Meandre ( partea a 2-a)

[Giurgiu Silvia]

   Complexele noastre de inferioritate provocate de impactul umilitor al primei zile de practică, ne-au marcat destul de profund, mai ales pe noi fetele. De fapt, noi dețineam supremația din punct de vedere numeric. Eram douăzeci și unu de fete și doar nouă băieți. Din momentul în care îndepărtaserăm mizeria nedemnă de pe chipurile proaspete și tinere, starea noastră sufletească se îmbunătățise rapid, mai ales când am simțit privirile admirative din grupul soldaților, odată reveniți în sala de mese. Cochetăria feminină nu se dezise nici de data asta și începu să lucreze instantaneu la refacerea imaginii grav afectate. Privirile începură să se încrucișeze timid, la început, umbrite de surâsuri fugare, murmure admirative se desprindeau asemeni unor fluturi jucăuși din rândurile celor două tabere, al căror drum se încrucișase într-un mod surprinzător.

   Dar aveam să fim din nou puși într-o situație jenantă și discriminatorie. La masa liceenilor fu servită o tocană de cartofi incoloră, dar foarte intens mirositoare și cu un gust oribil de șuncă râncedă, care întoarse stomacurile pe dos, tuturor. Mirosul acela deranjă chiar și pe vecinii noștri de masă și câțiva își întoarseră privirile din nou către noi, contrariați. Ei aveau în farfurii o ciorbă apetisantă de perișoare, ce emana un parfum înnebunitor pentru foamea noastră chinuitoare. Ne priveam tare amărâți unii pe alții, dar nu puteam aștepta mereu un anumit domn locotenent, care să ne facă dreptate. Aveam propriul nostru superior care trebuia să se ocupe de sănătatea și siguranța noastră, dar pentru moment părea foarte ocupată să-și etaleze farmecele îndoielnice pentru a cuceri atenția locotenentului cu care împărțea masa, separați de noi, muritorii de rând. Și farfuriile lor păreau destul de bine umplute! Se pare că, ori trebuia să ne resemnăm cu soarta, ori să ne luptăm singuri pentru a ne câștiga drepturile. 

   Eu, la vremea aceea, dețineam funcția de secretar UTC pe liceu, dar o acceptasem în urma unor serioase presiuni din partea directorului UTC , care mă amenințase cu exmatricularea și grave sancțiuni viitoare, în caz de refuz. Îi intrase în cap că eu aveam calități de lider, sau mai știu eu ce altceva și niciuna din obiecțiile mele nu au servit pentru a-i schimba părerea. Acesta a fost și unul din motivele pentru care nu am putut schimba liceul la treapta a doua, deși am implorat plângând să fiu eliberată dintr-o funcție pe care o detestam și care nu mă reprezenta absolut deloc. Acum, însă îmi putea fi de folos, în sfârșit, așa că nu am pregetat să mă folosesc de ea. De fapt, colegii mei așteptau să iau vreo atitudine și tot îmi făceau semne să fac ceva. Nu mi-a fost deloc frică sau greu, pentru că deja, fierbeam de mânie. Am lăsat furculița alături de farfuria neatinsă, m-am ridicat de la masă și la un semn, toți colegii mei mi-au urmat exemplul. Am ieșit în tăcere din sala de mese și ne-am aliniat tăcuți pe platforma din curte. 

   Refuzul nostru unanim de a consuma prânzul acela mizerabil, nu a rămas neobservat. D-l Rață, faimosul administrator al cărui orgoliu fusese deja, grav lezat de perdaful locotenentului, se abătu asupra noastră ca un zmeu, luându-ne la întrebări: 

   - De ce ați refuzat mâncarea, mucoșilor? se oțărâ gâtuit de furie, cu mâinile înfipte în șoldurile ascuțite, ca să dea mai multă autoritate atitudinii sale înfricoșătoare. Aveți spirit revoluționar, hai!? Lasă că vă arăt eu vouă proteste! Marș imediat în remorcă și la muncă cu voi! Vom vedea dacă diseară vă mai arde să faceți greva foamei! Mâncați cumva mai bine acasă la voi? Asta e, asta mâncați! Vreți să vă aduc porcul meu din bătătură și să vi-l pun pe masă? Damblagit de furie, ne indică cu degetul direcția pe care trebuia s-o apucăm, adică remorca. Eu urmai direcția arătătorului său, dar numai până la capătul aleii ce ducea către cămin. Colegii mă urmau la fel de tăcuți și resemnați, ca niște mielușei ce se îndreptau către armele infailibile ale măcelarului. Dar frunțile lor se luminară când mi-au înțeles intențiile și izbucniră în strigăte însuflețite și entuziasmate. Le-am făcut semn să intre în cămin și apoi am încuiat ușa în urma noastră.  După un scurt discurs pe care l-am ținut în holul parterului unde eram repartizați, am intrat cu toții în camere, am încuiat ușile, am tras perdelele la ferestre și ne-am întins fiecare în patul său. Nimeni nu s-a deranjat să răspundă  tuturor bubuielilor de la ușă și ferestre, amenințărilor de tot felul ale lui Rață și ale pedagogei noastre, promisiunilor mincinoase ale întregului staff de la fermă. Nu aveam încredere în niciunul din acei fanfaroni și eram deciși să nu ne lăsăm batjocoriți și asupriți de acei mizerabili. Asta le spusesem colegilor mei în calitate de lider recunoscut de ei și nu de tirania comuniștilor din liceul nostru.

   - Băieți! se auzi într-un târziu vocea locotenentului căruia i se solicitase, probabil ajutorul, dat fiind că nu răspunseserăm la nici un apel. Trimiteți pe cineva care vă poate reprezenta și vom discuta despre nemulțumirile voastre. Vă promit că nimeni nu se va atinge de voi! Aveți cuvântul meu de onoare! La auzul acelei voci, am sărit toți din paturi, ne-am adunat din nou în holl și am început să ne formulăm cererile în șoaptă.  Eu am cerut câteva minute de răgaz din spatele ușii încuiate și am scris în grabă lista revendicărilor noastre, după care am ieșit temerară în mijlocul lupilor, având grijă ca ușa să fie imediat încuiată după mine. Avântul lui Rață și al pedagogei ce se pregăteau să se arunce asupra mea într-un impuls comun de furie, fu oprit cu un gest brusc de locotenent, care îmi cuprinse umerii într-un gest protector și încurajator. 

   - Tu ești liderul colegilor tăi? Pot să văd hârtia pe care o ai în mână? Cum te numești, domnișoară? 

   La toate întrebările am răspuns întinzându-i lista în tăcere. Mă temeam și nu puțin!... Dar mai mult mă temeam de cele trei săptămâni de opresiuni la care urma să fim supuși, dacă cedam lașității.

Militarul citi cu voce baritonală și multă seriozitate bucata de hârtie, potolind cu o privire aspră freamătul indignat ce se iscă în rândurile ascultătorilor. 

   - Silvia, trebuie să vorbim imediat! mă anunță pedagoga roșie de mânie și rușine. Spune colegilor tăi să iasă imediat din cămin și treceți la muncă urgent! 

   - Ne e foame și nu putem mânca lăturile împuțite ce ne-au fost servite! Nu ne putem risca sănătatea și nu acceptăm să fim tratați în felul acesta. Dacă nu ne pot fi respectate nevoile, noi vom rămâne în camere până la sosirea domnului director al liceului! Dacă după ce îi vom prezenta plângerile noastre, se va decide că vom rămâne să muncim aici în aceste condiții, atunci ne vom înștiința familiile de situația noastră și vor discuta împreună despre ce e de făcut! Vom ieși la muncă după ce ni se va servi un prânz comestibil și ne vom recăpăta forțele! 

   Rață tropăia ca un taur înfuriat în spatele meu, nevenindu-i să-și creadă urechilor o asemenea obrăznicie. Eu așteptam în tăcere, dar hotărâtă un răspuns. Locotenentul îmi strângea complice umărul, ascunzându-și cu vădite eforturi un surâs de mândrie și mulțumire. Era un soldat și cu siguranță detesta lașitatea unei lumi și a unei societăți de parveniți și de lingăi care luaseră în posesie viețile și libertatea unui întreg popor. După lungi și foarte animate controverse, îmi fu garantat pentru moment că vom avea parte de un prânz decent, dar că restul revendicărilor vor fi discutate după masa de seară. 

   Reîntorși în sala de mese sub privirile ucigașe ale administratorului ce se văzuse nevoit să renunțe în ziua aceea la traista plină cu alimentele destinate muncitorilor ce munceau la fermă, pe care le fura el și toată clica de la conducere, în fiecare seară, am avut parte de minunata ciorbă de perișoare ce făcuse să ne explodeze papilele gustative cu ceva timp înainte. Soldații ne surâdeau cu respect și admirație pentru curajul nostru și eu avui parte de multe omagii în ziua aceea și-n toate cele ce urmară.

[Corina Militaru]

Mi-ar plăcea să cred că există un sâmbure de adevăr în această poveste. Am trăit acele vremuri, dar nu am văzut niciodată o astfel de atitudine. Se murmurau nemulțumirile, însă nu se revolta nimeni pe față. :) Mi-a plăcut!

(ca colegii, Avântul lui Rață și al pedagogii - pedagogei, etc. Mai vezi tu la o recitire :))

[Giurgiu Silvia]

Un sâmbure de adevăr există, negreșit, Corina și cum bine ai spus, revolta aceea nu a rămas fără urmări, cum era de bănuit.Îți mulțumesc pentru interes și pentru corectări!

[giurgiu maria]

Un text scris frumos și  veridic! Mi-a răvășit vechi amintiri! Felicitări!