17. Final de călătorie

                       Motto:

                         „Unde ţi-e, Hector, acum vitejia ce-aveai înainte?

                                  (Homer: Iliada – C. V, v. 463)

 

   Ajuns, acum, la capătul călătoriei mele „alergând prin Elada după o himeră”, vreau să cred că am dezamorsat, rând pe rând, una câte una, din temerile mele, răspunzând şi la întrebarea rămasă fără răspuns, din ultimul capitol (rămas şi el în stadiul de manuscris), al XII-lea „La închidere”, semnat de Ion Murgeanu. Iată ce scria poetul: „…căci mi-a stat în minte, cu gândul orgolios de altfel că cineva le va citi (toate cele scrise, în carte – n.n.) până la urmă şi le va nota…”. Acum, îi risipim şi noi orgolioasa sa sfâşiere „cum că aş fi dorit să scriu o carte să ajungă la inima omului şi să rămână-n ea”. Tu, cititorule, eşti cel în măsură (şi îndreptăţit) să şi dai acest răspuns. Şi, ajunşi la capătul călătoriei, să-i risipim şi poetului M. Cărtărescu temerea că „de-acum încolo nimeni nu va locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămâne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat”. Aş împrumuta, la cele spuse, optimismul lui Eugen Simion, din „Moartea lui Mercuţio”: „Numai noi, spectatorii, îi putem urmări şi le putem judeca vorbele. Ascultându-i (pe scriitori – n.n.), privindu-i, le compar, în chip fatal, ideile şi destinele” – şi ceva mai încolo – „Consider doar că mi-am făcut datoria şi m-am străduit să nu-mi mint cititorii şi să nu încurajez prostia, impostura, teroarea în lumea literelor… Am crezut şi eu că sabia spiritului va învinge în timp şi am visat mai multă îngăduinţă în lume”. Dar, e la fel de firesc, să ne punem şi întrebarea lui Ion Murgeanu: „A meritat poetul să îndure suferinţa pentru nesimţirea tuturor?” Pentru a răspunde, va trebui, neapărat să-ţi spun, dragă cititorule, povestea acelei nopţi, când Ion Murgeanu şi prietenul său, Ion Lefter, plecaseră, în toiul iernii, cu adresa Bucureşti, ca să scrie G. Călinescu despre ei. Iat-o: „…mergeam printr-o zăpadă neatinsă în acei zori de zi, pe culmea unui deal spre gara Fârţăneşti, mai mult prin intuiţia cărării sau drumului, din timpuri normale metereologic, şi deodată, în paralel cu noi văzurăm un şir de lupi disciplinaţi, păşind „în armonie”cu noi, ai fi spus, pe-o culme paralelă… însă la „câţiva paşi” de noi…săltau, căci se hârjoneau cu paşi mici, iar noi înotam cu paşi minusculi…când am realizat iminentul pericol, ceva s-a slobozit din noi, resortul unui cântec nesfârşit (Cântecul Morţii?!) impenetrabil: realizam cum cântecul pe care-l inventam ad-hoc, era ultima soluţie, nu ne puseserăm cel puţin de acord, era discursul premiilor Nobel neobţinute niciodată, şi salvarea umanităţii în două exemplare imberbe şi inconştiente…Să vă mai spun că la auzul acelui cântec ieşit din două voci neacordate şi necomandate, lupii au mers ce-au mers şi o cotiră la un moment dat, în sens opus, iar noi nu ne-am oprit dintre zăpezi, şi nici cu o câtime  din cântat, căci nici la gara Fărţăneşti ajunşi nu ne oprisem din cântat. Gara Destinului… ar fi putut să nu mai fie. Suiţi în trenul de Galaţi mai cântam încă…purtând cu noi oroarea inexprimată a unei întâmplări la limită, remodelaţi pentru vecie şi însemnaţi să reuşim altfel, decât atâţia alţii, mâncaţi de lupi prin valuri succesive, noaptea trecută, sau cu două săptămâni în urmă, cu o lună, cu un an, există folclorul omului păpat de lupi în zonă. De ce vom fi făcut noi atunci excepţie?!” O legendă din Mexic (îmi sugera, prin lectura cărţii sale, O. Paler) spune că arborele universului, cel care ne ţine în viaţă pe toţi, are două braţe: unul al Dragostei, altul al Durerii. Mă gândesc că am plecat în această călătorie şi cu alt gând: de a scrie o carte în durere, de a mă aşeza la masa de scris şi a evoca tot ce-am văzut, gândit şi imaginat, cu dragoste pentru cel care mă va citi, cândva. Cu un an în urmă, mă aflam pentru a doua oară în Grecia, tot într-un concediu, de zece zile. Îmi aduc aminte cum, atunci, tocmai citisem ceva din Gogol, şi-mi rămăsese în memorie o frază, care m-a cam pus pe gânduri. Suna aşa: „În oraşul Gluhov s-a adunat lume în jurul unui bătrân bandurar orb şi de-un ceas îl tot ascultă”. O astfel de frază n-avea cum  a nu mă trimite la Homer şi a sa epopee „Iliada”, uitată de unii dintre noi, cartea cu care Alexandru cel Mare al Macedoniei dormea sub pernă. Aşa că am desprins, din raftul bibliotecii mele, cartea, şi ochii mi-au căzut, mai apoi, pe „Himera literaturii”, apoi de lângă ea s-au desprins alte două trei cărţi: „Polemici cordiale” a lui O. Paler, „Moartea lui Mercuţio”, de E. Simion, şi recenta carte a lui M. Cărtărescu, pe care nu le citisem, încă, în totalitate. Frunzărisem, doar, câte ceva. Era un bun prilej, în acest concediu, să recitesc cartea despre himere, şi să confrunt lumea ideilor din această carte, cu lumea gândurilor pe care mi le puteau „zgândări” celelalte. Pornisem spre Argos, în căutarea altei himere mitologice. N-am mai ajuns (atunci), decât până la Atena, deoarece o groaznică durere, pricinuită de un abces de măsea, m-a doborât şi mi-a tăiat elanul, pur şi simplu. În acele zile (când eu am făcut mai puţine deplasări, pe lângă fiul meu şi soţia mea) – pe plajele de la Paralia Katerini, Platamonas, Neipori, pe muntele Olimp, ori aflat pe Akropole etc...), am început să scriu primele eseuri din „Alergând după o himeră”. Leptopul fiului nu m-a ajutat (având alte configuraţii şi parolări pe care nu le-am înţeles) să-mi dactilografiez ciornele, sau să postez câte ceva, lucru pe care totuşi l-am făcut, de vreo două ori, la sosirea lui în cameră şi, numai la rugăminţele mele, s-a urnit ca să-mi arate câte ceva. Curios, că nici email-ul nu-mi mergea, posibil doar dacă intram pe email-ul cu parola lui care, nu ştiu prin ce minune, mergea. De altfel, îmi propusesem să scriu zilnic un eseu despre carte, dar n-am reuşit să scriu, acum un an, decât primele nouă eseuri. Voi continua, acum, după un an, cu speranţa că, ajuns la capătul unui drum demult plănuit, voi relua, definitiva şi gândi totul, de la capăt, pentru noua mea carte. Ajunşi, acum, aici în Corint, am parcat maşina în port şi ne-am deplasat de-a lungul danelor de ciment. În dreapta noastră, nu se zărea decât linia unui ţărm fără plajă, de-a lungul oraşului. În stânga, portul nu ne oferea nicio deschidere. M-am îndreptat către cei trei pescari amatori (un puşti de vreo zece ani şi doi tipi între 23-27 de ani), singurii de pe platoul de ciment. Dialogul a decurs cam aşa:

- Plis! Paralia... Where is the beatch?... Paralia! (repetam cuvântul plajă, în greceşte)

- ?!!...

Nu m-au înţeles, ori nu puneam eu accentul cum trebuie pe un cuvânt grecesc. Unul dintre ei, un tip cam la 23 de ani, cu perciuni până sub bărbie, faţă ascuţită şi oleacă măsliniu la faţă, mă întrebă uimit:

- Turist?

- Yes!...

- Country?...

- Romanian... (am vrut să-i spun că sunt român).

- Aaa? Gipsy!

      Am făcut o grimasă de om lovit în plin plex. Cum adică: gipsy? Ăştia cum aud cuvântul rom..., cred că toţi suntem ţigani. Am dat să mă revolt, oarecum înfuriat de remarca făcută, dar am tăcut subit, în timp ce doi dintre ei, puştiul mai ales, se prăpădeau de râs, văzându-mi moaca pleoştită. A căuta o interpretare a faptelor, ori vorbelor rostite deja, e ca şi cum, în nori, ai zări niscaiva cai verzi pe pereţi, vorba celor cu cântecul. Îmi spuneam, precum filosoful neamţ, că faptele intervin foarte puţin în viaţa omului, că alţi factori sunt predominanţi: cei morali şi cei psihici. Eu credeam, pur şi simplu, că cei trei erau porniţi pe glume şi, uite, na, găsiseră omul. M-am retras, dând din umeri a lehamite, dar m-am răsucit pe un picior, şi l-am luat în primire pe amicul ce tocmai introducea râma în undiţă:

- Peşte? Fisch... ţi-ai dracu, cu un peşte în sacoşă, da faceţi pe şmecherii!

- Fisch?!... dădu el, nedumerit, din cap. Nu înţelesese nimic. I-am arătat plasa, de jos, cu singurul peşte prins. S-a repezit la plasă şi mi l-a arătat:

- Fisch?!..., mi-a repetat grecul.

     Da. Era un peşte amărât, genul scrumbiei de pe la noi. Am dat din mâini, imitând peştele înotând liber prin apă. Păreau că au priceput. „Paralia?...”, şi mi-au arătat partea din stânga oraşului.

- Ok! Bye, bye...

      Fiul meu şi soţia au râs tot timpul drumului. „Gypsi... aha... Gypsi!...”. Prostia părea, acum, culmea gândirii greceşti, deşi, Nietzche a preferat stilul lor monumental, stilului dialectic a lui Platon. M-am gândit că unii preferă să fie intimidaţi, decât să fie convinşi, şi mi-am amintit şi ce spunea Petre Ţuţea, că una dintre prostiile debitate (de!, la tinereţe) a fost: „Am vorbit odată, într-o sală de puşcărie, terminând cu cuvintele: mi s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român”. Acum, pare a avea dreptate să-i fi părut rău mai târziu, că a făcut treisprezece ani de pușcărie pentru un popor de idioți. Despre prostie..., dar mai ales despre „Imperiul Prostiei”, scria Matei Călinescu, următoarele: „Ambiţia spre total şi unic lipseşte prostiei, a cărei forţă stă în capacitatea de a accepta placid orice teorie (chiar falsă) atunci când, pornind de la ea, poate atinge rezultate practice”. Dar, dacă până şi Schiller spunea că mergând pe stradă găseşte atâta prostie, atunci, nu are scriitorul a se văita de subiecte de scris. Îl credem pe cuvânt, şi spunem că e OK! Cioran mă învăţase (prin textele sale), că trebuie să mă obişnuiesc cu asta, şi să mă pregătesc pentru alte surprize. Să se fi înşelat Cioran, când spunea că Omul abandonat în Imperiul prostiei este un „animal fără viitor”? Avea, însă, dreptate. Domeniul e fabulos. Numai inteligenţa şi bunul simţ sunt limitate, prostia şi ipocrizia n-au limite. După o baie în marea Ionică (pe o plajă ca la noi, în Mamaia), ne-am întors spre Atena, oprindu-ne în dreptul Canalului Corint, început în 1882 de o companie franceză şi terminat de greci 11 ani mai târziu. Canalul a ajutat Pireul să devină cel mai important port al Greciei. Să priveşti, de pe pasarela pietonală de trecere, peste canal, la o adâncime de peste 80 de metri, nu cred că poţi rămâne indiferent la prăpastia ce se cască sub tine. Pe mine m-au trecut fiorii. „N-aş vrea dar eu a mă pune cu zeii cei pururi ferice”, cum bine a spus Homer. Aşadar, spre Atena şi, de aici, din nou către casă cu muzica interceptată pe undele radio. Îmi atrage atenţia, la un moment dat, un anumit cântec. Un cântec, despre o anumită „Hira”, îmi trezesc amintiri vechi despre o anumită Kira. Le spun celor de lângă mine, despre asemănarea acelui cântec cu eroina din povestirea lui Panait Istrati. Când se aduce vorba (în discuţia cu cei de lângă mine) despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi autorul brăilean, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc şi în somn, tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşul bucuriei. Cât suntem de orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”.  Un om… gândesc cu voce tare.  Da! „Ce valoare are un om?” – cum se întreba Ion Caraion, poetul născut la câțiva km. de casa socrilor mei. Ce să-i fi răspuns eu Oracolului, de l-aș fi întâlnit pe drum?  Fiul meu mă privește insistent: „Ai zis ceva?” Dau doar din cap, în semn că nu am nimic de spus. E nedumerit. Ca Licaon din „Iliada” lui Homer, țintașul, ce-i spusese lui Eneas: „Unde ți-e fala și gura, tu sfetnic al nostru Eneas?”.     O, TEMPORA! 

                                                                        (sfârșit)

Vizualizări: 21

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Scriitor vorbind, scriind despre scriitori. Livresc, cu intenție, de a scrie o carte în durere, de a mă aşeza la masa de scris şi a evoca tot ce-am văzut, gândit şi imaginat, cu dragoste pentru cel care mă va citi, cândva.
Concluzia culeasă din cele 17 eseuri, desigur, este cu mult mai amplă decât a încercat Tudor Cicu să o sugereze în frazele de mai sus. Cum ar fi, un anume orizont al înţelegerii dintr-o călătorie cu scop, încercând și reușind să aducă, cumva, Iliada lui Homer în contemporan. Astfel a plecat în Elada, pe urmele lui Homer și al Iliadei.

Tudor Cicu este un scriitor romantic, format din cultura clasică rusească și alți clasici pe care-i amintește mereu în scrierile sale și rămânând cu un oftat după aceștia. Iubitor al legendelor grecești, visează, apoi interpretează, jonglează cu personajele, locurile și acțiunea din Iliada, aducând spre comparație scriitori contemporani sau pe cei din a doua jumătate a sec.XX, în special Ion Murgeanu și Ion Lazu.

Fiecare eseu începe cu un motto din Iliada, continuând cu periplul prin frumoasa Eladă și descrieri fascinante ale locurilor, pe urmele lui Homer, apoi, într-un mod lin și discret cu ideile comparative despre scriitori, despre munca lor, uneori sisifică. Cel mai relevant exemplu, socotit de mine, este cel din, Bătrânul și marea, al lui Hamingwai,  care luptă, pierde, dar nu renunță. Aduce în aceste eseuri scriitori cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, peste care tăvălugul orânduirii sociale a trecut nepăsător, evocându-le talentul, relevând întâmplări triste sau mai puțin triste, anxietățile acestora, unul mai norocos altul mai puțin, neîmplinirile și întrebările lor, rămase fără răspuns. Este amintit și elogiat, des, Mircea Cărtărescu, Octavian Paler și Eugen Simion.

Tudor Cicu este scriitorul ideilor, al meditației și criticilor. Greu se abține să nu-și comenteze/critice scrierile sale, inclusiv.
Scriitorul scoate în evidență preocupările legate de prezent, ale neamului, inclusiv modul a de fi văzuți în lume, simțite în Grecia pe pielea sa. Apoi preocupările tinerilor, lipsa intenției, dorinței de a citi și de unde vin schimbările la care suntem supuși, îndreptați spre haos cultural.
Visurile și iureșul de la plecare, luate foarte în serios, de către autor, spre vechea Eladă se transformă către final în himere și într-un gol imens în jurul său, provocate de starea civilizației contemporane, unde modernismul și postmodernismul și-a pus amprentă sigură. Mai rău, emite chiar ideea inutilității acestor scrieri. Trecutul rămâne cu farmecul lui inepuizabil, doar pentru cei ce-l doresc sau pot să-l înțeleagă. Restul îl iau ca pe ceva ce li se cuvine, fără să-i acorde prea multă importanță și atât. Și aici pune din celebrele fraze ale lui Țuțea, faptul ce se desprinde, că a făcut treisprezece ani de pușcărie pentru un popor de idioți. Tristă concluzie!
Prin urmare, ciclul eseurilor se încheie cu un paragraf pesimist, furios chiar. Sentimentul este unul de libertate împinsă de locul din ierarhie în societate. Conştiinţa postmodernă, extrem de disponibilă este totuși, relativă, supusă în același timp ironiei, dar și regretului, în frazele de încheiere ale ultimului eseu.
Eu aș pune pentru sufletului scriitorului, T.Cicu, puțin optimism, dintr-un citat al lui, Alfred de Musset: "cele mai frumoase ciuperci cresc în bălegar. Dar noi mâncăm ciupercile, nu bălegarul"
Teatrală, logică, furtunoasă și romantică este sintagma de încheiere.
Aceeași admirație nețărmurită,
Sofi

Doamna Sofia: După o lipsă îndelungată din fața calculatorului (viața la prisacă și un weekend cu fiul și nepoțica la Brașov), iată-mă dinaintea comentariului d-voastră pentru a vă răspunde. Mulţi se vor întreba aici, după aceste eseuri: ce-i veni domnule ăstuia, să ne tot bată la cap cu Homer, Cioran, Kafka şi alți scriitori! Foarte puţini cititori îşi mai amintesc de faimosul cântăreţ Demodoc (Odiseea), cel căruia „vederea i-o luase/ Şi-i dăruise-n schimb vrăjitul cântec” şi pe care, tot mai mulţi istorici şi critici, îl văd în persoana marelui Homer. Să ne reamintim împreună versurile 105-109 din C.8, care sună astfel: „Înstrună el atunci vestitul cântec,/De care merse vestea chiar în slavă,/Sfădirea lui Ulise şi Achile,/Cum ei cu vorbe grele se sfădiră”. Să-mi fi jucat memoria vreun renghi în această căătorie? Parcă, Freud spunea că memoria nu e decât un tărâm de „ruine psihologice” (o adunătură de amintiri). Dar din aceste amintiri îşi croiesc scriitorii, subiectele cărţilor lor. Cu siguranţă, nu suntem pe teritoriul lui Cehov sau Mihail Şolohov – dar, la urma urmei, nu e rolul meu să pun mâna pe acest fluture prins din zbor (numit inspirație) şi să iau de pe acum pulberea acestuia de pe aripi. Dacă le iei pulberea, fluturii mor. Ar fi păcat! Mă gândesc că, asemeni fluturelui meu, v-am adus dinainte și această mare mirare... lăsată în urma călătoriei mele prin Grecia. Aşadar, stau şi mă întreb: pot fi considerate firimiturile astea însăilate... literatură? Probabil da! Câţi cititori poţi hrăni cu astfel de firimituri? Ion Druţă (cel cu „Clopotniţa”) spunea că „e o frumoasă tradiţie a literaturii ruse, că un maestru, la un moment dat descoperă el un talent de mare viitor şi-i întinde mâna”. Cum i-a întins Derjeavin lui Puşkin, Puşkin la rândul lui l-a încurajat pe Gogol... ca şi scriitorul Grigorovici tânărului student medicinist Cehov, apoi Cehov peste câţiva ani i-a întins mâna lui Gorki, iar Gorki? – nu mai spun câte talente a încurajat. Nu-i de mirare că literatura rusă e considerată o altă minune a lumii. La noi? Parcă se procedează ca-n minunea aia de schiţă cehoviană: „Peştele i se aducea mai întâi bunelului, şi dacă bunelul scăpa cu zile, mânca peştele întreaga familie”... Acum, la capătul lor, o mână întinsă tuturor celor care m-au citit și poate îmi vor lua urma.

 

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Peste zâmbetul Giocondei... a lui gabriel cristea
cu 13 secunde în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cheia a utilizatorului Dinca Valerian
cu 5 ore în urmă
Denisa Curea Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mă iubiți puțin mai târziu a utilizatorului Denisa Curea Popa
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Chemare a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Chemare a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Stare de vară a lui Ana Cîmpeanu
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Stare de vară a utilizatorului Ana Cîmpeanu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Se-aude din cer muzica galaxiilor a lui gabriel cristea
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Se-aude din cer muzica galaxiilor a utilizatorului gabriel cristea
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Află-mă a lui Mihai Katin
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Află-mă a utilizatorului Mihai Katin
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog dacă n-ar fi apus mult înainte soarele a lui Tudor Cicu
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog dacă n-ar fi apus mult înainte soarele a utilizatorului Tudor Cicu
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog gogyohka (7 - 9) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog pat de iasomie a lui gina zaharia
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog pat de iasomie a utilizatorului gina zaharia
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog cheia a lui Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cheia a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Mă iubiți puțin mai târziu a lui Denisa Curea Popa
cu 6 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mă iubiți puțin mai târziu a utilizatorului Denisa Curea Popa
cu 6 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor