Alerg cu spaima morții în suflet, cu haita de lupi după mine, îi simt parcă tot mai aproape, cu răsuflarea lor rece și aburoasă în ceafă, dar picioarele grele ca de plumb nu mă mai ajută... când simt în spate un ghiont și aud vocea tatei: „Hai, băiete, scoală-te, că-i târziu!”
     Visul urât se spulberă ca un fum, mă ridic greoi în coate, cu un tremur de slăbiciune în tot corpul, mă uit pe geam, e încă noapte, deși o noapte albă, cu zăpada lucind sub lumina lunii pline, ce stă să apună după creasta dealului împădurit de deasupra satului. „Hai, îmbracă-te iute, că, uite, ceasul arată șase și douăzeci! La ora asta trebuia să fim trecuți dealul spre Năsăud!” Mă uit la ceasul mare de pe perete, așa e, deja e destul de târziu pentru a mai ajunge la șapte în târgul de vite din Năsăud, să cumpărăm calul care să-l înlocuiască pe bietul nostru Doru, mort de plămâni și fără de care riscăm să rămânem și fără lemne de foc în toiul iernii și fără bani din vânzarea căruțelor de lemne.
     Tata a hotărât să fim acolo când se deschide târgul, să prindem un cal bun, pentru că mai târziu vor rămâne numai mârțoagele pe care nu le mai vrea nimeni. Mă îmbrac repede și ies în gerul de afară, tata e deja îmbrăcat, cu traista pe umăr și bâta noduroasă în mână, răsucește cheia în ușă și o agață în cuiul ei de la târnaț, ieșim din curte și pornim amândoi, unul după altul, pe drumul ce duce spre deal, cu zăpada scârțâind sub cizmele noastre și sub lumina rece a lunii pline, care ne aruncă umbrele prelungi pe zapada albăstrie. Urcăm apoi în tăcere, sprijinindu-ne în bâte, gâfâind și alunecând, coasta dealului pe cărarea șerpuită ce ne va duce spre Năsăud. Cale grea, cu urcușuri și coborâșuri, peste dealuri și văi, prin păduri dese, dar mult mai scurtă decât drumul de țară, care e neted ca-n palmă și bătătorit, dar ocolește mulți kilometri, roată, pe la Salva.
     Ajungem în vârful dealului și ne așezăm, să ne tragem sufletul, pe o stâncă golașă, valea Someșului se vede ca-n palmă, până departe, luminată de lună și acoperită de o ceață ușoară, străvezie. Din depărtare se aude fluieratul răgușit al unui tren care se apropie pe sub coasta dealului, apoi trece cu zgomot podul de fier de peste Someș. Tata se uită lung și nedumerit în urma lui: „Ce tren o fi la ora asta? Te pomenești că e trenul de cinci fără cinci și noi n-am văzut bine la ceasul nostru de acasă!” Abia atunci realizăm că noi, buimăciți de somn și în semiîntunericul odăii, am văzut ora șase și douăzeci în loc de patru și jumătate! Cu alte cuvinte am văzut arătătoarele ceasului... invers! Am pornit prea de cu noapte de acasă și încă nu se va vedea bine de ziuă când va trebui să trecem prin pădurea cea mare, unde iarna bântuie haitele de lupi ca într-un regat de poveste. Dar nu mai e cale de întors și nici de stat pe loc pentru că vom îngheța de frig, va trebui să ne continuăm drumul, cu orice risc, să trecem dealul și să coborâm încet spre pădurea cea mare de la poalele dealului următor.
     Cum trecem culmea și pornim ușor la vale spre pădure, zărim niște luminițe înșirate pe lângă marginea pădurii, luminițe mișcătoare, când spre stânga, când spre dreapta. „Lupii”, mormăie tata, cu teamă în glas. Ne oprim pe loc, încercăm să-i numărăm, dar luminițele saltă mereu unele pe lângă altele, încât nu putem să ne dăm seama prea bine câți lupi sunt la liziera pădurii, probabil vreo șase sau șapte. Nici vorbă să-i putem înfrunta, mai ales acum în toiul iernii geroase, strânși în haită și înfometați. Privindu-i mai bine, ni se pare că vin, pas cu pas, spre noi, apropiindu-se tot mai mult. Ce-i de făcut? Măcar dacă l-am fi luat cu noi și pe Haiduc, ciobănescul nostru uriaș care nu se teme de lupi.
     „Să facem iute un foc!” hotărăște tata. Vreascuri ar fi prin tufișurile din jur, dar de-am avea măcar un topor cu noi, ori nu avem decât cuțitele de la brâu, de care nu ne despărțim niciodată când plecăm de acasă. Cu ajutorul cuțitelor reușim să tăiem niște crengi mai uscate, le așezăm în piramidă, adunăm niște iarbă uscată de pe mușuroaiele mai mari și aprindem focul, care se înalță repede din iarba bine uscată, dar apoi se domolește treptat pentru că vreascurile, mai verzi, se aprind mai greu. Lupii se pare că s-au oprit o vreme pe loc, speriați de foc. Dar pe măsură ce focul se domolește, prind iarăși curaj și fac pași hotărâți spre noi. Găsesc repede niște vreascuri uscate sub coroana unui arțar, care se aprind mai ușor, focul luminează iarăși mai tare și se pare că lupii bat în retragere. Dar, din nou, focul scade, nu mai găsim suficiente vreascuri uscate, lupii înaintează tot mai mult, încercăm să-i speriem cu strigăte, dar se pare că nu se sperie de glasurile noastre, dimpotrivă, parcă strigătele noastre disperate îi ațâță și mai mult. Acum le putem distinge mai bine nu numai ochii scânteietori, dar și trupurile costelive, unduindu-se și săltând la fiecare pas.
     Pe locul unde vântul spulberase zăpada, găsim o grămadă de pietre și începem să aruncăm cu ele, una după alta, în direcția lupilor, care la început se retrag speriați din calea lor, dar apoi se obișnuiesc cu tirul nostru și ferindu-se în lături de pietre, reiau înaintarea lor trufașă. „Nu se tem decât de foc! Trebuie să ațâțăm iar focul!” strigă tata disperat și începe să se descalțe. Întâi nu pricep ce vrea să facă, dar apoi îmi dau seama că obielele de lână vor întreține focul mai multă vreme, de aceea mă așez jos și mă descalț și eu la repezeală, ca să avem mai multe resurse pentru foc. Obielele se aprind mai greu, dar pe urmă întrețin focul mai mult timp, arzând calm, fără flacără mare, dar suficientă cât să țină lupii pe loc. Stăm încordați, în genunchi, aplecați asupra focului și ne gândim ce vom face după ce obielele noastre se vor fi topit de tot în vatra de foc. Poate doar hainele de pe noi ne vor mai salva.
     Dar treptat se zărește de ziuă, de după culme, dinspre sat, se aud voci tot mai puternice și mai apropiate, o ceată de săteni de-ai noștri au pornit și ei spre târgul cel mare de joi, de la Năsăud. Odată cu lumina zilei și cu vocile oamenilor care se apropie, lupii se retrag, unul câte unul, în adâncul pădurii. Focul abia mai pâlpâie, dar măcar am scăpat cu bine. Fără obiele în cizme, dar cu viață. Oamenii sosesc lângă vatra noastră fumegândă și tata le povestește pe scurt toată tărășenia cu lupii, mulți însă nu ne cred și râd de noi: „Ei, v-ați speriat și voi de umbrele voastre! Lupii nu stau așa de aproape în preajma oamenilor și nu atacă atunci când văd și aud doi oameni la un loc!”. Ne alăturăm grupului și pornim cu curaj spre liziera pădurii, unde zăpada e călcată pe zeci de metri de numeroase urme de lupi, încrucișate și întortocheate, de parcă un ciopor de oi ar fi trecut pe-acolo. „Măi, dar mulți or fi fost!” se conving și consătenii noștri. „Mulți, vreo șapte!” întărește tata. Trecem pădurea cea mare, apoi dealul următor, după care se vede Năsăudul la picioarele dealului, de după munții Rodnei răsare soarele cu dinți de iarnă și noi coborâm voioși spre târgul Tradamului, să-i găsim repede un înlocuitor vrednic răposatului nostru cal și să ne întoarcem apoi, pe același drum, spre casă.

Vizualizări: 37

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Greu, greu și dificil s-a creat lumea... Nu știu dacă este ficțiunea sau realitatea, dar înclin să cred că așa ceva putea fi realitate. Atitudinea pentru viață în lupta omului pentru supraviețuire îi dăruiește acestuia cele mai năstrușnice idei.

Scurta proză provoacă emoții și suspans, însă descrierea zonei este un deliciu.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofi

Mulțumesc, Sofia, încă o dată, pentru lectură și aprecieri. Ca cele mai multe dintre textele mele, e vorba de o experiență de viață, trăită de mine, dar „înflorită” oarecum literar după viziunea mea de acum și pentru plăcerea de a retrăi intens emoțiile și stările de altădată.  Întâmplarea de față am trăit-o realmente pe la vârsta de vreo 14-15 ani, situație limită în care am crezut la un moment dat că vom pieri sfâșiați de haita flămândă și e doar o frântură din viața plină de întâmplări și peripeții dintr-o copilărie simplă și grea, dar pe care o resimt bogată și frumoasă și care m-a călit încă de la o vârstă fragedă ca „bărbat” înfruntând cu mult curaj vicisitudinile vieții.

Sofia Sincă a spus :

Greu, greu și dificil s-a creat lumea... Nu știu dacă este ficțiunea sau realitatea, dar înclin să cred că așa ceva putea fi realitate. Atitudinea pentru viață în lupta omului pentru supraviețuire îi dăruiește acestuia cele mai năstrușnice idei.

Scurta proză provoacă emoții și suspans, însă descrierea zonei este un deliciu.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofi

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu
  6. Răduță If. Toader

Activitatea Recentă

Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nebunie în rate a utilizatorului Ada Nemescu
cu 44 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Biblioteca nopții a utilizatorului Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Biblioteca nopții a lui Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog (Fulger în doi timpi) a utilizatorului Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog (Fulger în doi timpi) a lui Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nebunie în rate a utilizatorului Ada Nemescu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Nebunie în rate a lui Ada Nemescu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Iubirea noastră a lui Lia Teodora Ianto
cu 11 ore în urmă
Denisa Curea Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iubirea noastră a utilizatorului Lia Teodora Ianto
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Harpia a lui Rădița Răpeanu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Zborul clipei a lui Stanescu Valentin
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Zborul clipei a lui Stanescu Valentin
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Spațiu alb a lui Reus
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Stanescu Valentin
cu 15 ore în urmă
Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rana justiţiarului a utilizatorului Gheorghe
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Dinca Valerian
cu 19 ore în urmă
Rădița Răpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mărită stea a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului Rădița Răpeanu îi place postarea pe blog Mărită stea a lui Răduță If. Toader
cu 19 ore în urmă
Rădița Răpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Spațiu alb a utilizatorului Reus
cu 19 ore în urmă
Postare de log efectuată de Rădița Răpeanu
cu 19 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2022   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor