Lumina din casa bunicului

[Pop Dorina]

 

                                                         Lumina din casa bunicului

 

În învălmășeala gândurilor mele mi-am impus să-mi conserv (pentru un timp scurt) aproape jumătate de secol de existență. Cum? Pur și simplu m-am agățat de axa existenței mele, am smuls anii și i-am îngrămădit într-un sac imens. Dacă mă doare? Nu. Mi-a rămas inocența care nu simte durerea.

Ritmul sacadat al roților de tren acompania mânuța mea care atingea (uneori cu… pișcături) frunzele din prunii de pe marginea carosamentului. În spatele meu, mama mă ținea și zâmbea. Nu avea puterea să-mi spună că mai avem puțin și ajungem. Lăsa ca destinul să-și mânuiască clipa după pofta inimii. Ea umezea doar cu dragoste atingerea frunzelor.

Într-un târziu, timpul se plictisise să privească spectacolul de „doi lei” al fetiței care atingea frunzele zâmbind. Zgomotos oferă cadou călătorilor o gară. Fetița, ținută de mânuță de mama ei, pășește cu timiditate pe peronul gării, căutând cu privirea ceva sau pe cineva. Ghinion. Nu le aștepta nimeni. Femeia înhala prospețimea din jur. Se revigorează cu amintirea propriei copilării, dar nu se poate desprinde de realitate. Lângă ea, un pui de om insistă cu o întrebare care o chinuia și pe ea: „Mai avem mult?” Știa răspunsul, dar nu putea rostogoli clipa pe pământul amorțit.

De undeva, de Sus, cineva le veghea. Câteva raze de lumină le-a dat binețe. Roțile trenului și-au mutat concertul în alt spațiu îndepărtat.

Timpul se transformase dintr-o veșnicie plictisitoare, în clipe. Urma să pună punct. Destinația lor se zărea pe drumul de țară. Casa bunicului zâmbea spre soare. Șoptea. Cuvintele pătrunseseră cu sfială în gândurile celor două – mamă și fiică. Vântul le-a intermediat sonorizarea șoaptei: „Vă așteptam…” Pe fundal o tobă imaginară din colbul de pe drum spunea solemn: „Bine ați venit!”.

Lângă casa bunicului, impunătoare, o cruce mare de lemn îi ținea umbră. În răstimpuri vorbeau. În rest liniște. Trecătorii trebuiau să știe că pătrund într-o așezare de oameni creștini. Crucea, de lângă casa bunicului, le șoptea acest lucru. Le-ar mai fi spus ea dac-ar fi putut: „Lăsați la intrare vrajba, gândurile negative…”. Răgușise.

Of… bunicul. Parcă-l văd și-acum. Cum? Au ieșit anii aceia mulți conservați în sac? Nu vreau! Mai stați acolo… Șoapta bunicului era caldă și precisă: „Tu, fată,tu. Bucură-te să ai ce da altora. Nu aștepta să primești…” Cine-i șoptise? Crucea de la marginea drumului? Un gând venit de Sus care persistă peste ani? Nu știu. Dar mai contează?

Intrăm în casă. Urma să despachetăm. Lumini și umbre se amestecă peste laviță, peste paturile înalte de lemn și se așează apoi obosite pe masă. Ridic privirea. Deasupra mesei, agățată de grinda de lemn care ieșea ca o coastă impunătoare din tavanul lemnos, o lampă de gaz îmi zâmbește. Un zâmbet umezit cu tristețe și neputință. Nu-i înțelesesem sentimentele până când seara, plutind în noapte, ne-a învăluit. Lumina aceea difuză plângea pe pereții de chirpici. Ar fi vrut să ofere mai multă dragoste, dar neputincioasă își risipea sentimentele în mirosul de petrol lampant. Frică? De cine? De ce? Vocea bunicului trona ca o amfitrioană a blândeții.

Ne spălasem pe mâini. Pe masă ne aștepta mămăliga cu brânză și smântână. Foamea îmi trăgea cu ochiul. Eu derutată nu vedeam ce se întâmplă în jurul meu. Din gura bunicului cuvintele curgeau ca o odă: „Și ne iartă nouă păcatele…”. Nu prea înțelegeam ce zice. Doar câțiva ani îmi înmuguriseră pe umerii fragezi. Dar repetam după el. Și eu, și mama. Lumina izvorâtă din lampa de gaz ne acompania. Creștea parcă în credință. Ar fi vrut să cheme și crucea de lângă casă să se roage cu noi, dar nu-și putea permite să lipsească o clipă de la ritual.

„În numele Tatălui, a Fiului,…”. O rază jucăușă de lumină a fugit din aroma înțepătoare a petrolului lampant și mi-a pătruns în suflet. O păstrez și acum. Căldura dragostei ei m-a ajutat să luminez drumul cuvintelor în amintire.

Îmi iau anii rămași pentru un timp în sacul existenței mele și merg mai departe. Când obosesc, lumina din casa bunicului îmi dă putere. Luminează cărarea pe care pașii mei cu sfială măsoară trecerea timpului, lăsând în umbră tristețea.

Dar…vă las. Lumina din casa bunicului mă ia de mână și mă trage din nou în vis. Un vis conservat în amintire.

[Corina Militaru]

Amintirea bunicului, lumină călăuzitoare... Sensibil, sincer, frumos! 

Sunt totuși câteva scăpări la folosirea timpilor și de redactare. De exemplu:

„Lăsa ca destinul să-și mânuiască clipa după pofta inimii. Ea umezea doar cu dragoste atingerea frunzelor.

Într-un târziu, timpul se plictisise să privească spectacolul de „doi lei” al fetiței care atingea frunzele zâmbind. Zgomotos oferă cadou călătorilor o gară. Fetița, ținută de mânuță de mama ei, pășește cu timiditate pe peronul gării, căutând cu privirea ceva sau pe cineva”

înhala - inhala

Verifică tu, eu n-am avut foarte mult timp, și vezi dacă este așa. :)

Am citit cu drag!

[Pop Dorina]

Îți mulțumesc mult, dragă Corina, pentru sugestii, lectură și apreciere.

În măsura timpului, voi modifica ceea ce mi-ai sugerat.

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc frumos, doamnă Ana Cîmpeanu, pentru popas și apreciere.