Mirosea puternic a moarte de câine. Trecătorii prin parc îi ocoleau pe hingheri de teamă că, ajunşi în dreptul lor, n-aveau cum dovedi că sunt oameni.

- Eu am zis că sub bancă-i o javră, ortacul meu, nu c-o fi om!

Să-i împace pe cei doi, Şeful hingherilor aruncă o bucată de pâine chemând mieros ,,cuţu, cuţu! Vino la păpică!’’. Nerăbdător, unul dintre cei trei hingheri vârâ cleştele, prinde la nimereală şi trage la vedere un...om!

-Este...cleştele...sătul...vorbim!

-Ce tupeist, zice revoltat hingherul. Auzi!...I-aş face o mare onoare să dau dovadă de mărinimie. Imaginaţia i s-a pliat pe realitate. Şeful se vede nevoit să-l scuture puţin de salopetă pentru a-l readuce în acelaşi univers cu el.

-Îţi zic să mai slăbeşti cleştele de pe gâtul lui. Neavând încotro, subalternul mai slăbeşte cleştele  cu o idee.

-Cleştele...fe...ricit, şopteşte  omul trăind, probabil, un orgasm necunoscut celorlalţi muritori.

-Ăsta pretinde că-i fericit cu cleştele de gât, se topesc de râs hingherii. În meseria lor e tot mai greu de deosebit câinii de oamenii care duc o viaţă de câine.

-De-am fi fost beţi ca ieri, l-am fi terminat...De fapt, se consolează hingherul, era pagubă-n ciuperci!... De ce, domnule Şef al hingherilor, nu-i scoate în afara legii...mă refer la ăştia care duc o viaţă de câine ?

Ortacul său, cu inima blândă, pentru că sunt şi ,,infirmi’’ printre cei duri, are o altă părere.

-Măi, frate hingher, de ce îl superi pe Dumnezeu? Noi hingherii avem fizionomie ca a lui, dar nu suntem el. Aşa cum purtăm chipul lui Dumnezeu, fără să fim Atotputernicul...

-E, domnule Şef al hingherilor?  De-ar fi să gândim ierarhic, după Dumnezeu urmează americanii. În lanţul trofic, cum s-ar spune. Apoi hingherii, poliţiştii, iar sub noi toţi, ca nişte oliţe de noapte, restul muritorilor.                             

Şeful îl întrerupe arătând cu mâna maşina roşie oprită pe neobservate,  în apropierea lor. Pentru a dovedi până şi lui Dumnezeu că omul ăsta cu viaţă de câine nu-i victimă, ci protejatul lor, hingherul desprinde cleştele de la gâtul fericitului, care în loc să se bucure de libertate se lasă-n genunchi şi cu lacrimi de recunoştinţă-n ochi, sărută cleştele şi mâna nespălată de păcat a hingherului. ­­­

-Salvatorule, lasă-mă să acopăr cu sărutări cleştele ce...în care mi-aţi prins gâtul!...Îmi vine să bat din picioare de bucurie. Am descoperit că acest... instrument miraculos, când îl am în jurul gâtului, mă scoate din starea de nimeni în care am călcat ca într-o balegă...Îmi oferă siguranţă, personalitate, vitalitate...

-Mare comedie cu ăsta! se miră ei.  Vor să-l lase în voia Domnului, dar nebunul e hotărât să-şi aplice ventuza destinului pe al lor.

-De ce îmi vreţi răul ? Lăsându-mă de capul meu îmi sufocaţi tocmai ceea ce pretindeţi că-mi redaţi, libertatea...Nu mă lăsaţi liber!

I se aduce la cunoştinţă că ei nu au însărcinarea de a-i profana libertatea, Şeful depune efort să se spele de păcat pe mâini, cu un zâmbet.          

-Ca şi cum mi-aţi spune, eşti o uncie de aur, îşi apără omul găsit sub bancă, raiul privat numit libertate. Nu joacă teatru, e sincer, îi curg lacrimile cele adevărate.

-Fie-vă milă de mine! Trataţi-mă în continuare ca pe un câine, dacă-mi vreţi binele.

Domnul din maşină  la câţiva  pasi de ei, a auzit mult din convorbirea lor. Cu aerul unui stăpân de sclavi aflat la o licitaţie în plină desfăşurare vine şi se roteşte în jurul omului ce doreşte să i se schimbe dimensiunea în care s-a născut, pentru că-i vine ca o cămaşă de forţă, cu una de câine, unde poţi urla, urina pe coroane împărăteşti, iar atunci când nu-ţi pică în labă osul, te hrăneşti rozând cu mare satisfacţie, propriul suflet.

-Foarte interesant, concluzionează domnul apropiindu-se de ei. Filosofic, intenţia acestui om o interpretez ca pe o respingere a condiţiei mizerabile de om. Bună sau rea, există riscul s-o pierzi. Omul găsit sub bancă are contraargumente la îndemână. Zice, aruncând ocheade dulci, cleştelui care i-a îmbrăţişat cu delicateţe şi smerenie, gâtul:

-Câinele e tratat cu multă responsabilitate, domnule. Aţi auzit vreodată de un câine condamnat la spânzurătoare?...În plus, îşi găseşte mai uşor hrana. Lipsindu-i nervul umilinţei, scotoceşte, nestingherit prin grămezile cu euri ale societăţii. Oamenii, cât ar fi de pur sânge, se tem de câini. Un câine îl poate muşca pe om de gleznă, de gânduri, îi mursecă viaţa fără a fi tras la răspundere.                          Impresionat de dibăcia mentală a celui ce-şi arunca la gunoi condiţia de om, domnul consideră că a venit vremea să trăiască bucuria divertismentului cu care te respecţi doar atunci când ţi se oferă posibilitatea să duci un om în lesă, să-i bântui cu voinţa ta karma, să-i treci sufletul prin maşina de tocat a voinţei tale, pentru a prepara din el mici. De obicei, cine pune un bănuţ în palma Cerşetorului participă  în subconştient la un divertisment unic.

-Dacă accepţi să vii în ograda mea, îşi întoarce domnul gândurile cu faţa spre omul cu aură bântuită de duhul schimbării amprentei intime, cu care divinitatea l-a înzestrat înainte de a se naşte, vei avea un acoperiş deasupra capului, mâncare, ocrotire, şuturi în suflet când dai cu colţul, căci nu există rai care de-a lungul metamorfozei să nu fi trecut prin stadiul de iad...stai, nu-mi tot linge mâna javră, nu din milă fac ceea ce fac.... Câinele, o ţine până la maşină tot într-un ham, ham de mulţumire , doar pompierii ar mai reuşi să-i descleşteze măinile de pe cleştele făcut cadou de hingheri.                                          .                                                                                                                                               xx

O femeie se roteşte în jurul lui cu un aer distrat.

-Nici dacă te trag de urechi nu mă muşti!? Se miră ea.

-Nici! De o lună de zile îi aduce mâncarea trimisă de Stăpân, fără a se fi convins dacă fiinţa din faţa ei e câine de rasă sau javră. Mai curând l-ar aşeza în categoria laşilor; în loc să turbeze de umilinţă, iubea cleştele care-l lega de voinţa Stăpânului, pretindea că i se potriveşte. E inutil să-i reaminteşti că are identitate umană, Destinul îl îmbrâncise sub banca din parc, ducea o viaţă de nimeni ceea ce era îngrozitor, fiindcă un nimeni e scos din oficiu în afara legii, în schimb câinele dacă moşteneşte şi puţină raţiune umană e tolerat. De nu şi-ar fi găsit Stăpân, trecea frontiera sau urca la cer.

- Eşti nebun, atipic, îl apostrofează femeia.

-Crezi ce vrei!...Acum sunt câine, mă protejează Stăpânul.

Nu decăzuse la condiţia de câine contrar voinţei lui. Îşi judecase  până la sânge trăirile de până atunci, ajungând la concluzia că e javră.

-Vrei să zici că nu te doare! Mie-mi pasă, recunoaşte cinstit, Femeia. Când am câte-o criză din asta mi-nfig unghiile în suflet’’.

-Eu, după cum ai observat, latru, se confesează Câinele. Stăpânul, binevoitor, îmi prinde cleştele de gât. Cât ai clipi, îmi recapăt echilibru, viaţa are din nou, sens...mă încadrez armoniei cosmice!

Îi este antipatică această femeie, de fiecare dată când vine cu mâncarea îl ispiteşte. El n-a încercat să afle câte ceva despre ea, îi era clar că are de-a face cu o târfă ce i se crede superioară fiindcă nu face ham, nici nu se gudură la vederea Stăpânului, doar se dezbracă. A reţinut că-l bănuieşte a fi un şmecher de trei parale care urzeşte cine ştie ce mârşâvie, împotriva Stăpânului. Doar când are rău de destin vine lângă el şi se reazămă de perete. Dispreţul din ochii ei este, de astă dată, comun.

-Amândoi suntem nişte păpuşi gonflabile vii, cu care Stăpânul îşi satisface perversităţile.’’ Câinele protestează lătrând sau arătându-şi colţii cuvintelor. Nu-l influinţează părerile ei, îşi respectă Stăpânul care, în fiecare zi îi pune lesa şi-l plimbă prin curte, să nu-i anchilozeze sufletul. Când stăpânul îi strigă supărat că pute a om, pentru a-i demonstra că-i javră până în măduva oaselor şi a-i dezamorsa îndoiala şi-arată colţii.

- Ce colţi fioroşi ai! se bucură Stăpânul. Te-ai luptat vreodată cu ursul?

-Da, Stăpâne, schiaună Câinele.

-Cu lupul ai fost,vreodată, faţă-n faţă? insistă Stăpânul.

-Ham ,ham...mârrr. Era acoperit cu piele de om! Se laudă el.

-Pe mine de ce nu mă ataci? Îl descoase cel ce-şi ţine talpa pe umbra lui.

-Ham hau! Tu eşti puternic... Eşti un bivol, Stăpâne. Întrebat, fiind , cu ce-şi omoară vremea, recunoaşte că se uită la televizor, citeşte sau se ...roagă. Cerul de deasupra curţii e trecut în actul de proprietate al Stăpânului sub el e raiul iar voinţa Stăpânului, pomul cu de toate.  Se roagă cu mâna pe cleşte, fără de el i s-ar refuza toate drepturile oferite de  Dumnezeu.

 Aflând că javra lui se roagă lui Dumnezu din disperare, Stăpânul devine alergic îi porunceşte să renunţe la asemenea obicei fără noimă. Cu mult respect, javra promite că se va curăţi de tot ce îl indispune pe Stăpân, recunoscând, totuşi că i se întâmplă uneori să fie posedat de trecutul bombardat de nenoroc.

-Ce tot îmi spui că n-ai avut noroc, se mânie Stăpânul. Toată viaţa ai răscolit prin gunoaie şi ai gustat otravă când ţi s-a oferit? Faguri cu miere să fi căutat, să te fi târât printre cioburi, să fi dansat pe jăratec până-l găsea-i!...Tu n-ai alt cuvânt pe buze decât milă.

Nu se încumetă să-şi contrazică Stăpânul. Ca orice javră. Un câine bengos ar fi mârâit când era călcat pe umbră. El se roagă de Stăpân să-i prindă cleştele de gât fiindcă are nevoie de echilibru. De fiecare dată, aflat la un pas de declanşarea crizei debitează citate din Kant, Sartre, Heidegger. Stăpânul i le proiectează cu-n bobârnac în suflet.

-Astea sunt scamele ce ţi s-au prins de creier?! Eu n-am vrut să rămân un om mediocru. Iată-mă buricul universului. Îi prinde cleştele de gât.                                                                                                                      xx                   

Câinele e neliniştit pentru că Femeia a venit la el după miezul nopţii. Stăpânului nu i-ar surâde. Nu-i purta de grijă, îl linişteşte ea. Şi-a consumat ultima tabletă de viagra.

-Aha! Vine rândul Câinelui s-o umilească. Eşti satisfăcută şi ai ieşit în răcoarea nopţii.

-Sunt scârbită şi-am ieşit să-mi vomit norocul, retează ea, vorba. Oraşul pare cufundat într-o tăcere uscată de parcă pe planetă au fost suspendate naşterea şi moartea având valabilitate doar renaşterea din cenuşa propriilor gânduri. Femeia se apropie încetişor de el pentru ca la un moment dat să aibă amândoi aceleşi puls.

-Auzi, Câine, noaptea sunt căţeluşe care dau roată dulăilor. De când eşti aici n-ai râvnit o asemenea pacoste? El nu reacţionează în nici un fel, deşi n-are în apropiere o statuie din fier forjat,  ci un torent de sânge fierbinte.

-Dobitocule, îşi iese din ţâţâni , umilită, Femeia. Face câţiva paşi în afara umbrei aruncată de casă, unde la lumina becului din stradă îşi prezintă formele trupului după ce ,mai întâi, şi-a scos rochia.             

-Îţi prezint marfa. Ia uite ce mai bucăţică de picior!...Hai..cuţu, cuţu sari pe mine! Netulburat de Fata Morgana în carne şi oase Câinele îi aminteşte că locul ei este în braţele Stăpânului.

-Stăpânul în sus, Stăpânul în jos, se enervează ea. Şi-n somn cred că îi pomeneşti numele! Hârbul ăla e destinul nostru! i ne supunem fără să crâcnim. Tu întinzi gâtul să-ţi prindă libertatea în cleşte. Eu mă las goală în faţa lui şi turbez de dorinţă când îmi arată pastila de viagra...Mă înjunghie frigul vieţii când îl văd frecându-şi mâinile de satisfacţie. De ce acceptăm umilinţa?

- Asta e starea în care ne-am împotmolit, o consolează, sincer, Câinele.”

După ce-şi îmbracă rochia şi cercetează în jurul casei Femeia vine lângă el şi începe să-l vrăjească, subtil, cu ideea de libertate.

-Hai să evadăm din mlaştina asta! El nu accept. În  ce marsupiu să se ascundă pentru a nu-i lua urma  starea din care s-au smuls? El sub banca din parcul oraşului iar ea pe trotuar cu fusta ridicată mai mult decât trebuie peste genunchi. Aşa că fie binecuvântat răul care i-a salvat de mai rău. Argumentele lui fiind întemeiate, Femeia se resemnează ca după un viol. Ivindu-se pe neaşteptate din spuma întunericului, Stăpânul a auzit ultima parte a discuţiei.

- Aha! Vreţi să vă luaţi zborul, pare el indifferent. Înspăimântat Câinele îi îmbrăţişează picioarele, se gudură dând din suflet, în lipsa unei cozi adevărate.

-N-am luat-o în serios pe  vrăjitoarea asta,  binefăcătorule. Hau, ham.

Stăpânul îl îmbrânceşte cu piciorul iar pe femeie o apucă de păr amintindu-i că a adunat-o de pe trotuar cu făraşul, ca pe  orice gunoi. Femeia ripostează prin tăcere fiindu-i tot una dcă o va scoate pe poartă afară sau rămâne aici. Din ţâţa vieţii ei nu speră să curgă vreodată lapte sau miere. În cavoul impunător al Stăpânului e nevoită să-şi scoată rochia la o uşoară pocnitură din deget. Pe trotuar, avantajul ar fi existenţa diversităţii însă scârba de pe cerul gurii are acelaşi gust.

- Pleacă în cloaca ta, se răsteşte la femeie, în timp ce Câinele se freacă de picioarele lui, i-ar linge tălpile.  

- Stăpâne, imploră Câinele, n-o alunga dincolo de prag unde întunericul este îndoit cu puţină lumină doar cât să ia ochii, să ameţească.                                                                                        

Femeia clocoteşte de indignare, cum îşi permite javra să ceară milă în favoarea ei.

-Îndură-te de omul ăsta, nu de mine, redă-i…’’ Nu are timp să-şi termine vorba, Stăpânul o îmbrânceşte cât colo, tulburat că  i-a pus degetul pe rană.

-Care om!? Câinele s-ar repezi la gâtul Femeii să-I însângereze vorbele care ustură. În veci nu s-ar sătura de aroma bunătăţii Stăpânului ,,Târfă, înţeleg că vrei să-i ofer Câinelui o şansă.! Vei vedea!   O trimite la bucătărie s-aducă un castron cu lapte, nu i-a în seamă tânguielile Câinelui care se teme de întunericul de afară. Când femeia vine cu castronul plin, Stăpânul descuie poarta o deschide larg,  aşează castronul pe trotuar şi face semn Câinelui să iasă pentru a roade osul propriei libertăţi. Văzându-l împietrit de spaimă, nedumerit, Femeia îl îndeamnă.

-Putoare, fugi, nu mai dansa pe cioburi să-l înveseleşti pe Stăpân. Văzându-l incapabil de a-şi mişca pleoapele, Femeia îl îmbrânceşte spre poartă, el se opune ţinându-se cu dinţii de aura Stăpânului  a cărui satisfacţie nu cunoaşte margini, face spume la gură de râs când Femeia, nereuşind să ia Câinele în spate, începe să-l târască spre poartă. Javra  o muşcă de mână  face un salt şi cuprinde cu braţele picioarele Stăpânului, doar  cu ranga mai poate fi îndepărtat. De-ar fi Stăpânul  numai schelet i-ar linge cu multă plăcere fiecare oscior.

Disperată de atâta încăpăţânare, femeia loveşte Câinele cu pumnii cu picioarele până cînd, biata fiinţă solicitată nervos mai mult decât îi îngăduie natura, intră în criză, având nevoie de echilibru ontic.  Când Femeia ia cleştele de jos, şi  prinzându-l Câinele de gât, se chinuie să-l târască pe poartă, Stăpânul o împiedică.

