În urma cu douăzeci şi opt de ani, harpa vieţii ei răsunase a pustiu. Nu ştia cine a adus-o pe lume. Când a deschis ochii, adică a început să înţeleagă câte ceva, s-a trezit într-o încăpere înaltă, cu ferestre mari şi multe suflete lângă ea. Nu-şi aminteşte să fi mângâiat-o cineva. Nici să-i spună „noapte bună”. Ştia doar că este un copil abandonat, găsit la un colţ de stradă, înfăşurat în scutece. Fără identitate, fără idealuri. Aici i s-a spus Maria. Era un copil plângăcios, negricios, fricos.
Aşa încep amintirile Mariei. Amintiri din care taie din când în când câte o bucată şi le aruncă în albia trecutului, într-un alt sertar, mai adânc, dorind să le încuie pentru totdeauna. Dar ele răsar mai puternici, mai înalte.
Acolo, în camera cu miros de igrasie învăţase să meargă. Tot acolo învăţase să aştepte, dar nimeni nu-i spusese ce aştepta.
– Nu-ţi face visuri, fetiţo, i-a spus într-o zi o îngrijitoare. Tu n-ai să ajungi niciodată ca mine, adică să…
– Vă rog, o întrerupse Maria. Nu intenţionez să vă iau locul. Spusese aceste cuvinte pe un ton resemnat, însă orgoliul din ea vorbise. Fără vreo altă comandă decât cea a instinctului de autoapărare. Era atât de singură pe lume…
Duminica mergea la biserică şi se ruga împreună cu colegii ei. Acolo aveau voie să meargă. Era singurul loc pe care-l cunoştea şi unde se simţeau ocrotiţi, înţeleşi. Stăteau ore întregi şi aveau grijă de lumânări, să nu se stingă, să nu cadă, şi primeau milă de la credincioşi.
Într-o zi s-a apropiat de ei o doamnă care nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani.
– Copii, vă este foame? Care dintre voi vrea să vină cu mine, acasă, să mănânce? Sau, poate toţi patru? Ce ziceţi?
– Da, dar… îngână doi dintre aceştia.
– Vin eu, zise un glas, fără să stea pe gânduri. Apoi făcu câţiva paşi, şi măsură femeia din cap până-n picioare. Da, acum vin!
– Cum te cheamă? întrebă femeia.
– Maria, răspunse încet.
– Scuze, am crezut că eşti băiat. De ce te-ai tuns aşa de scurt?
– Doamnele de la cămin ne-au tuns. Ştiu, sunt urâtă!
– Nu, Maria, în primul rând că ai un nume foarte frumos, apoi eu nu am avut preferinţe când am dorit să mă însoţiţi acasă. Doream să fac să vă simţiţi bine, să vă recreaţi. Câţi ani ai, Maria?
– Paisprezece ani.
Între timp ajunseseră acasă. Elena locuia aproape de biserică, într-un apartament cu două camere. Când a deschis uşa, o licărire s-a aprins în ochii Mariei. A izbucnit în lacrimi şi a zis:
– Doamne, cât e de frumos într-o casă de om! N-am fost niciodată într-o casă. Şi nu se mai sătura admirând camerele de altfel modeste ale Elenei. Copilul acesteia, un băieţel de vreo doi ani sări în întâmpinarea Mariei. O luă de mână şi o întrebă:
– Tu eşti sora mea?
Fata începu să plângă.
– Nu, nu sunt sora ta. Eu am venit la tine să mănânc şi să stau puţin. Dar nu vreau să întârzii, mă vor certa doamnele. Şi aşa m-a lovit aici, şi duse mâna la frunte, una dintre doamne. Am ieşit la baie după ce s-a dat stingerea. Mi-a dat cu o tigaie în cap. Dar Dumnezeu nu i-a ajutat. La câtva timp i-a luat foc casa. Săraca de ea!
Aceste din urmă cuvinte au uimit-o pe Elena. De unde venea compasiunea pentru un suflet care emana răutate?
– Nu, n-ai să întârzii! Promit că până se termină slujba te voi duce înapoi.
Între timp Elena aşezase masa. Aveau de toate. Şi tort aveau. Era ziua copilului lor. Soţul acesteia a dat fuga la magazinul din cartier şi i-a căutat câteva hăinuţe. I-au dat și o sumă de bani, iar Bogdănel îi intinse un fes, ca amintire.
Cele două ore au trecut repede. Elena a condus-o la biserică, de unde o luase. Acolo, colegii ei o priviră oarecum cu invidie. Căpătase dulciuri şi bani, lucruşoare, mâncase pe săturate şi, mai ales, fusese într-o casă de om.
Elena s-a despărţit de ea cu lacrimi în ochi. Simţea că o doare sufletul. Promise că va veni s-o ia şi săptămâna viitoare, ceea ce se s-a și întâmplat.
După câteva săptămâni, Maria nu mai veni. Nici ea şi nici un alt coleg de la acea şcoală. Elena se frământă zile întregi. Să se ducă s-o caute? N-ar fi vrut să-i rănească sufletul, să-i dea speranţe. Ar fi dorit s-o înfieze, dar nu existau posibilităţi. Elena nu avea serviciu, iar soţul ei lucra pe un salariu modest. A
continuat să meargă la biserică, s-o caute printre credincioși, să se roage pentru binele ei.
*
După paisprezece ani, Maria încă mai apărea fugar în imaginea lor apoi se stingea într-un ungher necunoscut, străin, care-i făcea să se simtă oarecum vinovaţi.
Într-o zi, cineva a sunat la uşă. Era o tânără. Brunetă, înaltă, cu părul tuns până la umeri, îmbrăcată în blugi şi scurtă de piele neagră. Elena a deschis, mirată. Zâmbetul acela parcă îl mai văzuse cândva. Şi ochii cei negri mai priviseră spre uşa lor cu adâncă mulţumire, iar mâinile ei mai tremuraseră firave pe mânerul uşii.
– Doamna Elena? întrebă fata.
– Da, eu sunt. Dar tu cine ești ? Şi femeia măsură persoana din faţa ei cu privirea fără să desluşească exact unde mai văzuse acea figură plăcută şi de ce se oprise astăzi aici, în faţa casei ei.
– Eu sunt Maria, zise. Am fost în casa aceasta acum paisprezece ani, vă mai amintiţi?
– Maria! exclamă Elena. Ce bucurie! Cum să nu-mi amintesc? Au trecut de atunci o mie de ani. Vino, draga mea ! Mi-ai lipsit tare mult. Dar ce frumoasă eşti! Nu-mi vine să cred. Doamne, îţi mulţumesc din suflet, am crezut că nu te voi mai întâlni vreodată. Intră, te rog!
Tânăra făcu câţiva paşi şi îi dădu lacrimile. Roti privirile prin cele două camere şi intră în bucătărie.
– Ce dor mi-a fost, Elena! Pot să-ţi spun aşa? Ce dor mi-a fost! Ştii tu de câte ori am adormit cu această imagine în gând, ştii tu că această casă în care am intrat pentru prima oară mi-a fost sprijin şi m-a ambiţionat să vreau să devin om în viaţă? Ştii că aici, în bucătăria ta, unde am mâncat pe săturate, s-a născut primul meu vis, prima mea speranţă? Toată viaţa m-a urmat, mi-a dat puteri să lupt, mi-a dat aripi să zbor şi de câte ori mi-am frânt aripile!
Bogdan sosi cu câţiva prieteni. Era adolescent. Când îl văzu, Maria îi întinse mâna şi îl sărută pe obraz. Apoi scoase un fes albastru cu dungi albe.
– Îl cunoşti? Îl întrebă. E cadoul de la tine. L-ai luat de pe cap şi mi l-ai dăruit. Cum să uit aşa ceva vreodată? Îl primiseşi de ziua ta, Bogdan. Îţi mulţumesc.
– Dar cine este, mamă? întrebă nedumerit acesta.
– Dragul meu, zise Elena, când ai văzut-o pentru prima oară, m-ai întrebat dacă este sora ta. Au trecut mulţi ani de atunci. Îţi aminteşti? Era ziua ta. Împlinişeşi doi ani.
– Da, îmi amintesc. Eşti Maria! Am plâns mult după tine. Mi-ai lipsit.
Cele două femei stăteau în sufragerie, pe canapea. Prietenii lui Bogdan priveau uimiţi această scena, din hol.
– Maria este prima mea prietenă, zise el. Am cunoscut-o înainte să vă cunosc pe voi, adăugă, pe un ton glumeţ. Mamă, noi mergem la un fotbal. Sper că vei mai trece pe la noi, îi zise Bogdan tinerei.
– Acum simte-te ca acasă. Eşti prietena noastră, eşti binevenită oricând. Hai să servim ceva şi să-mi povesteşti. Ştiu că ai o mulţime de lucruri să-mi spui.
Şi începu astfel povestea Mariei. Atunci, în urmă cu paisprezece ani, era clasa a opta. Directorul şcolii le interzisese să mai iasă din cămin, mai ales celor care promiteau, adică stăteau ceva mai bine cu învăţătura. Trebuia să se pregătească pentru intrarea la liceu. A luat examenul printre primii. La un liceu din altă localitate, unde întâlnise un băiat de care s-a îndrăgostit şi care i-a stârnit ambiţia de a urma o facultate. Alesese Facultatea de Medicină. Învăţase pe rupte şi reuşise. Iubitul ei, Dan, devenise ofiţer în armată, aşa că Maria îl urmase la Cluj unde urma să se căsătorească, deşi părinţii bărbatului nu fuseseră de acord cu mariajul lor. Statutul Mariei era un ghimpe în calea fericirii ei. Se angajase la o clinică particulară din Cluj şi le mergea bine. Însă toată viaţa o urmărise un gând: să se întoarcă, să caute acel bloc cu patru nivele, să le mulţumească acelor oameni care o invitaseră în casa lor şi o primiseră cu braţele deschise. Să-i îmbrăţişeze aşa cum au făcut-o ei cândva şi să se întoarcă la ei ori de câte ori are ocazia.
– Dan de ce n-a venit cu tine? dori să ştie femeia.
– A avut un accident de maşină. Este internat în spital. Eu am trecut pe aici, pe la cămin. Am nevoie de certificatul de naştere. Asta în caz că există. Atunci, când am plecat, doamna Nanu mi-a zis că nu se cunosc date despre mine. Eram o copilă. Acum m-am întors să aflu mai multe. Am nevoie pentru cununia noastră. Şi pentru mine, pentru liniştea mea, de voi putea afla ceva.
– Doamna Nanu, ai zis? Cred că deja se iveşte un fir. Nu poate fi decât ea. O pensionară care s-a mutat de vreo doi ani aici la noi, pe scară. Ocupă apartamentul unor nepoţi, care locuiesc la Urziceni. E uşor paralizată săraca. A lucrat la orfelinat, ea trebuie să fie. Doamne, cum de n-am întrebat-o nimic despre tine, cum de nu mi-am dat seama?
Au urcat împreună la etajul patru. Femeia le deschise greu. În apartament era ordine, Parfumul teilor înalţi până sub balcon umplea încăperea. Când o văzu pe Maria o recunoscu îndată şi izbucni în plâns.
– Să nu-mi spui că ai venit să mă cerţi că am fost rea cu voi. Dumnezeu m-a pedepsit deja. Casa mi-a luat foc, soţul meu a murit imediat după aceea şi iată-mă aici, cerşind milă.
– Cum aş putea, zise Maria. Poate exigenţa dumneavoastră mi-a dat curaj, ambiţie. Altfel n-aş fi reuşit.
Ioana, femeia de serviciu care o îngrijea, veni să-i facă menajul. O surprinse prezenţa Elenei şi a tinerei domnişoare.
– Te rog, lasă-ne puţin, zise doamna Nanu, niciodată n-am avut timp pentru ea. Şi arătă spre Maria. Ioana privi spre cele două femei şi ieşi pe balcon, udă florile, apoi se retrase în bucătărie şi începu să gătească.
– Spune-mi ceva despre tine, o rugă doamna Nanu, luându-i palmele într-ale sale.
– Sunt medic. Şi sunt fericită. Eu am avut noroc.
– Felicitări, draga mea. Sunt mândră de tine. Dar… Şi femeia lăsă privirea în pământ.
– Am venit să mă ajutaţi. Să aflu ceva despre mine.
– Iartă-mă, Maria. A venit vremea. Doamne, cum mai aşază Dumnezeu lucrurile! Uite, zise femeia întinzând mâna dreaptă. În sertarul din comoda de sub televizor e o casetă albastră. Adu-mi-o, te rog!
Maria îi întinse caseta. Acolo se afla un lănţişor de aur, cu un medalion pe care era inscripţionată litera M. Maria îl luă în mâini.
– E ceva legat de numele meu, nu-i aşa?
– Da, e al mamei tale. Şi pe ea a chemat-o Maria.
– Nu înţeleg. Mi-aţi spus că acest nume l-am primit acolo, la orfelinat. Maria Oancea.
– Aşa ştia toată lumea. Numai că este de fapt numele tău adevărat. Am cunoscut-o pe mama ta. A stat în gazdă la sora mea. A murit la câteva săptămâni dupăce te-a născut. S-a îmbolnăvit de plămâni. Tu ai fost rodul iubirii ei cu medicul Tudose. El nu ştie acest lucru. Maria a ascuns faptul că era însărcinată. Dorea să te păstreze cu orice preţ. Când a murit, a rugat-o pe sora mea s-o ajute. Ştia că lucrez aici. M-am prefăcut că te-a găsit cineva, abandonată, la un colţ de stradă. Mă vei putea oare ierta, Maria draga mea? Uite şi certificatul tău de naştere.
Fata citi: mama – Maria, tatăl – necunoscut. Izbucni în plâns. A câta oară în viaţă? Numai că treptele pe care stătea să plângă se înălţau spre o lume nouă. De pretutindeni, Dumnezeu îi netezea drumul.
– Doamne, zise Maria. E prea mult pentru mine. Elena, simt că mă prăbuşesc!
– Nu te prăbuşeşti. Te înalţi. Numai că sentimentele s-au îmbulzit toate la poarta sufletului tău şi te derutează. Sunt aici, cu tine. Haide să facem puţină ordine!
– Doamna Nanu, continuă Elena. Spuneţi că Maria e fiica doctorului Tudose, cardiologul?
– Exact. El nu ştie. Dar acesta e adevărul. Nu ştiu cum veţi proceda. Poate că şi el are nevoie de tine, Maria. I-a murit fiica, în urmă cu vreo zece ani. A fost distrus. De atunci a devenit tăcut, s-a închises într-o carapace din care cu greu îl mai scoate cineva. Și soția dumenalui e tot medic.
– Şi dacă nu mă va recunoaşte?
– Acest medalion i-a fost dăruit de doctorul Tudose mamei tale. Când a împlinit douăzeci de ani. Era talismanul ei.
– Dar mama?
– Provenea dintr-o familie simplă, de la ţară. Venise la oraş să-şi facă liceul. Aici l-a cunoscut pe tatăl tău, la nişte prieteni. S-au iubit mult, tatăl tău a iubit-o mult. Era o femeie frumoasă.
– Atunci, de ce i-a ascuns faptul că mă va aduce pe lume?
– I-a fost teamă. Era vorba despre statutul social. Dorea să se convingă că şi el te doreşte. Dar n-a mai apucat să-i spună, biata de ea.
Maria zâmbi. Avea, în sfârşit, o identitate. La douăzeci şi opt de ani. Văzu în jurul ei curcubeie care jucau şi îi alintau simţurile, văzu oceane de vise născându-se din neant, văzu torţe aprinse şi îngeri care dansau odată cu ea, văzu lumini care înghiţeau întunericul…
Elena şi Maria aveau o misiune grea. Să-l caute pe doctorul Tudose.
A doua zi s-au prezentat deja la cabinetul cardiologului. Era sâmbătă dimineaţa. Medicul veni devreme, înaintea asistentei. În faţa cabinetului îl aşteptau cele două femei.
– Dumneavoastră? întrebă acesta, uşor mirat. Programările încep de la nouă. E abia opt şi un sfert.
– Da, zise Maria. Dar mă doare inima! Profita de faptul că pe omul acela îl trimisese Dumnezeu mai devreme, astfel încât întâlnirea lor să nu aibă spectatori. Apoi continuă: Mă doare, deşi, sunt medic.
– Mă bucur, luaţi loc. Mă bucur că sunteţi medic! Deci suntem colegi, zâmbi doctorul Tudose.
– Mai mult decât atât, continuă Maria. Domnule doctor, probleme foarte serioase îmi dau durerea de inimă. Aseară am intrat în posesia acestui lănţişor, îl recunoaşteţi? Eu nu ştiu ce să mai cred… Poate mă ajutaţi dumneavoastră. E o problemă personală, atât de delicată…
Doctorul Tudose îşi luă ochelarii de la ochi. Privi cu atenţie lănţişorul, vreme de câteva minute. Apoi îşi şterse o lacrimă.
– Da, îl recunosc! L-am comandat special pentru cineva drag care nu mai este. Nu apucase să spună mai mult. Maria izbucni în plâns. Elena îşi ştergea deja lacrima din colţul ochiului. Doctorul Tudose îşi fixă privirea pe chipul ei şi văzu, în ochii din faţa lui, pe cealaltă Marie.
– Sunt fiica ei, tată.
Apoi, se lăsă tăcerea. Timpul se oprise. Razele soarelui înţepeniseră în acea încăpere. Petale de dor şi disperare apăruseră în sufletul lui. Erau sentimentele de altădată. O iubise mult pe Maria. O pierduse devreme, înainte de a da zbor viselor lor.
– Doamne! exclamă Mircea Tudose. Dacă-i aşa, am pentru ce trăi. Viaţa mea abia acum începe.
***
Într-adevăr, pentru doctorul Tudose viaţa îşi reluase culorile de odinioară. Maria intră în casa lor, pe uşa din faţă. Soţia o acceptase cu drag, aflându-i povestea atât de tristă. Mama acestei fete fusese dragostea dintâi a soţului ei şi nu avea de ce să fie supărată. Apoi, această fată le umplea golul rămas în viaţa lor de când unica lor fiică se stinsese de leucemie.
Dan aflase vestea abia a doua zi, după ce lucrurile se puseseră cap la cap. Cu greu reuşise Maria să-şi ascundă, la telefon, emoţiile. Părinţii lui o acceptaseră fără ezitări, deşi în sufletul ei, Maria încă mai simţea, uneori, rana respingerii.
***
Aceasta este o simplă poveste. O poveste din care lupta cu viaţa, cu tine însuţi, dă roade. Aşa este peste tot. Eşecurile nu trebuie să ne împingă la disperare, la dezamăgire. Cazi, te ridici şi mergi mai departe. Acolo, la capătul drumului, te aşteaptă mereu un trofeu. E al tău. Trofeul vieţii.
 
 

Vizualizări: 105

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Subiect de telenovelă... :)) Însă aceste telenovele au la bază povești de viață, destine triste, uneori dramatice. Concluzia ai scris-o tu, în ultimul paragraf al textului.

Am citit cu plăcere,

Sofi

nivele > niveluri

dupăce

dumnavoastră

O poveste scrisă curat, dar prea convențională. 

da Coza

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 48 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 4 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 12 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 13 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 13 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 14 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 14 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 14 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 16 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 18 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 18 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 18 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 18 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 20 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 20 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 20 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 20 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor