 (aflăm de la Eugen Simion), Arghezi scria o frază teribilă: „să nu-ţi închipui că omul poate să fie dublu, şi artist şi porc şi selenar şi mocirlos, că poate fi spurcat în aer şi divin pe hârtie...”. Ei uite, că poate! Să fie şi zeu şi porc, cum spunea Tolstoi. De aici şi dezamăgirea (după o copilărie frumoasă) a lui Ion Murgeanu, care încheie aşa cel de al doilea dialog al său din carte: „Ajungeam la Zorleni din ce în ce mai rar şi „ţara” lor îmi părea tot mai îndepărtată”. Dintre amintirile lui Ion Lazu (care vin dinspre copilărie), reţinem scena rătăcirii într-o gară, pe vremea refugiului – scenă povestită şi în Veneticii, de mare forţă – pentru că „durerea lumii se adună pe neştiute, în adâncul fiinţei noastre, precum râurile subterane”. Sărăcia lucie a oamenilor, din acele vremuri de război, îl urmăreşte şi-n somn: „Ce-i drept, românul nu pierde ocazia să se remarce prin ceva, el e sărac nu numai la vreme de război, dar şi în timp de pace – sărac prin definiţie”. Şi remarcăm noi, şi acest aspect: „Ai mei, singuri printre străini, obstrucţionaţi, muşcând ţărâna, nu s-au dat niciodată bătuţi”, pecete care va fi purtată şi de viitorul poet Ion Lazu. Destinul lucra, lucra şi Dumnezeu. „Dar de ce atâta suferinţă?” - vorbele mamei lui Ion Lazu, din finalul cap. al II-lea al acestei cărţi, va zdrobi şi inima pietrificată a celui mai tare cititor. Dacă Eugen Simion spunea că, pentru el, „copilăria este deja o ţară îndepărtată”, iar unii autori, de la Gide la Sartre, fac parte dintre scriitorii care îşi detestă copilăria, Ion Lazu şi Ion Murgeanu (ne-am lămurit) nu fac parte dintre ei, deşi trăirile lor nu au fost ca-n povestea celor doi Feţi-frumoşi cu stea în frunte.

 

                                                      (va urma)

Vizualizări: 26

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ce frumos! Doamne, ce frumos! Deja m-ați făcut curioasă să caut, să aflu, să citesc mai mult despre cei doi - I. Murgeanu și I. Lazu. Și cât de frumos ați definit rolul scriitorului! Felicitări!

„Statuile ştiu să tacă într-o mie de feluri. Scriitorii n-au dreptul să tacă. Ei trebuie să comunice şi generaţiilor care vin ce au pătimit. Şi, astfel, nimeni nu trebuie să uite. Cum au lăsat apostolii scris, după pătimirea Mântuitorului, la fel trebuie să facă şi scriitorii cu Istoria lor, ei fiind apostolii neamului. Dacă statuile ne lasă să ne punem singuri întrebările de care avem nevoie, scriitorii trebuie să lase prin mărturia lor răspunsurile pe care ni le-am fi pus despre oamenii şi faptele acelor timpuri. Şi, în locul statuilor, să aşeze Omul „căci el e singurul care are îndoieli”, cum îmi sugerează Octavian Paler, aducând gloria cuvenită Omului.”

Un eseu strălucit și strălucitor. Scris în urma unor studii asidue: opere ale unor scriitori și poeți, contemporani sau clasici, chiar antici, citiți și analizați. Implementați într-un circuit prin Grecia - ca punct de plecare. Atât de atractiv scris, ca pe o poveste. Un eseu care te invită la a citi, pe urmele autorului.

Am fost și eu în Grecia, în Salonic, am recunoscut imaginile descrise. Unele dintre ele, că Salonicul e mare. Eu am vizitat multe biserici. Ei fiind 98% ortodocși. Și, am fost pe multele Olimp, unde Zeus are o cascadă. Se zice că aici se ascundea cu metresele sale. E un peisaj superb, de necomparat.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofi

Doamna Vasilisia:  Vorbind despre scriitori, de mic (pe când învățam să buchisesc literele) am înțeles că o lume creeată de scriitor, cu ajutorul cuvintelor e cea care ne va salva. O lume care tinde spre cea a lui Dumnezeu, chiar fără să o atingă vreodată. Să continui, aş vrea, dar mă opreşte strigătul lui Diomede (Iliada): „Cine eşti tu şi din ce neam, de oameni, alese voinice?/Nu te-am văzut înainte vreodată pe câmpul măririi”. Nu am cum, a da o replică unei astfel de întrebări. Dar scriitorul e dator să încerce a sta dinaintea Sfinxului care îi pune întrebarea și să îl înfrunte. Dacă n-o face, e pierdut. Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. Au făcut-o locuitorii Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care au fost înaintea Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru şi, nici iscusita Şeherezadă, care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că pierzând legătura cu cuvintele, poţi pierde legătura cu fiinţele dragi, pentru totdeauna.

Doamna Sofia:  Pe muntele Olimp (la cascada lui Zeus, cum spuneți), am coborât și eu printre copaci și stânci până la „cada lui Zeus” de am băgat și eu mâna în „scăldătoare”. Vorbiți despre bisericile din Thesalonic. Spicuiesc câte ceva din scrisorile trimise la Jurnalul de Vrancea: „La Thesalonik, căutăm (ca bezmeticii) biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir. Adrian, fiul meu, spune că o are localizată, în memorie, după o vizualizare pe internet a hărţii „google maps”. Dar, după alte încercări, ne întoarcem, înapoi, de unde am pornit. Eu, unul, mă las păgubaş. După cca. unsprezece ore de mers continuu, cu automobilul, doar freamătul mării îmi mai poate vindeca sufletul „zdrenţuit şi hărţuit” de gânduri, pe lungul drum prin arşiţa nopţii trecute. Aşa că, mă las păgubaş. Fiul meu şi soţia, insistă. Le spun că, la întoarcere, mă vor găsi în portul Salonicului, la Turnul Alb. Când s-au întors la mine (ce aflu de la ai mei!), după aproape două ore de patrulare de-a lungul falezei, că descoperiseră biserica Sfântului Dimitrie... şi au fost impresionaţi de mărimea, frumuseţea şi măreţia ornamentelor şi picturilor din sfântul lăcaş. Că, ceva misterios plutea în atmosfera din apropierea lăcaşului sfânt şi, în interiorul lui toţi vizitatorii aveau pe chipuri un fel de smerenie, dar n-au putut preciza ce anume. Am fost şi eu mulţumit că s-au rugat, acolo, pentru toţi cei de acasă.” Mulțumesc de comentariu și sunt bucuros că v-am răscolit frumoase amintiri.



Sofia Sincă a spus :

Un eseu strălucit și strălucitor. Scris în urma unor studii asidue: opere ale unor scriitori și poeți, contemporani sau clasici, chiar antici, citiți și analizați. Implementați într-un circuit prin Grecia - ca punct de plecare. Atât de atractiv scris, ca pe o poveste. Un eseu care te invită la a citi, pe urmele autorului.

Am fost și eu în Grecia, în Salonic, am recunoscut imaginile descrise. Unele dintre ele, că Salonicul e mare. Eu am vizitat multe biserici. Ei fiind 98% ortodocși. Și, am fost pe multele Olimp, unde Zeus are o cascadă. Se zice că aici se ascundea cu metresele sale. E un peisaj superb, de necomparat.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofi

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Tudor Cicu a contribuit cu răspunsuri la discuţia În Elada, pe urmele lui Homer... (7) a utilizatorului Tudor Cicu
cu 4 minute în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (28 - 30) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 5 minute în urmă
Rădița Răpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Felină tărcată a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 14 minute în urmă
Tudor Cicu a contribuit cu răspunsuri la discuţia În Elada, pe urmele lui Homer... (6) a utilizatorului Tudor Cicu
cu 17 minute în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog mătrăguna a utilizatorului Dinca Valerian
cu 20 minute în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (34 - 36) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 35 minute în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (31 - 33) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 1 oră în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ningea la început de mai a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haiku-uri (de Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Haiku-uri (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Suntem o fântână (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 2 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (16 - 18) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog haiku (16 - 18) a lui Dinca Valerian
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Intruziune ( scrisoare unui prieten ) a lui Rădița Răpeanu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Geniul bun al despărțirii de sine a lui Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Ceea ce simt a lui Darie Giurgiu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog am avut gânduri a lui LUMINITA SCOTNOTIS
cu 2 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog mătrăguna a utilizatorului Dinca Valerian
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog mătrăguna a lui Dinca Valerian
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog maktub a lui Laura Cozma
cu 3 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor