1. Egali cu Nero, pe dalele de piatră…

              Motto:

                „Moşule, straşnic mai eşti. Tu n-ai niciodată odihnă.

                Nu erau oare prin tabără alţii de-ai noştri mai tineri,

                Care puteau mai curând să dea fuga la crai orişiunde

                Şi să-i deştepte pe toţi?...”.

       (Homer, „Iliada” – C.X, v.153-156)

 

   Mă gândeam, pe timpul vizitei la Templul lui Zeus, aflat mai jos de Acropole (unde se zice că Byron îşi scrijilase, la baza unei coloane, numele), pentru ce luptase poetul contra turcilor? Pentru că Byron, nu se mulţumea cu lupta sa, prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise, despre frământările poetului, la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur, probabil, acum, ar fi însemnat cât o mină de aur, pentru noi. Încerc să acopăr această lacună a acelor vremi, şi continui (în pofida nedumeririlor din partea unora şi altora) să scriu şi să descifrez, în tainiţa unor gânduri ale mele, viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou, în regimentul de voluntari, pe tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia? Anglia nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos, până şi după moarte. Dumnezeu m-a călăuzit să mă aplec asupra poemelor sale, din ciclul „Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset: „O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de furtuni ici, colo, la noroc” (C. al III-lea, v. II). Versuri care mi-au salvat romanul meu - „Iarba de mare” - de la o neînţeleasă interpretare. Dacă ştii să asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer). Cu aceste gânduri, urc panta abruptă a muntelui Parnas, către Templul lui Apollo. Întâlnim (situată pe dreapta) fântâna nimfei Castalia. Cândva, izvor sacru -  unde, preoţii şi pelerinii îşi spălau mâinile (un ritual al purificării, cred), înainte de a ajunge la sanctuarul divin. Din stânga noastră, de la câţiva turişti răzleţi, aflăm că Gymnaziul şi Templul Atenei sunt închise. Aruncăm o privire văii care ascunde, privirilor noastre, Gymnaziul. Deocamdată. „Spectacolul lumii”, oferit de Valea  pe care se ridica, cândva, renumitul Gymnaziu (treapta cea mai de jos a acestui decor magnific de la Delphy), e acel suflu necesar contemplaţiei, introspecţiei şi imaginaţiei omului de azi, muritorul de rând. Iris Murdoch spunea, elocvent, că „minţile noastre lucrează fără încetare, ţesând un văl tulbure, care uneori ne protejează, iar alteori ascunde lumea”. Pesemne, suntem, ca orice fiinţă raţională, dar generată din sentimente, sclavii unor forţe neînduplecate  - „egoiste ale naturii”, pe care, de cele mai multe ori, nu le înţelegem. E o bucurie să constaţi, peste timp, unele rânduri, scrise mai demult, fie şi sub forma unor note de călătorie. Pesemne, e acea fericire pe care pescarul din „Bătrânul şi marea” o avea, numai în visul său, urmărind „să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei şi se simţea fericit”. „Beat de cântec şi îmbrâncind ziua cu cotul...”, cum sună un vers esenian, aştept, în imaginaţia mea, ca Luna să se spargă ca un ou şi să se ascundă sub o muche de deal, unde sufletul meu pândeşte mai liniştit o nouă întâlnire cu ceea ce se afla alături de Apollo: cultul lui Dionysos, care întregea atmosfera spirituală a momentului antic. Pesemne, se împletea, precum degetele la cele două mâini, cu fiorul şi extazul necesar inspiraţiei divine a Pythiei, transmiţătoarea de profeţii oraculare şi inspiraţii poetice, încropite sub forma unor catrene eliptice. Urcăm treptele spre templu prin dreptul Tezaurului lui Sicyonians, din care au mai rămas câteva ziduri şi o coloană în altar. La stânga noastră, un templu cu două coloane frontale şi priveliştea văii (în jos) flancată de versanţii muntelui Parnas. Păşim cu emoţie peste lespezile de piatră ale Templului lui Apollo (din care au mai rămas, în picioare, cinci coloane) cu celebrul oracol ce lega, în jurul zeului, lumea antică. Dinaintea altarului lui Chios (aflat în dreapta noastră), ne rugăm pentru zorii zilei de mâine şi pentru cei rămaşi acasă. După alţi câţiva paşi, suntem în faţa Teatrului lui Dionysos, cel care juca un rol important în sanctuarul zeului Apollo. De pe treptele teatrului, ni se înfăţişează ochilor, privelişti magnifice ale râului Pleistos, ce curge în vale. Fac ochii roată, de-a lungul celor 35 de rânduri ale teatrului Dionysos. Pesemne, efigiile lui Homer, Hesiod (ori, cum citesc pe pliantul oferit la intrare), Pindar, însuşi, îşi avea, aici, scaunul său rezervat. Nu mă îndoiesc (presupun, nu?) că şi Platon trecuse pe aici, conferind lui Apollo, delphycul rol de a conduce, prin legile descrise de el, neamul grecesc. Nu zărim (ce ne-am fi aşteptat!) surâsul misterios al Sfinxului din Deplhy. Pesemne l-au mutat în muzeul pe care avem să-l vizităm mai la urmă. Teatrul le oferea grecilor, în afara unor jocuri phytiene şi religioase, jocul actorilor, dezvoltat mai cu seamă în tragedia vremii. Cândva, spectatorii au stat pe scaune de lemn sau pământ, întrucât abia din sec. al IV-lea s-a construit aşezământul de piatră al teatrului. Din timpul regelui Eumeros al II-lea al Pergamos-ului, teatrul (se spune) ar fi dobândit forma actuală. La construcţia sa a fost folosită doar piatra locală. Teatrul (de dimensiuni, totuşi, reduse – 5000 de locuri -) are doar 35 de rânduri sub formă circulară. Nero a vizitat Delphy, prin anul 67 după Hristos, contribuind la restaurarea vechilor ornamentaţii la coloane, dar şi la ridicarea de noi frize la templu. Facem poze pe treptele teatrului. Egali cu Nero, pe dalele de piatră! Surâd forţat, la ivirea unui astfel de gând. Abia la muzeu, aveam să remarc surâsul abia schiţat al zeiţei Nefertiti, ce pare a ne ascunde ceea ce vedea ea de cealaltă parte a lumii, iar noi nu vedem. Ion Lazu spune, în „Himera literaturii”, că pusese ochii pe profesorii de gimnaziu alegându-şi, dintre ei, pe câţiva, drept modele umane, fiindcă nimic nu i s-a părut mai important în viaţă. Dacă i-aş urma exemplul, eu ce modele mi-aş alege, din acest muzeu al antichităţii? Mă mişc, în faţa exponatelor, de pe un picior pe altul, semn că nu m-am decis, încă. Chiar Cervantes - scrie Ion Lazu -, încă de la prima pagină a cărţii despre acel iscusit hidalgo, „ne avertizează că de atât de mult citit şi de atât de puţin gândit, omului aceluia i se uscaseră creierii în cap”. Atenţie, îmi zic! E o taină aici... e una ce nu-ţi va dărui nici Dumnezeu cu toate bogăţiile pământului. Ca elev, Ion Lazu avea să constate, că, „în jurul meu, se trăieşte încă foarte prost, la 10-15 ani după război, că se fură mult, că se minte fără ruşine”. Şi, să mai spui, că istoria nu se repetă? Marii ruşi – spune I. Lazu –, cu lecturile lor, i-au fost şi reazem şi stâlpul speranţelor viitoare. Vis şi speranţă. Din asta a trăit tot românul însetat şi aplecat spre cultură. Din literatura rusă, aminteşte pe Cehov, Tolstoi, Dostoievski..., mai apoi Şclovski etc. Cel mai puternic, se simte atras de Cehov, în care află „puterea de înţelegere a omului, forţa cu care l-a pătruns în profunzimea mobilurilor care-l animă pe om”. Din această abureală romantică avea să se trezească pe la 26 de ani, când, la spectacolul vieţii, îi pusese Dumnezeu în mână un aparat „Smena”, ce însemna „schimbare”, şi, în paralel, i-a venit ideea să ţină un jurnal. Asta da inspiraţie, spunem noi, cei care i-am citit (mult mai târziu) Jurnalele sale. Comori adevărate. Fiindcă, jurnalele au lăsat, mereu, în ele, formulări sibilinice: „acea urmă de cenuşă, de la care pornind aş fi reuşit să dezvolt unele teme, unele situaţii explozive”. Pentru aceşti ani - imortalizaţi în fotografii de sertar - „istoria nu poate să treacă”, spune, răspicat, poetul Ion Lazu. Şi, aici suntem de acord, nu-i aşa domnule Paler? Doar dumneata spuneai că, atâta timp cât a pictat, Rembrandt a fost răsplătit de negustorii din Amsterdam. Pe măsură ce a început să renunţe la pictură, Rembrandt a devenit suspect şi concetăţenii săi au început să-l ocolească. „Numai că - spune O. Paler - de peste 3 veacuri, râsul lui Rembrandt din autoportretul unde seamănă cu un saltimbanc sună din ce în ce mai sarcastic şi mai semnificativ”. Un Rembrandt (spunem noi) care seamănă tot mai mult cu Don Quijote, în încercarea sa de a se face zid dinaintea încercării de demolare a miturilor de către concetăţenii planetei pe care şi el a locuit. Nu seamănă cu munca de „sisif” şi încercarea lui I. Lazu, aceea de a-şi vedea „Rămăşagul” pus în scenariu de film? Câte piedici, câte orgolii rănite, ce luptă inegală şi nesfârşită cu birocraţia din cultură, cu obstrucţioniştii etc... Citim din capitolul „Am căutat faţa umană”, de I. Lazu în volumul Himera literaturii, toate aceste „calvarisme”, şi ne crucim. Cităm: „Ar fi prea simplu să dai frâu liber lacrimilor, pe o coală albă de hârtie. Dar aşa, întins pe o coală materia stelară a unei picături albastre. O împingi încolo şi încoace, o desparţi în cuvinte - şi e de parcă în interiorul picăturii de cerneală s-ar afla un „c” viu şi neostoit, care încearcă să răzbească afară din punga elastică – un spirit vital, care împinge orbeşte, nereuşind să iasă la lumină, blestemat să se zbată acolo veşnic”. Ion Lazu publică pe la 30 de ani, iar numele său, necunoscut breslei scriitorilor, atrăgea o ridicare nemeritată din umeri: „Cine-o fi şi ăsta?”. Mircea Cărtărescu scria, în schiţa „Aripa secretă”, că generaţia sa a plătit  – „în plin comunism” – mizeria şi suferinţa din care s-a ivit. Dar, până la urmă (spune M.C.) „poezia ne-a împăcat şi ne-a adus de aceeaşi parte a baricadei”. Spunea Ion Lazu că, tot căutând oameni cu faţa umană, s-a găsit, la un moment anume, şi printre oameni adevăraţi, ca: Mircea Ciobanu, Radu Voinescu, Ioan Holban etc... Pentru solidaritatea unor astfel de oameni, spune I. Lazu, merita să perseverăm, fiindcă, nici în literatură, nici în dragoste nu-i altfel: „Asta e magic. Multul/puţinul care ne ţintuieşte deasupra paginii albe. De la vrăjmăşia cuvintelor, de la gâlceava cu ele, ajungi cândva, nu se ştie când şi cum, la starea de graţie, când cuvintele încep să cânte lin şi să cânte, pe alocuri”. Şi eu care credeam că, pe treptele cele mai de sus de la Delphi, eram egal cu Nero pe dalele de piatră...„Se pare că nu poţi cunoaşte preţul libertăţii decât atunci când ea îţi este suprimată, şi că, tot aşa, poţi cunoaşte magia cuvântului doar când cuvântul ţi-a fost interzis” – scrie I.Lazu, în carte. Dar, cum îmi aminteşte maestrul Eugen Simion: „blestemul meu este să duc lucrurile până la capăt” – încerc să urc şi alte trepte, mai sus de teatrul lui Apollo. Mai sus, himerele după care alergăm cu toţii, probabil, se vor estompa în albastrul cerului. Sau, cel puţin, aşa credeam, în clipa în care am început să urc treptele teatrului lui Dionysos.  

                                                           (va urma)

Vizualizări: 21

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Sublim! Nu pot, să nu scot cel puțin un astfel de epitet după fiecare text citit. Farmecul mă urmărește din toate punctele de vedere: volumul de cunoștințe ale autorului, lumea de visare care se potrivește cu a mea. Mi se pare am spus și eu într-un comentariu: m-am crezut aproape egală cu tine, crezându-te coleg, așa cum tu te-ai crezut egal cu Nero. Însă sunt departe, mult departe de cunoștințele vaste pe care le ai, de munca de o viață citind și gândind, așa cum spune I.Lazu.

Împletire de romantism cu post-modernism în texte de mare valoare documentară, care se cer neapărat publicate și puse în valoare, având vocația de scriitor în fiecare frază, printr-un stil inconfundabil.

Am citit cu aceeași încântare dintotdeauna!

Sofi

Doamna Sofia:  Ion Lazu spunea că la masa de scris ești singur. Eu am aflat, din păcate, că nu poţi fi singur cu adevărat decât în mijlocul oamenilor. Sau mai exact: numai în mijlocul anumitor oameni. Se făcea atâta reclamă la Delfi cum că Nero, în persoană, a vizitat Delfi şi chiar i-a adus unele schimbări în bine. Păi, ia faceţi şi domniile voastre, stimați cititori, o mică socoteală: poate fi pus, pe aceeaşi etajeră, bustul lui Michelangelo alături de bustul lui Nero? Dar vă răspund mai exact (la întrebarea d-voastră, doamnă Sofia) cu fraza din finalul eseului nr. 11... Și tot respectul!



Sofia Sincă a spus :

Sublim! Nu pot, să nu scot cel puțin un astfel de epitet după fiecare text citit. Farmecul mă urmărește din toate punctele de vedere: volumul de cunoștințe ale autorului, lumea de visare care se potrivește cu a mea. Mi se pare am spus și eu într-un comentariu: m-am crezut aproape egală cu tine, crezându-te coleg, așa cum tu te-ai crezut egal cu Nero. Însă sunt departe, mult departe de cunoștințele vaste pe care le ai, de munca de o viață citind și gândind, așa cum spune I.Lazu.

Împletire de romantism cu post-modernism în texte de mare valoare documentară, care se cer neapărat publicate și puse în valoare, având vocația de scriitor în fiecare frază, printr-un stil inconfundabil.

Am citit cu aceeași încântare dintotdeauna!

Sofi

Dar, cum îmi aminteşte maestrul Eugen Simion: „blestemul meu este să duc lucrurile până la capăt” – încerc să urc şi alte trepte, mai sus de teatrul lui Apollo.

Nu cred că veți ajunge vreodată la capăt, drumul e lung, dar, așa cum spunea M. Drumeș, doar urcușul contează.

Admirație!

Doamna Vasilisia:  Grea a fost și munca lui Sisif, dar mesajul său a alergat spre destinație pe un traseu precis. În călătoria mea prin Grecia, deși știam că nu voi călca pe urmele lui Homer, iluzia că el era de fapt cu mine în mașină m-a însoțit mai mereu și mi-a dat tăria de a merge pe „așa zise urme ale sale”, chiar și fără noroc și fără o stea călăuzitoare. Mă bucur că mă citiți și finalul sper să vă amuze. Cu drag!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Dar, cum îmi aminteşte maestrul Eugen Simion: „blestemul meu este să duc lucrurile până la capăt” – încerc să urc şi alte trepte, mai sus de teatrul lui Apollo.

Nu cred că veți ajunge vreodată la capăt, drumul e lung, dar, așa cum spunea M. Drumeș, doar urcușul contează.

Admirație!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postări de log efectuate de Dinca Valerian
cu 40 minute în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un lan de trestii înfloreşte... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 46 minute în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Un lan de trestii înfloreşte... a lui Camelia Ardelean
cu 49 minute în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog la plug a utilizatorului Dinca Valerian
cu 51 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog E noapte în mine... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 2 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog E noapte în mine... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 2 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog E noapte în mine... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 2 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog E noapte în mine... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Marginean Liliana îi place postarea pe blog dar a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 3 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un lan de trestii înfloreşte... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 3 ore în urmă
Postare de log efectuată de Camelia Ardelean
cu 3 ore în urmă
Lui Marginean Liliana i-a plăcut discuţia Din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 3 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mă tem a utilizatorului Blăjan Ovidiu
cu 4 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog la plug a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog dar a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 4 ore în urmă
Lui Vasile Grozav i-a plăcut discuţia Din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 5 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În Epoca Luminilor difuze a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog erudiție a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tramvaiul de lângă casă a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ritual a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 6 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor