Lucia Cap. III

[ELENA AGIU-NEACSU]

Se trezi abia spre seară şi tresări speriată. Lada! Merse repede la frigider şi constată că pungile se dezgheţaseră doar pe jumătate şi răsuflând uşurată, le aşeză repede înapoi în lada frigorifică, în aşa fel încât rămaseră trei sertare goale. După ce le aşeză în ordine se lăsă iarăşi pradă gândurilor. „Dar dacă este vorba de povestea mai veche, copilul, iar eu dau dimensiuni apocaliptice unei toane!?” „Nu, nu, negreşit trebuie să discutăm! Cu siguranţă, mi s-a părut că ştie ceva! Dacă ar fi ştiut, s-ar fi purtat altfel! Dar oare îl cunosc îndeajuns!?” se frământa Lucia asaltată de întrebări. În final, ajunse la concluzia că trebuia să iasă din casă pentru a a-şi alunga starea de confuzie şi de nelinişte. Tocmai când îşi punea pălăria, auzi soneria telefonului. Era Natalia. Stabiliră să se întâlnească în centru. „Pentru Dumnezeu, ce mai vrea!?” îşi repeta ea mergând în pas grăbit cu toate că avea timp suficient la dispoziţie.
Cum se întâlniră, Lucia o interpelă:
- Ce e cu tine? De ce-ai vrut să ne întâlnim?
- Cum adică ce e cu mine? Poate vrei să spui cu tine!? Doar te cunosc
ca pe buzunarul meu. Dar hai să intrăm undeva! Nu te strânge? Chiar s-a făcut frig! Mai puţin şi trecem la palton.
- Păi!? Dar eu nu simt! Ba chiar mă simt bine în aerul ăsta proaspăt.
- Te cred şi eu! Dacă ţi-ai pus paltonul!? Haide să intrăm la Mac! Să
ne-nchipuim că suntem iar studente! Mamă, ce viaţă ! Nu tu casă, nu tu copii, nu bărbat, nicio grijă! Doamne, cum au trecut anii!
- Eu ştiu!? îngăimă Lucia.
- Cum nu ştii !? Haide! Nu e cazul să cădem în putina cu melancolie!
- Eu sunt în ditai butoiu’, iar tu... Mă rog, fie precum zici!
- O ţii una şi bună! Zici în sus, zici în jos! Mutilezi frumuseţe de limbă,
zău aşa! Ditai filologu’, şi cu pretenţii de mâzgălitor pe deasupra, nu se face!
- Zic eu sau aşa e!?
- Haide, hai! Scuză-mă, da’ chiar nu ştiu ce mi-a venit de ţi-am tras
palma aia!? Sper că nu mai eşti supărată.
- Auzi ce-o frământă pe ea!? Stai liniştită! Mi-a prins chiar foarte bine!
M-a trezit la realitate.
- Hei! o ia de bărbie şi o priveşte în ochi. Dar haide să intrăm. Chiar mi-
e frig. Pardesiul ăsta e cam subţire şi nici puloverul nu e grozav.
Cele două prietene intră. Câteva clipe rămân surprinse văzând că localul este aproape gol, apoi înţeleg că pe vremea asta câinească numai ele puteau ieşi din casă.
- Haide că suntem mari! izbucni Natalia. Se pare că dăm tonul. Se uită la
ceas. Să fie prea devreme?
- Ei, devreme!?
- Dar Mac era plin!? Îţi aduci aminte?
- Ei, fost-ai lele! Şi apoi copiii, adică părinţii, s-au mai dezgheţat. Nu-şi
mai aduc copiii una-două la Mac!
- Ce face şi reclama!?
- Păi !? Ia zi-i! Ca pe vremuri? Sau ai alte preferinţe?
- Parcă totuşi n-aş...
- Hai! La cât eşti de praf, ce poa’ să-ţi mai facă o Coca!?
- Bine! Fie!
- Da’ să nu zici că nu te-am avertizat? Şi apoi ai tu pe-acasă un Colebil, ceva, să te dregi! Doar mi te cunosc, farmacie ambulantă! Crezi că am uitat că tot etajul se aproviziona de la tine?
- Ei, asta a fost cândva.
- Atunci, scuze, dar parcă năravu’ din fire...
- Se putea să nu m-atingi!?
- Dacă umbli cu şoalda!? Pot să pun pariu că ai cele mai potrivite
medicamente în farmacia ta pentru orice afecţiune!
Un moment Lucia fu cât pe-aci să-i spună că dacă aseară nu ar fi avut somnifere în casă ar fi băgat-o pe mânecă, dar se abţinu. Comandară deci cartofi prăjiţi cu Coca-Cola şi Lucia se felicită în gând că-şi ţinuse gura, când prietena ei o asaltă iarăşi:
- Ei, acum că te-ai mai liniştit, poţi să-mi spui ce s-a întâmplat de te-am
găsit în starea aia azi-dimineaţă? Căci să fim cinstite! Nu m-ai făcut tu să te pălmuiesc degeaba, nu!?
Lucia simţi că i se pune un nod în gât, dar răspunse calmă:
- Ţi s-a părut!
- Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Frumos ne şade! Vrei să spui că te-am
pălmuit degeaba? Dacă nu vrei să vorbeşti, nu vrei! În fond, fiecare pasăre pe limba ei piere, nu!? Dar să nu zici că nu ţi-am spus!
- Te rog, îngăimă Lucia.
- Bine, nu mai insist! Voi aştepta. Atunci când eşti pregătită, dai
semnalul ! Ne-am înţeles?
Lucia începu să mănânce repede îndată ce li se aduse comanda şi când bău Coca-Cola, se înecă.
- Fredi, fii calm! o apostrofă Natalia cu binecunoscuta-i replică.
Văzând însă că nu e de glumă şi că Lucia se îneacă şi mai tare, începu să-i dea palme zdravene în ceafă.
- Negreşit, ceri palme astăzi!
Curând Lucia îşi reveni şi roşie în obraji ca focul simţi că-i zvâcnesc tâmplele, dar în pofida dorinţei de a se descărca, nu o făcu. Văzând că nu poate scoate nimic de la ea, Natalia îi repetă:
- Când eşti pregătită, sunt la post!
- Bine, murmură Lucia, şi continuară să mănânce ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar un timp uită ce o frământa, dând importanţă flecărelii prietenei sale. Se avântă şi ea în unele consideraţii, îşi expuse părerea în legătură cu una sau alta, pentru o vreme eludându-şi conştient starea sufletească deplorabilă.
Odată ajunsă acasă, consideră că mai scurtase din chin. Apelă iarăşi la somnifer pentru a putea dormi, dar de astă dată luă numai o tabletă pentru a nu mai fi buimacă a doua zi. Ce e drept, adormi mai greu, în cele din urmă dând televizorul pe un canal ce dezbătea probleme care n-o interesau. Contrar obişnuinţei, a doua zi se trezi devreme, dar încercă să-şi umple timpul gătind. În mod normal, gătea doar sâmbăta, iar duminica şi-o rezerva lecturii sau vizionării unui film. De astă dată însă oprise la dezgheţat o pungă din rasol de vită şi pregăti o supă, iar felul al doilea făcu un pilaf de orez, urmând ca la servire să pună alături bucăţi fierte de carne cu hrean, aşa cum îi plăceau soţului ei. Se aştepta ca el să vină mai devreme pentru a evita întunericul şi rămase surprinsă atunci când văzu că se lăsase demult seara şi el nu mai apărea. Se gândea la tot ce poate fi mai rău, iar când auzi cheia în uşă se încordă ca un arc, stăpânită fiind de emoţia imprevizibilei confruntări. Valer însă se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Având mâncărici la limbă, Lucia vru să deschidă discuţia, dar venindu-i în minte cuvintele lui Andrei despre bărbaţi, reuşi să se stăpânească spunându-şi: „Dacă va vorbi el, bine, dacă nu, cu-atât mai bine!” Şi răsuflă uşurată când acesta nu aminti incidentul, rezumându-se la discuţii banale despre vreme, neamuri şi alte lucruri mărunte, pentru ca apoi să se retragă în birou, conform obişnuinţei.
Sfâşiată încă de stresul prin care trecuse, Lucia începu să porţioneze carnea de vită adusă cu gesturi mecanice şi cu mâinile tremurând. Nu îndrăznise nici acum, desigur, să-i reproşeze că nu era cazul să mai consume curentul electric când găseşti carne proaspătă oricând doreşti, dar îşi spuse că atunci când va avea prilejul, îl va avertiza negreşit.
Sub pretext că mâncase la maică-sa, refuză cina, aşa că atunci când termină ambalarea cărnii pe sortimente, se servi singură în tăcere. „Doamne, ce om! Cum putea să tacă!? Cum de se putea otrăvi aşa!? De ce nu spunea ce are pe suflet!?” Iar ea făcea supoziţii, închipuia scenarii. „Când voi scăpa din iadul ăsta ?” se întreba. „Dar oare voi scăpa vreodată ?” În cele din urmă înghiţi un alt hap ca să doarmă, ba chiar luă şi un Extraveral, căci simţea cum o gheară îi strânge inima. Nu era o soluţie, dar pentru moment nu avea de ales. „Ce zi, parcă a durat un an!”, îşi repeta în timp ce se chinuia să adoarmă. În cele din urmă deschise televizorul şi adormi. Într-un târziu stinse veioza şi opri şi televizorul. Contrar obiceiului, adormise cu el deschis. De bună seamă, obosise. Cele două zile de frământare o vlăguiseră.
Într-adevăr, a doua zi când se trezi, se resimţi şi mai mult, fiind sfârşită ca după boală. Se uită la telefon şi văzu că era trecut de 8:00. Convinsă fiind că soţul ei plecase la serviciu, se îndreptă spre baie ciufulită şi rămase foarte surprinsă atunci când îl văzu în fotoliul din hol. O clipă crezu că are halucinaţie de la medicamente, dar când se dezmetici, înţelese că nu era o părere. O aştepta fumând liniştit.
- Bine, dar... apucă să îngaime Lucia, dar el se ridică şi îi puse degetele pe buze. O clipă simţi că se învârteşte casa cu ea, apoi îşi luă seama şi încercă să se calmeze. „Ce e asta? Dar nu trebuia să!?...”, rămase însă perplexă când Valer o luă în braţe şi o sărută pătimaş.
- Niciun dar... îi răspunse el şi o mai sărută încă o dată.
Lucia nu ştia cum să reacţioneze în faţa acestui gest pe care aproape îl uitase. „Chiar, de când n-o mai sărutase astfel!?” „Şi eu care eram gata-gata să...”, se cutremură involuntar.
- Dar ţie îţi este frig... Ia halatul ăsta! îi zise şi îi dădu halatul lui. Trebuie să punem calorifere şi pe hol atunci când vom instala centrala. Prea e lung şi nu fac faţă cele din camere. Încă buimacă, Lucia confirmă printr-o mişcare a capului, fiindu-i parcă teamă să nu-şi desconspire emoţia. Abia într-un târziu putu să articuleze:
- Da, trebuie.
Nu îndrăzni însă să afle de ce este acasă la acea oră, dar nu mai fu nevoie pentru că Valer fu acela care o întrebă:
- Ei, ce zici de o plimbare?
Aşa că nu fu nevoie să-l descoase cum se face de este acasă, pentru că spuse el singur că şi-a luat concediu zilele rămase din an.
- Acum e momentul cel mai potrivit, o lămuri. La închidere de an ştii
cum e, balanţe, bilanţuri, nebunie...
- Bine, dar cu expertizele cum rămâne?
- Deocamdată mai pot aştepta. Am mai amânat câteva pentru studierea
dosarului, am mai cerut probe, am aranjat eu cumva. Nu-ţi face probleme.
- Deci asta era. Şi de ce nu mi-ai spus ?
- Ei, am vrut să-ţi fac o surpriză!
- Am înţeles. Dacă îmi spuneai, apărea, sigur, vreo piedică. Aşa, ai
lucrat din umbră. Cunoaştem stilul. Patentat. S-a notat! Şi dacă nu sunt dispusă să te însoţesc? făcu ea pe supărata.
- Ei, asta se poate negocia! Nu cred că e de colea un sejur la Olăneşti,
ce zici ?
- Auzi la el!? Se poate negocia... Hai că joci tare! Puteai măcar să mă
avertizezi !
- Atât de puţin mă cunoşti!? Dacă între timp se ivea altceva, n-ar fi fost
aiurea să-ţi faci iluzii degeaba!?
- Aşa că mă iei pe nepusă-masă!
- Ei, nu chiar! Ai la dispoziţie o zi să-ţi faci bagajele! Eu ies puţin, mai
zise, şi îşi luă pardesiul şi pălăria.
Auzi la el... bagajele! Ce-o fi având de gând? Dar dacă are vreun plan diabolic!? Dumnezeule! Ah, imaginaţia asta... Iar îmi joacă feste! Nu, negreşit trebuie să vorbesc cu Natalia şi imediat o şi sună. Emoţionată, îi prezentă succint situaţia, dar necunoscându-i dedesubturile, aceasta izbucni:
- Eşti o fericită! Unde nu dă Domnul să facă şi soţiorul meu aşa! Berică- n sus, berică-n jos!...
Lucia închise telefonul nefiind dispusă la confidenţe şi realizând că
dacă nu avusese tăria să-i spună ce o frământa face to face, acum era chiar tardiv. Şi apoi se simţea tot mai nesigură, ba chiar îi dădea dreptate lui Valer care în nenumărate rânduri o atenţionase că de vină era doar imaginaţia ei. „Şi dacă totuşi nu este aşa!?” se tortura şi cu tâmplele zvâcnind începu să-şi facă bagajele. Dar ce l-a apucat, Doamne iartă-mă!? Iarna bate la uşă, iar noi plecăm în voiaj! Astă-vară ce-a păzit!? O, nu, negreşit e ceva putred aici! Fi-i-ar serviciul de râs să-i fie! Şi evidenţele astea care îi mănâncă zilele şi nopţile! Ar trebui s-o mai termine cu ele. Când are de gând să mai şi trăiască? Bani! Bani! Bani! Nu vede că omul cât are atâta cheltuieşte!? Dacă nu avea, nu cumpăra casa de la ţară, dacă n-o cumpăra, nu-i ducea grija! Una-două, la ţară! Nu, aşa nu se mai poate, se aprinse Lucia. Pe de altă parte însă era pe de deplin conştientă că nu avea ce să-i reproşeze acestui om minunat care muncea pe brânci din zori şi până-n seară să ţină casa.
Având probleme de sănătate, ea nu lucrase decât şase ani continuu ca
profesoară, fiind nevoită să se pensioneze în cele din urmă pe caz de boală. Nu se putuse adapta muncii de profesor şi curând clacase. Bine a zis cine a zis că premianţii din şcoală nu sunt şi premianţii din viaţă. Ce folos că luase licenţa cu nota zece dacă acum era nevoită să trăiască dintr-o pensie la limita subzistenţei. Nu se simţea prost pentru că nu avea ce face, ci pentru că vedea cum datoriile cresc şi nu poate contribui efectiv la achitarea lor. Nu de puţine ori îşi promisese ca de îndată ce va ajunge la catedră se va strădui, dar cu mare greutate rezista un an şcolar continuu, de fiecare dată fiind nevoită să rămână iarăşi acasă un an, următorul la şcoală, şi tot aşa. Într-un fel simţea că este dependentă de Valer şi îl respecta pentru bonomia lui. Altul să fi fost, gândea, ar fi dat-o de toţi pereţii. Şi tocmai de aceea îşi făcea mustrări de conştiinţă pentru atitudinea ei.
Într-adevăr, fusese o vreme la începutul căsniciei lor când îşi toleraseră reciproc micile escapade, dar Lucia considera că acum era vorba de ceva serios în ceea ce o priveşte. Ea chiar miza pe Andrei, deşi nu îl întrebase niciodată dacă are gânduri serioase cu ea. Şi tocmai de aceea o rodea viermele îndoielii. Undeva greşise, desigur, dar nu-şi dădea seama unde. Trebuia să facă lumină, dar deocamdată nu ştia cum. Realiză că nu va mai avea răgazul de a-l vedea şi de a-i relata schimbarea bruscă intervenită în comportarea soţului ei, ba chiar consideră că nu era cazul să i-o dezvăluie. Putea deveni gelos şi chiar nu i-ar fi surâs. Îi va trimite mâine un mesaj de la Olăneşti, ba chiar îşi spuse că îi va prinde bine şi lui să fiarbă la foc mocnit măcar o vreme, aşa cum clocotise ea în aste trei zile. Acest gând o sperie, dar în cele din urmă se convinse că din când în când nu strică un duş rece.
Răvăşită de aceste gânduri, pregătise geamantanul. Mai avea de ales decât o carte din bibliotecă. Luase deja romanul început, dar se gândi că s-ar putea să-l termine, şi apoi dacă este vreme urâtă, ar fi bine să aibă o ocupaţie pentru a nu fi nevoie să-şi privească soţul în ochi. „Dumnezeule, cât ne-am înstrăinat!” Îşi luă seama însă şi alungă gândul incomod căutând o carte. În cele din urmă alese una cu un titlu sugestiv pentru starea ei, dar gândindu-se că i-ar putea atrage atenţia lui Valer, se opri la Ulysse. Ştia că este o carte dificilă, o mai începuse de câteva ori, dar tocmai de aceea voia s-o citească, ba luă şi o agendă pentru eventuale notiţe. Va bate la ochi, desigur, dar atâta vreme cât îşi va ţine mintea ocupată, va fi foarte bine. Tocmai când voia să le pună în geamantan, soţul ei intră pe uşă apostrofând-o:
- Te rog, să nu-mi spui că ai de gând să citeşti! Mergem la staţiune doar, nu la sala de lectură!
Le lăsă pe noptieră, iar când el ieşi, le vârî iute în geamantan. Când vor fi la Olăneşti şi afară va ploua sau va ninge, va avea ce face. El va rezolve integrame-vechea-i pasiune-, iar ea va intra în hăţişul acţiunii uitând de sine şi de problemele ce o frământau.

[Corina Militaru]

Ai câteva scăpări - cu copilul, cintite, cume e, etc. -, repetiții - de exemplu: mănânce, sub pretext că mâncase la maică-sa, aşa că atunci când termină ambalarea cărnii pe sortimente, mâncă singură în tăcere

„Doamne, ce om!... Doamne, când voi scăpa din iadul ăsta ?... „Doamne, ce zi !”  :)

Altfel, am citit cu plăcere și aștept continuarea. :)