-Ăsta-I Câinele meu, îl protejez.

- Care Câine?! Se miră  ea, de parcă nu s-ar fi împiedicat vreodată de viaţa lui. O toaletă…Aşa, jiodie zvârcoleşte-te!...Ai refuzat ratat şansa…Mai înainte am vrut să-ţi pun cracii pe după gât, acum, na.

 Câinele gâfâie, arată la gât, Stăpânul  lasă drama să continue, e convins că pentru câine suferinţa e o plăcere divină, altfel i-ar fi înfipt mâna-n gât după care o târa pe târfă sub aşternutul lui.

Pentru ca spectacolul să devină un regal porunceşte târfei să-şi scoată rochia pentru a se bucura împreună de devotamentul celuilalt. Odată la o mie de ani are cineva ocazia să trăiască un asemenea…divertisment.                                        

                                                            xx                                                                                           

Stăpânul,  acum, la împliniea anului de când Câinele schiaună în ograda lui, vrea să clarifice din ce motiv, în ultima vreme, când îl ţine prins în cleşte  este muncit viclean de  gândul că el, ca Stăpân ar avea tot o inimă de câine!  Noaptea, când în cameră e liniştea de dinainte de începutul lumii, vine dinspre inimă un mârâit cu intermitenţe în locul banalului tic- tac. Şi mai este o obsesie care-i dă fiori: moartea! Cumva, cleştele prins de gât e un panaceu? Îndepărtează spaime, fantome, apocalipsa, poate chiar moartea. De câte ori  se bucură de ocrotirea cleştelui, Câinele pretinde cu neobrăzare că trăieşte orgasmul fericirii.

-De ce să te mint, binefăcătorule!,.. a fost doar o iluzie, se disculpă el.

Descumpănit, Stăpânul  e ros de bănuiala că javra i-ar ascunde o taină. După o tăcere ca într-o cameră de tranzit până când se termină metamorfoză, Stăpânul, spre surprinderea a tot ce mişcă pe lumea asta, coboară în  patru labe din înaltul orgoliului său. Intuindu-i intenţia, Câinele latră, urlă, se dă de ceasul morţii, îngrozit că atunci  cînd va prinde gâtul Stăpânului în cleşte, otrava  care încă-i amărăşte cerul gurii faţă de lumea ce l-a împins în subteranele existenţei, i-ar electriza sângele, determinându-l să strângă cleştele până când luminiţa de la capătul universului va dispare. Neputinţa javrei de a inversa cu uşurinţă stările îl  umileşte pe Stăpân.

-Sun la poliţie şi mă plâng că mai tratat ca un pervers!

Speriat că poate ajunge în stradă, unde întunericul este îndoit cu lumină, doar cât să ia ochii, javra  ia cliştele şi-l prinde câineşte de gâtul Stăpânului care, benevol, îi oferară  ocazia unică de a-l târâ prin mizerie. Nu profit de avantaj, ar stânge cleştele dar mâinile nu vor să-l asculte. Scăpând cleştele din mână este lovit de Stăpân  cu pumnii şi picioarele.

-Sunt o fire josnică, Stăpâne, javră,  recunoaşte Câinele.

-Minţi! îl loveşte ocrotitorul său. Ştiu de ce n-ai strâns cleştele! Crezi că mă tem de moarte, este!?...Ce-mi pasă mie de moarte! O-ndepărtez de pe viaţa mea ca pe-o scamă.                                                                                      xx                                               

Stăpânul are senzaţie de vomă, o duhoare a cărei sursă e necunoscută încearcă să-l descompună. Adulmecând aerul ce vine dinspre Câinele căruia Femeia îi şopteşte la ureche diverse bârfeli, dezleagă misterul: după atâta vreme, Câinele încă miroase a om, dacă, prin absurd, a avut vreodată calitatea amintită.                                                                                                                

Femeia e posedată de o stare de spirit nemaiîntâlnită în cercul  cu centru  în voinţa Stăpânului.

-Ce mai javră, se dezlănţuie ea, încep s-o îndrăgesc...nemaiauzită, nemaiîntâlnită, cu colţi la suflet!...Să-l urmezi în tomberon pentru a-ţi petrece luna de otravă.

Stăpânului nu-i place evoluţia în defavoarea lui, a Femeii. Nu mai are gust, de mult nu mai miroase a femeie.

-Sunt asemenea lacrimei, zeflemiseşte ea făcând o piruită cu cerul pe creştet.

-Ca o fantomă, o  necăjeşte Stăpânul, pentru a avea el ultimul cuvânt. Ea acceptă comparaţia în schimb nervii Stăpânului cedează.

-Nu mai suport miros de om în jurul meu. Tot ce are fibră de om trebuie transformat în javră. Ştiţi de ce? Pentru că oamenii sunt graţioşi, imprevizibili! Au mult piper în sânge, iar când îţi clăteşti mental gura cu sângele lor, te arde.

-Bestie, şuieră printre dinţi, Femeia, dar Stăpânul devine foarte interesat de cuvântul ce l-a rostit gura păcătoasei. Dacă i s-a dat de înţeles că e în drum spiritual spre o nouă stare nobilă, n-ar fi aşa rău. Solicită o oglindă, îşi priveşte atent chipul, ai zice că-şi descâlceşte cu privirea ridurile. Încă mai zăreşte un om, dar până acum nu s-a întrebat ce-o fi oare sub această mască. Îşi înfige unghiile în obraji, vrea să-şi jupoaie pielea. ,,Ce boală ciudată l-o fi trşăsnit, se miră Femeia în schimb Câinele agitat nu găseşte o cale de a-l împiedica pe binefăcătorul său să nimicească Turnul Babel din carne vie. Vrând să intre în casă pentru a telefona la Salvare, Femeia se atârnă de EL, cad amândoi peste Stăpân.

-N-are decât să crape, zice ea. Îl îngropăm în grădină şi spunem lumii că-i plecat în străinătate. Mai târziu, dacă e nevoie, dovedim cu o scrisoare că a rămas pe-acolo şi ne-a lăsat pe noi moştenitori, pentru că...De ce nu eşti de acord. De ce să dăm cu piciorul şansei de a avea casa noastră şi avere?  Se mânie ea văzând că nu-i sunt luate în seamă elucubraţiile fiindcă, spre deosebire de el, gândeşte ca un om.  Îşi pălmuieşte cu blândeţe Stăpânul pentru a-l readuce la viaţă. Nu se poate deveni omplice unei fapte mârşave.

-Îţi pasă de viaţa mea, javră, e prima frază rostită de Stăpân când îşi revine. Încă-i descumpănit fiindcă nu poate realiza dacă-i om , câine sau bestie. Trupul şi-l simte sănătos, viaţa o are bolnavă. Nu cumva Câinele i-a virusat viaţa?  Începe să râdă  a  turbare amintindu-şi că ,,nu tiranul îl face pe sclav, ci dimpotrivă’’. Cam aşa ceva i-a făcut Câinele, lui! Până a nu-l aduce în gospodăria sa n-avea decât dorinţă, nu şi întrebări.

Câinele nu pricepe înţelepciunea răsuflării Stăpânului, instinctul îl avertizează  că dincolo de poartă e scrâşnetul dinţilor. Deşi cheia porţii a ajuns în buzunarul femeii nu dă semne că  ar părăsi banda cu adeziv pe care agonizează toţi trei. O fi impresionată că atât ea, cât şi Stăpânul cad în stare de ...câine, în vreme ca bunul Dumnezeu s-a prăbuşit în starea de om. Sau i-o fi plăcut, auzindu-l pe Stăpân exprimându-se că se simte egalul unui Câine şi a unei târfe. Suficient pentru a pune bazele unei microferme, într-o închipuită Arcă a lui Noe de unde realitatea se vede cu polii magnetici spirituali, schimbaţi iar adevărul este o ceapă digerată, oamenii rozând din el ca iepurii fac pe ei de fericire. ,În schimb câinele e deprimat. Când gândurile Stăpânului vor atinge temperatura de fierbere a apei nu va mai avea cine să-l răsfaţe prinzându-i cleştele de gât fără de care ar trăi ca scăpat din lanţ, s-ar îndobitoci, existând pericolul să muşte de suflet pe oricine ar îndrăzni să-şi şteargă picioarele pe umbra sa.   

                                                                        xxx                                                                 

Întunericul s-a lăsat de mult, aflat la gard Câinele schiaună, femeia , pândindu-l de după colţul casei se miră, nu-l ştia alergic la pisici, ori se înnoadă cu vreo căţeluşă comunitară. ,,Brr’’, se strâmbă ea descoperind dincolo de gard un dulău bine hrănit, tupeist, care îl întreabă pe Câine dacă Stăpânul îi încarcă stomacul cum se cuvine. Mai departe, vizitatorul nocturn doreşte să afle dacă şi binefăcătorul lui dă gaze.

-Trebuie să luăm urgent, atitudine, propune oaspetele.

-Jubilăm, vine răspunsul ca tras cu arma. Gazele Stăpânului sunt adevărata noastră natură’’ Câinele e suspectat de exces de loialitate.

-Şi eu care veneam cu un mesaj, zice descumpănit cel de dincolo de gard...Noi, javrele sărim noaptea gardul şi mai molfăim câte-o idee...Ce-ai zice să ne părăsim stăpânii pentru a ne aduna iar în haită?

 Câinele gazdă  simte fiori prin şira spinării la gândul că n-ar mai simţi atingerea ocrotitoare a cleştelui pe gâtul său. Zice cu năduf.

-Iar începem cu Internaţionala!...Iar va muri unul trăgând voios de sirensă! Pe deplin convins de slugărnicia consagvinului interpelat care se simte la Stăpân ca-n sânul lui Avram,  vizitatorul venit cu sămânţă de răzvrătire sub limbă, îi reaminteşte că Stăpânii dau gaze.

-Recunosc, îi răspunde Câinele fără a mirosi prezenţa Femeii la câţiva paşi de el, dar sunt...halucinogene. De-ai şti ce vise minunate am...mă simt nestăpânit, nesfârşit.

- Fericitule!, îl felicită ironic musafirul. Rămâne locului mocnind şiret un plan.

-Am auzit că săptămâna următoare va începe deratizarea. Toţi câinii aflaţi sub ocrotirea unui Stăpân vor primi cip pe motiv că, în afară se duce dinspre patria noastră un miros jegos de câine. Dacă vor ordona ,,Din zece în zece, un pas în afara rândului şi...poc! Ce vei face!? Insistenţa răzvrătitului de a-l corupe cu idei veninoase nu-i este pe plac. Caută o piatră, ceva, să arunce în el, nu găseşte.

-Eşti cârcotaş! frate Câine, îl ia la rost. Revoluţia de acum câţiva ani ne-a adus libertatea. Răul devastator a dispărut. Da, recunoaşte mâhnit, musafirul, ne-a adus libertatea de apoi. Răul de care zici, în cădere a înfipt mâinile în binele de care aveam nevoie şi l-a dus cu el pe copcă.

Câinelui din curte nu-i place insistenţa celuilalt de a-l determina să-l muşte de umbră pe Stăpân. Acceptă să-i audă, fără ocolişuri, propunerea.

- Să ne pişăm pe Stăpâni, vine răspunsul fără euri în conţinut. Cuprins de frigul vieţii, Câinele din curte consideră ceea ce a auzit ca fiind o insultă la adresa devotamentului său faţă de binefăcător. A priceput că răzvrătitul are încărcată conştiinţa cu energie neagră; angoasa, disperarea s-au cristalizat în creierul său, antidotul nu poate fi decât iubirea sinceră faţă de mirosul Stăpânului ce-l are pe inventar.

Femeia, întrucât  nu  mai rezistă să fie un martor mut a-l convorbirii dintre cele două animale cu identitate umană intră în joc .

-Javră! Îşi scuipă ea printre dinţi, dispreţul. Eşti un nemernic cu sânge rece.Nu mai ai aură, nu mai ai nimic!

                                                            xx

În timp ce Stăpânul coboară în sine pe o scară numai de ochii lui văzută Câinele cât şi Femeia devin vulnerabili, îşi văd ameninţată libertatea de apoi, o altă faţă parşivă a realităţii. Îl strigă, dar el nu mai poate realiza din ce punct al universului vine chemarea,   de pe horn sau din cer, ori, şi mai grav, din singurătatea lor. Tot coborând pe scara din interiorul său simte cum o putere nemaiâncercată de el, prinde acum în greutate, începe să se supună altor legi.

- De ce mă tot trageţi îndărăt, de firul vieţii? îi mustră el din  priviri. N-aş mai suporta mirosul de om.

-Cândva ai fost şi tu!, îi reaminteşte Femeia.

-N-am fost, face valuri, valuri lichidul amniotic în care , deja a intrat până la glezne. Îi este ruşine să admită limita în care a trăit.

Câinele urlă a pustiu, Femeia îşi conectează din nou simţurile la energia prezentului.

-Câine, sau...omule...sau ce eşti! E timpul să fugim cât mai departe de scara lui paranormală’’. Lui îi vine greu să spargă crisalida. Cum să se aventureze iar prin încâlcitele căi ale Domnului, lumea e una din ele. Femeia insistă, îl îmbărbătează.

-Acum ai canini puternici, gânduri cu margini tăioase. În ceea ce mă priveşte...am toate cele. -Suficient să punem de-o nouă nouă tragedie, o completează el’’. E hotărât să moară îmbrăţişând scara pe care binefăcătorul său coboară, coboară, coboară...

-Măcar haide să ne ascundem unul în braţele celuilalt...Uite-aşa!  desfăcându-i braţele Femeia se cuibăreşte la pieptul lui. Până s-o îndepărteze ea şi-a aplicat ca pe-o ventuză pulsul de al lui, nu mai poate desprins decât de voinţa ei sau cu ranga.

-Mi-e a singurătate...mi-e a moarte...mi-e a toate nenorocirile pământului, se răsfaţă ea. Observându-i cu un ciot de privire, Stăpânului îi este greu să priceapă ce se întâmplă în  cloaca lor ,,

-Scuipă din sufletul tău femeia. Un câine latră, nu oftează...Fă o ultimă bucurie binefăcătorului tău...dă un urlet de javră cu limba prinsă la ţâţâna uşii, imploră Stăpânul.

Mesajul nu mai poate fi recepţionat de pe pământ, amândoi se află acum în dimensiuni temporare diferite. Prinzându-i capul în mâini şi prefăcându-se a-l săruta, Femeia îi vâră în gură cu vârful limbii, virusul iubirii. Cândva îl scuipase la gunoi  din pricina lui se umpluse de bube dulci. Câinele are putere să reziste ispitei, o îmbrânceşte cât colo. Femeia este destul de înţeleaptă să priceapă că doar o motivaţie genroasă l-ar scoate din infernul sufletesc.

                                                                        xx

Cât timp a dormit Câinele, ea a dat o fugă prin oraş. Stând la rând să cumpere un suc a observat măşcând ceva în buzunarul celui din faţa ei. Arzând de curiozitate şi-a vârât două degete trăgând afară, spre surprinderea ei, un...măr. Cineva, văzând-o a început să strige ,,Prindeţi hoaţa!’’. Nu mai contează cum a ieşit din încurcătură, important e că se află acum în faţa Câinelui şi-i arată mărul.

-Vezi! Are o pată roşie ca focul.Eu o sărut...Tu, muşcă acum din acest loc. Precaut, Câinele se fereşte  să pice-n capcană,  nu prea crede că dintr-un sărut mestecat în dinţi se poate molipsi cu un buchet de energii pozitive ce-l vor ajuta să iasă din infernul sufletesc. În cele din urmă îşi înfige dinţii în măr, mestecă , i se pare gustos, îi spune iar Femeia se simte umilită.

-N-am înţeles! Sărutul meu nu are gust!

Îşi propune ca mărul să fie ,de acum încolo, un serios motiv de a exista.  Dimineaţa, va face rost de un măr, îl va săruta iar el hrănindu-se cu sărutul ei, în scurt timp va deveni dependent. Visul cu ochii deschişi al Femeii nu are şanse de materializare, instinctul de conservare îl avertizează pe Câine că libertatea de apoi e iluzie în pustiul lumesc, doar  în oaza  cât cuprinde umbra Stăpânului este posibilă. Nu se mai îndoieşte că această femeie e sălbatică rău, seamănă cu peştele acela ciudat de pe fundul oceanului...doreşte a se contopi întratât cu el încât, o perioadă de timp, pot avea acelaşi sânge. De când se ştie încă nu a dus o dragoste până la capăt; se întâlnea de câteva ori cu o femeie până când altcineva intra pe fir.

Cândva şi-a dorit să fie rege, asemenea unui personaj dintr-o carte care-i fascinase copilăria. Un timp a fost şlefuitor de sicrie.

 -Zici că citeai Cioran şi...compuneai poezii, l-a luat în batjocură Femeia..De fapt, unii lovesc două beţe sau împletesc la două cârlige ciorapi în sala de aşteptare a gării, l-a luat în batjocură Femeia.

- Şi eu am vrut să simt dulcea povară a serviciului, zice el nostalgic, părând a fi un personaj de carte însufleţit. Să-mi sune ceasul la cinci, să scap autobuzul, să  mă întorc seara obosit, să nu mai am timp de lene, merge el visător pe firul vieţii lui..

-Iubeşti lenea!? Sună ca o acuzaţie întrebarea ei. Erai convins că lenea e singura fericire a omului, un leneş produce cu viaţa lui fum.  Ce mai, eşti un ratat care merită Oscarul, îl flatează, Femeia.

Sondând de atâta vreme în viaţa şi gândurile lui femeia era convinsă că are de-a face cu un tip dificil. Ceva îi spunea că el are carne de pasăre pe schelet, îl asemăna cu pasărea Dodo care, nereuşind să se ridice de la pământ, nu se sinchisea de handicap fiindu-i puţin bine, altfel şi-ar fi ologit aripile.

                                                                        xx

-Nu mai crapă odată! îşi ies nervii ei din ţâţâni; Câinelui parcă i-ar fi aplicat pe suflet fierul înroşit în foc. De ce să crape binefăcătorul lui! Parcă ar atârna în privirea Stăpânului care a început să alunece, treptele scării, putrede de la un loc. Odată cu  falsul zeu dispărea şi libertatea de apoi, pentru  Câine, vitală.

 Libertatea reală, pe cont propriu, pipăibilă, cu euri  i-a venit ca o cămaşă de forţă, fericirea şi-a împletit-o la două cărlige din sârmă ghimpată, lovită în burtă cu gândurile avortează, s-a trezit a fi un bebe de 4o de ani sub o bancă în parc. Când destinul îţi scoate în cale un Stăpân să o  reactiveze în viaţa ta prin divinul gest de a-ţi pride cleştele sub bărbie, libertatea de apoi este soră siameză a raiului..

Stăpânul îşi pierde echilibrul şi cade în anaforul sinelui său. În viziunea femeii, a devenit acum  un hoit ce urmează a fi îngropat cât mai repede. Priveşte distrată cu cât efort omenesc Câinele, din care lacrimile ţâşnesc acum prin toţi porii, sapă o groapă  lângă zidul cel mai tainic al casei să-şi îngroape Stăpânul ca pe un os pentru zile negre. Astupă cu pământ groapa se ghemuieşte deasupra ei şi urlă a destin neîmplinit; pe scara solidă a vieţii Stăpânul n-a reuşit s-ajungă deasupra oamenilor, iar scara pe care a coborât în sinele său a fost putredă. 

                                                                        xx

Timpul trece, Câinele încălzeşte cu trupul mormântul Stăpânului pentru ca libertatea de apoi, fără de care viaţa lui n-ar avea sens, să rămână activă. După ce trupul binefăcătorului va putrezi are să-i scoată scheletul afară să-i ungă, ca pe sfinte moaşte, oscior cu oscior; radioactivitatea lor divină urmând să apere în veci, nu doar libertatea de apoi personală, ci a tuturor urmaşilor care, prin învrednicirea unui Stăpân se vor bucura de ea.

Femeia nu-şi explică din ce motiv continuă  să-şi joace rolul vieţii în decorul cu om sub condiţie de câine şi târfă neiubită nici măcar de spiritul Stăpânului.  Se îngrijeşte de hrana Câinelui, îi spală rufele iar când îl apucă isteria existenţială îi prinde cleştele de gât. Nu-i exclus ca-n iadul bine camuflat cu bune intenţii al subconştientului, un drăcuşor de proporţii subcuantice să-şi satisfacă necesitatea de a fi stăpân pe umbra vieţii aproapelui său, a-i suge sufletul cu bucuria unui vampir, oferindu-i în schimb acel drog care-l ameţeşte şi pe Dumnezeu, numit libertate de apoi.

În largul vitalei sale libertăţi de apoi Câinele are o viziune personală despre Femeie, vede în ea o impuritate, o picătură de fiere capabilă să amărască un ocean, dar ce-i mai rău, o consideră o iminentă spărgătoare de libertate de apoi, atât a lui cât şi a celor ştiuţi sau neştiuţi. Suspiciunea a început să-l macine în ultimul timp când are impresia că  Femeia a năpârlit de caracterul destrăbălat, dar supus, şi îşi manifestă anumite calităţi ireale.

Dansează, de cele mai multe ori pe fondul tic-tac-ului inimii lui, ori îi lipeşte urechea de fruntea   pretinzând că-i aude zgomotul electromagnetic al creierului, care-i o muzică subtilă pentru un dans îngeresc.

Se laudă că a urcat dansând, până la cer, având curajul să se furişeze în pivniţa unde sunt ţinute sub cheie adevăruri culese de pe pământ şi puse acolo la murat. Nu poate fi convins că  stăpâneşte un dans miracol cu care poţi înoda şi deznoda destine, deschizi şi închizi porţi în timp, urci până la capătul...Coloanei Infinitului, apoi cobori, dar mult mai năstruşnic, reuşeşti să produci cu el poţi crea ordine-n dezordine.

Tentaţiile cu care a început a-l hărţui Femeia îi acaparează imaginaţia, i-a reactivat gena -de care până atunci credea că este frustrat- de a fi teribil, chiar fascinant când, ca un bonus, i s-a oferit informaţia că oricine are osul dansului ei ajunge cu uşurinţă şi fără vărsare de sânge, dictator, poate pune de-o utopie chiar şi în rai sau tortura  mii de suflete, ca la Auschwitz. La rândul său, Femeia nu se mai îndoieşte că are de-a face cu un nevropat fară  speranţă de vindecare, îi este aşa milă de el încât l-ar îngropa de viu uzând de puterea acelui dans magic. Când îi spune că nu e o fiinţă liberă, după cum crede el  i-a pus degetul pe rană,  îl  derutează, nu ştie cum s-o înfrunte.

-Eşti înapoia graţiei nu vei avea ocazia să-ţi satisfaci, pe deplin, pofta de a fi liber. Deţinutule!...îi strigă, uneori, eşti prppria ta victimă.

Nu poate fi convins că libertatea de apoi funcţionează doar la umbra unui Stăpân care, dacă nu-l întâlneşti trebuie inventat. Luându-l de mână îl trage de pe mormântul Stăpânului unde începuse a prinde rădăcini.

Dintr-o dată se întâmplă cu el un miracol, sau mintea lui a creat o soluţie diabolică, femeia nu la văzut până acum cu o nouă mască pe chip.

-Mai convins, o încredinţează el. Accept să învăţ dansul tău  numai dacă pot schimba cu el, lumea.

O pune-n mare încurcătură cu trăsnaia lui. Cu ce să înlocuiască lumea!? Cu un melc! Sau vrea să-i schimbe scutecele murdare! Necunoscându-i călcâiul vulnerabil nici n-ar şti de unde s-o înceapă. Femeia ştie că peştele de la cap se-mpute, numai că lumea este un balaur cu ,,N’’ capete, dacă tai unul din ele înmuguresc o mulţime la loc.

În câteva zile învaţă multe din tainele dansului cu care poţi crea ordine-n dezordine, poţi fi deopotrivă fiu al lui Dumnezeu, dar şi monstru, poţi iubi-urând. Matematica acelui dans e ca ADN-UL .

Ca focul e dansul ei, în veci nu se poate afla  matricea unde s-a ivit întâia oară;  e un copil din flori, la împlinirea sorocului a fost lepădat de mama lui pe Calea Lactee. Bunul Dumnezeu pentru a nu se împiedica de el, l-a sudat cu Duh de glezna acestei femei ciudate, folosită de Stăpân ca târfă. Când colo...

Când începe să trăiască prin dansul Femeii drama aspiraţiilor, a oniricului, a cărnii îi este groază  a mai face un pas în afara libertăţii de apoi, presimte că  poate  ajunge în situaţia melcului desprins fără milă din casa lui. Prinde cleştele de glezna femeii şi strânge în speranţa că oasele dansului ei vor trozni înainte de apusul soarelui.

Femeia asta, care pentru el, de când se află în ograda Stăpânului i-a fost piatră de poticnire îl împiedică să-şi reia locul pe mormânt.

-Fură-mi puţin din dans şi pleacă, îl îndeamnă ea. Scurmă în libertatea ta, fă gaură şi ieşi!

- Hau, hau! Ham,ham, îşi jeleşte Câinele, pentru ultima oară Stăpânul. După care urinează pe mormânt, împinge cu piciorul cleştele, scuipă în coşul de gunoi lătratul, intră la toaletă pentru a se uşura de starea de Câine. Aşteaptă până-i deschide poarta apoi iese în stradă, dansând.

Femeia, după ce încuie poarta aruncă la întâmplare cheia, şi  în pleacă pe urma lui dansând. Acum au un nou stăpân, dansul, doar ca slugă libertatea de apoi mai poate fi posibilă.

Sfârşit

 

 

 

 

 

Vizualizări: 127

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

O parabolă interesantă! Cam neagră, dar te pune pe gânduri. De ce acceptăm umilinţa? O întrebare bună! Merită să medităm asupra acestui lucru.

Cu stimă!

Foarte interesant mesajul! Mizeria umană dobândită sau creată pe parcurs.Trei tipuri de caractere umane: cel cu față și comportări de câine, slugarnic, molatec, leneș care se compromite cu orice umilințe, prostituata la fel blazată la condiția ei și stăpânul, care desigur are caracter de stăpân. În final învinge totuși pofta de viață a femeii, ce-l cară și pe bărbat după ea, momindu-l cu mărul Evei și cu dansul, apanaj feminin.

De apreciat modul de a trata mesajul în caracter alegoric, unde în locul animalelor se află oameni, de apreciat intensitatea acțiunilor, de-a dreptul macabre uneori, revoltătoare alteori, dar expresive, sigur.

Însă s-au strecurat multe erori. Sper să nu fi fost publicat în scris textul pentru a fi valabile corecturile scoase de mine.

şalopetă,- salopetă

celorlalţi muritorii., - celorlalți muritori

ca nişte oliţe de noapte, restul muritorilor’’  , ­­­---Salvatorule, lasâ-mă, fără a fi tras la răspundere’’ , ,,Din zece în zece, un pas - în foarte multe cazuri, la terminarea dialogului se găsesc ghilimele. În cel din urmă, expus de mine sunt la începutul dialogului.

a hingherului. ­­­---Salvatorule, lasâ-mă, fără a fi tras la răspundere’’  - aici linia de dialog este la mijlocul rândului.

  pare el indifferent - pare indiferent

.javra  ia cliştele şi-l prinde,- cleștele

 genroasă l-ar scoate din - generoasă

,eşti prppria ta victimă. - propria.

Prin urmare textul trebuie corectat și mai ales puse pauze între punctele se suspensie și cuvinte. Sunt și pauze unde nu trebuie să fie între semnele de punctuație și cuvânt. Deci trebuie trecut peste text și periat.

Am citit cu interes și am  apreciat ideea, cât și alcătuirea lui de fond.

Sofy

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog cavaler a lui Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cavaler a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tânguirea unei cruci - poem dedicat sărbătorii de mâine, 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 5 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Labirintul verde - II - a lui Emil Dumitru
cu 6 ore în urmă
Lui gina zaharia i-a plăcut discuţia Gicu și cu Ticu fac unu! a lui Mihaela Suciu
cu 10 ore în urmă
Bidulescu Constantin a adăugat o discuţie la grupul
cu 11 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog și nu mă sperie jefuitorii de comori a utilizatorului gina zaharia
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog și nu mă sperie jefuitorii de comori a lui gina zaharia
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog pastel a lui nicolae vaduva
cu 11 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Deliciile ultimei luni a verii a lui Pop Dorina
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog Micuța japoneză a lui Dolha Paul-Alexandru
cu 11 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Visul nostru de aramă a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 13 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Visul nostru de aramă a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 13 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Visul nostru de aramă a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 13 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Visul nostru de aramă a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Lhana ROMA-NOVA
cu 13 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 13 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tânguirea unei cruci - poem dedicat sărbătorii de mâine, 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Ana C. Ronescu îi place postarea pe blog Lumea ca un vis a lui Corneliu Neagu
cu 13 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tânguirea unei cruci - poem dedicat sărbătorii de mâine, 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 13 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor