15. La Navplion, fortăreaţa de pe insula Bourtzi ne captează atenţia

                          Motto: „Daţi ascultare, voi zeilor toţi şi zeiţele toate,

                                        Am să vă spun ceva nou cum inima-mi vrea şi mă-nvaţă

                                                                     (Homer, „Iliada” – C. XIX, v. 99-100)

       Cu briza mării în față și gândindu-mă că am cunoscut această chemare chiar acolo, de pe Acropole, am lăsat mult în urmă orașul Argos, dar am fost uimit să constat că, în memorie, îmi sunau notele melodioase a unui cântec auzit pe acele trepte, primele, spre a ne înfățișa lui Poseidon, la urcarea spre templul zeiței Athena. Ascultând acel „cântec interior al glasului”, de pe Acropole, de deasupra anticului Odeon a lui Irod Atticus, lansat de o româncă, în aplauzele celor de faţă, acum un an, cu care artista întregea atmosfera Panthenonului, mi-am amintit de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care o deschizi cititorului, invitându-l să se privească mai întâi în oglindă şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate, războinicii de metal zăriţi în oglindă, şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din notiţe, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, acolo la Nafplion, după ce am dat cu ochii de fortăreaţa de pe insula Bourtzi, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma călăului, singurul locatar (până la moartea sa) al vestitei închisori. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta fortăreţei, acum părăsită, prin care cititorul va intra în povestea ei, rămâne de văzut. „Cum ai putea să descrii anumite trăiri?” – iată o întrebare la care cititorul te va aştepta, ca prin întâmplări şi situaţii, în care să-ţi pui întrebări, dar să dai şi replici (cum a făcut-o fiul meu: „Dacă e părăsită, sunt gata s-o preiau eu, ca pe un gest de mărinimie faţă de călăul acela înjurat de localnici”). Un pas ar fi şi acela prin care ne legăm, de la distanţă, cu fortăreaţa de pe insulă, prin fotografii. „Să nu-mi spună nimeni poveşti cu zâne...”, spunea scriitoarea Florentina Dalian. Ehei! Povestea călăului, sigur, nu are nimic în ea cu zânele de pe la noi, deşi, lacrimi şi durere se vor fi regăsit, cumva, prin povestirile localnicilor. Poemul, rostit sub forma unui cântec fără cuvinte al artistei Lidia Lazu, pe Acropole, e un câştig, dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorinţe interiorizate, naraţiunea enigmaticei fortăreţe, fiind istoria unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Aflaţi acolo, sus, pe meterezele cetăţii de la Navplion, ne-am îndreptat spre tunurile inofensive acum, dar care străjuiau, cândva, golful mediteranean, gata să „dăm foc” ultimei salve, pentru apărarea viselor noastre. Cititorul acestor rânduri ar trebui să ştie că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Aţi auzit vreodată lupii urlând? Ei bine, când arborau corăbiile otomane, câte mai răzbeau prin iureşul ghiulelelor de tun, pe dinaintea ochilor, în închipuirile mele îmi trec steagurile cu cap de mort şi urletul sălbatec al năvălitorilor. Ca în romanul lui R.L. Stevenson. Ni s-a spus, încă de pe faleza portului, de către locatarii care mai vorbesc, ca și noi, engleza, că, de sus, de la înălţimile cetăţii Palamidhi, priveliştea este magnifică („beautiful”, spuneau ei), dar, să revenim altădată, acum nu este deschisă vizitatorilor. În cazul acesta, Ady, fiul meu, îmi spune că ar fi bună o baie în mare, pe o vreme aşa de călduroasă. Caută pe harta GSM-ului şi dă de Epidhavros. Mergem spre Epidaur. Printre plantaţii de măslini şi zone împădurite cu pini, dar şi livezi cu caişi şi portocali, care ne fac cu ochiul, unii portocali culeşi deja, alţii, încărcaţi până spre poale, dăm de cel mai frumos teatru (mai ales că pare restaurat) din părţile acestea ale Greciei. Sanctuarul – citim pe unele inscripţii – a fost ridicat în cinstea lui Asclepios, zeul tămăduirii, că, de pe al „n”-lea rând al teatrului, poţi auzi un actor cum rupe o hârtie. Din clădirile cândva vestite, au mai rămas doar fundaţiile. De la înălţimea ultimului rând al teatrului, priveliştea văii împădurite şi a munţilor în zare e chiar „beautiful”, cum ni se spusese despre priveliştea de la Navplion. Vizităm portul, cu ambarcaţiuni de toate mărimile, din Epidaur, şi ne aşezăm la masa unui restaurant să servim câte ceva. Alături, o familie cu două fetiţe (el american, după vorbă, ea grecoaică, după cum vorbeşte cu chelnerii, ca la ea acasă) ne atrage atenţia. Dincolo, la câţiva paşi (doi-trei), peştii din apa mării fac tumbe şi răsuciri, după o felie de pâine aruncată de chelneri, spre hazul fetiţelor. Ne uităm spre pietrele depuse pe fundul apei de la mal, unde nişte ghemotoace negre, cât nişte mingi de golf (aricii de mare), ne atrag atenţia. Fiul meu spune că la Paralia Katerini, înotând în larg, pe zidul cu pietre ce străjuia plaja, a dat de aceştia, unul dintre ţepi pătrunzându-i în talpă. El se tânguia pe ascuns de durere, noi ne amuzam, considerând o fabulaţie astfel de întâmplare. Acum ne dăm seama că fiul meu nu glumea. În timp ce aşteptăm comanda, la o măsuţă, lângă mare, fiul meu pleacă în „recunoaştere” pe lângă malurile înţesate cu cactuşi uriaşi, înfloriţi. În depărate, printre sălcii?, chiparoşi?, zărim o plajă cu câteva persoane. După servitul mesei, ne îndreptăm într-acolo. Facem şi o baie pe cinste, în apa Mediteranei. Ne aducem aminte de portocalele luate din pomul aplecat spre stradă, în Tiryns. După primele cuvinte, „mama mia, cât de zemoase şi dulci sunt portocalele astea”, realizăm că, în ţară la noi, nu mâncăm decât portocale necoapte şi cu gustul ca de lămâie. Cine n-a mâncat portocale, direct din pom, să nu vorbească. În drum spre Corinth, un amănunt ne atrage atenţia: livezi de măslini printre pietre şi stânci, ca şi semănate pe un câmp arid, ca după o ploaie cu pietricele de gheaţă la noi în ţară. O aud pe soţia mea: „Săracii măslini, pe unde sunt chinuiţi ei să crească!”. Mă amuză remarca soţiei, dar sunt şi eu impresionat de solul presărat cu pietre de toate mărimile, printre care măslinii sunt nevoiţi să supravieţuiască. Dar, dacă aşa îi place măslinului să se desfăşoare? Doamne, Dumnezeule! Prunilor şi vişinilor noştri, dacă li s-ar impune astfel de condiţii, nu că nu ne-ar mai da „ţuica” şi „vişinata” mult apreciată, dar, ne-ar da cu crăcile în cap, când ar fi să le cerem rodul. Suntem în ţara grecilor antici, şi pe urmele lui Homer. Ulisse? El visa la calul lui de lemn. Noi, cum să ajungem la Corinth, să facem o baie în marea Ionică. Da! O baie în mare m-ar „vindeca” de a mai trăi în mituri. De fapt, de ce-am plecat la acest drum lung şi ce-am venit să caut, aici, pe tărâmul Greciei? Octavian Paler se aştepta ca Sfinxul să ne întâmpine pe toţi la poarta cetăţii? „Doamne, iartă-mă, când o să mă conving că nu trăim în mituri?! – se întreba retoric. Tot el spunea că „fuga în limbaj” nu e numai literatură. Acceptând să te şi minţi poţi să ajuţi adevărul, spunea Paler. La urma urmei, o călătorie te ajută să vezi multe, să încerci să înţelegi multe, să realizezi în cele din urmă că nu adevărul contează „ci abilitatea de a-l eluda” (cum spunea Paler). Rămas în manuscris, capitolul închinat „omului fără însuşiri” al lui Ion Lazu ne transmite un grav fior. Ar fi vrut să scrie o carte pe care s-o citească toată lumea. Dar s-a temut să ia taurul de coarne. Copil fiind, mărturiseşte Ion Lazu, lăsa întâietate fratelui său mai mare – „un copil excepţional dotat”. Când n-a mai fost el, scrie Ion Lazu, „eu am rămas fără pavăză, la cheremul împrejurărilor. Şi, nu doar atât: am început să mă tem pentru mine”. Recunoaşte că a pus în centrul romanelor sale, ca protagonist, un personaj din categoria „omului fără însuşiri”, luptând pentru problema de căpătâi: de a deveni un om de ispravă şi, astfel, să nu rateze „şansa de a deveni un om adevărat, precum eroii din cărţi”. Cititorul nu poate trece cu vederea marea durere, rostită ici-colo de cei doi autori ai cărţii, cu privire la rostul scriitorului în democraţia instaurată de faimoasa revoluţie din ’89, pentru că „a publica în condiţiile de azi o carte înseamnă pur şi simplu a rata o şansă”. Amândoi autorii îi vorbesc cititorului despre vremurile în care au trăit „ca supravieţuitori” printre oamenii pe care i-au cunoscut, şi despre care au relatat câte ceva, despre viaţa literară, care, de aici, de pe pragul casei, la final, li se pare că ar fi alergat, la tinereţe, după o himeră. Asta, fiindcă fraza scrisă de Ion Lazu nu poate transmite decât o mare durere. Cităm: „Priveşte la oamenii din jur, democraţii aceştia nu au nevoie de literatură!”. Foarte trist. Se întâmpla în Occident, când constata acest fapt, dar care avea să se întâmple şi mult mai târziu, în democraţia de acasă. Fiindcă, de ce să nu o spună răspicat: „democraţia a ajuns la noi umăr lângă umăr cu rigorile societăţii de consum. Vechii noştri cititori fideli fie că şi-au luat foaie de drum spre veşnicie, fie că au renunţat la viciul nepedepsit al lecturii şi se uită hipnotizaţi la TV, care nu reuşeşte nicicum să prezinte (24 ore din 24!) toate <> democraţiei de cumetrie”. Concludent, nu? Oricum ar sta lucrurile, pluteşte în aer, prin tot ce scriu cei doi poeţi ai noştri, în cartea lor, o insatisfacţie, o constatare amară cu privire la cum e starea literaturii de la noi. Vorbind despre onoarea actului de a scrie, Mircea Cărtărescu împărtăşea şi el durerea acestui act al democraţiei noastre, temându-se că „va avea soarta tristă de a nu fi citit de nimeni”. Până la urmă, e şi firesc să ne punem şi noi întrebarea lui Cărtărescu: „Ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?”. Chiar aşa!

                                                            (va urma)

Vizualizări: 16

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Cu amărăciune în suflet aprob ultimele fraze ale acestui eseu. Cine mai citește? Tot noi, cei ce am citit și înainte de această democrație care a pus lume pe repede înainte, cu tehnologiile ei avansate, prin graba pentru mai mult... Tot mai mult.

Dar nu vreau să-mi stric simțământul de plăcere la citirea textului, din care se desprinde și importanța acestor călătorii, cu trăirile călătorului în vis.

Avea dreptate Nicolae Iorga când afirma că, „O călătorie face cât o bibliotecă”. O documentare la faţa locului, te ajută să nu-ţi faci întotdeauna idei exagerate despre ceea ce nu cunoşti, dar și să-ți satisfaci dorința de ani întregi, după lungi studii și închipuiri.

Astfel a fost și pentru mine, Roma și mai ales Vaticanul cu picturile lui Michelangelo. Am visat aproximativ 30 de ani să ajung acolo, încât, atunci când am ajuns mi-a fost frică să nu leșin... Mai ales și oboseala, fiind nevoiți să vizităm începând cu ora 20. Dar le-am spus, fiicei și nepotului meu de 26 ani să fie atenți. Am poposit acolo, mi-au găsit un loc de unde să pot privi bine, totul. După ce am văzut Capela Sixtină, nu am vrut să mai văd nimic. O am și azi în minte, așa naturală, cuminte, primitoare și splendidă.

Am călătorit cu tine, drag prieten și prin părțile Greciei, pe unde eu nu am fost. Eu am fost pe lângă Paralia Caterini, prin împrejurimi. Voi mai merge, dacă vom mai putea.

Cu deosebita plăcere a textului,

Sofi

Doamna Sofia:  Cum bine spuneți, fiecare călătorie aduce ceva în viața noastră. Nu am fost la Roma, dar îmi amintesc că prima călătorie a lui Dante A., pare-se a fi fost Infernul: „Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt: „Nu te-am privit niciodată, oceanule în faţă!”, pare a fi un vers din retorica whitmaniană. Ori, mai degrabă, ar părea o interogaţie whitmaniană. Ce scria pe poarta infernului lui Dante Alighieri? „Voi ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă!”. Ei bine, ce pierdem noi, cei care nu am păşit dincolo de porţile la care ne invită noul Orfeu, în poezie? Noi, cei care nu am pierdut încă orice speranţă? Şi care îmi amintesc, acum, mie, ce zicea Orfeu în Infern: că nu dă întreaga eternitate a umbrelor întâlnite acolo pentru o clipă de fericire pe pământ. Dacă nu am scrie și despre călătoriile noastre, cum am decodifica celui care ne citește toate aceste frumuseți? Dar, această lipsă de decodificare a fiinţei noastre, în lumea unui purgatoriu ceva mai călduţ? Dacă n-am scrie toate astea, nu cumva îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Acel gol, imaginar, care-l desparte de îndemnul orfeic de a-i urma pe eroii periplului imnic până la capătul acestui alfabet încifrat: povestea unei călătorii? Rostul călătoriei e răscrucea de unde e posibilă intrarea în destin a cărţii. Cu aceste gânduri am pornit la drum, pentru a-mi scrie în 2019 romanul „Necunoscuta” (despre odiseea unei fete crescute la orfelinat, până la descifrarea tainei care îi învăluia viața). Dacă n-aș fi făcut această călătorie, probabil romanul care urma a se naște mai târziu n-ar fi avut niciun punct de plecare. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre acesta n-ar mai avea niciun sens. Cu admirație, pentru tot ce faceți aici la ÎNSEMNE!  

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Ana Cîmpeanu
cu 37 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Se-aude din cer muzica galaxiilor a utilizatorului gabriel cristea
cu 55 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Află-mă a utilizatorului Mihai Katin
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog dacă n-ar fi apus mult înainte soarele a utilizatorului Tudor Cicu
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog gogyohka (7 - 9) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - XV - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Se-aude din cer muzica galaxiilor a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Se-aude din cer muzica galaxiilor a lui gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - XV - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 10 ore în urmă
Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - XV - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 10 ore în urmă
Anamaria şi-a actualizat profilul
cu 10 ore în urmă
Lui Anamaria i-a plăcut profilul lui Anamaria
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 14 ore în urmă
Postare de log efectuată de Tudor Cicu
cu 15 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când zăresc trecând o muză a utilizatorului gabriel cristea
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog despre steaua care n-a ajuns a lui Tudor Cicu
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog gările vor fi mereu tăcute a lui Tudor Cicu
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog poarta a lui Tudor Cicu
cu 21 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor a utilizatorului Tudor Cicu
cu 22 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor