Lacul Negru

 

Căzuse peste sat, în anul acela, o vară lungă, toridă şi uscată de parcă fusese adusă pe cocoaşele cămilelor sahariene. Pe la amiază aerul crea iluzia că izvorăşte din pământ, din pietre, din iarba pârlită şi, clătinându-se ameţit, se ridica un metru-doi până când se neantiza.

– La naiba! zise cu glas tare Grig, aşezându-şi manualul alături şi privind indolent păduricea de lumânărele care tremura fantomatic pe prundul încins.

Furat de gânduri, toropite şi ele de căldură, se lăsă pe spate, pe prundişul ce ţinea loc de plajă. Trăia, fără să conştientizeze faptul, sub impulsul unor emoţii recente şi ele îl îndemnau să renunţe la facultatea de psihologie în favoarea celei de medicină ori măcar să se gândească la această posibilitate. Continua, fiindcă deja era prea târziu, să se pregătească pentru prima facultate, aleasă şi ea tot dintr-un teribilism de imberb, dar aplecarea spre tocit îi era sabotată de fantome şi obsesii. Mai gravă era problema că nu ştia pe care să le alunge cu prioritate:

– La naiba… mormăi nemulţumit. În casă nu-ţi arde, aici te dogoreşte, la umbra pădurii… Zexe! Am să o fluier şi eu când am s-o văd prin curte şi o să scutur mesteacănul. Apoi o să mă pitesc. Am s-o las să strige de câteva ori, iar în locul pădurarului, apar eu… Ce? Cum să nu vrea că doar se ştie şantajabilă? Dar nu se pune problema asta… La câte ocheade mi-a tras ea… Ba nu: am s-o invit cât mai des la o cafea, ca să adorm vigilenţa soacră-sii, şi numai dacă nu reuşesc aşa am să apelez la mesteacăn…

Grig, şi aceasta era una dintre obsesiile sale, considera că admiterea în facultate este un prag al vieţii mai concret decât bacalaureatul şi nu găsea firesc să-l treacă fiind virgin. Desigur, avusese multe iubiri în anii de liceu, că doar era un tip drăguţ, spiritual şi multe fete îi căutau compania, însă firea lui romantică îl împiedicase să transforme relaţiile platonice în altceva. Nu se poate spune că acum nu regreta.

– Am s-o dezbrac nasture cu nasture, piesă cu piesă… se trezi gândind cu glas tare.

Simţind că i se înfierbântă sângele, îşi săltă picioarele şi le trânti în apă. Stropii fini, în sclipiri de curcubeu, săriră pe abdomenul bronzat şi-i udară slipul maroniu cu dungi subţiri, negre:

– La treabă, Grig! îşi porunci fără tragere de inimă.

Ridicându-se în capul oaselor, deschise manualul la nimereală şi începu să citească cu glas tare, graseind. Parcurse doar câteva rânduri apoi se opri încurcat. Prezenţa unui intrus şi privirile acestuia parcă îi ardeau ceafa. Iritat, privi molatic peste umăr:

– Ce cauţi aici, mă?!

– Hi, hi, hi!

– Să nu mai râzi aşa că mă superi! Ce, eşti muiere? De când stai acolo?! întrebă Grig, speriat că i-ar fi putut fi ascultate gândurile.

Ca un căţel înjurat, Culi, fiul nenorocit al unor vecini, căută să plece.

– Stai jos! se răsti Grig, fără de venin, obligându-l pe nepoftit să rămână locului.

Aşezându-se pe o piatră micuţă, la o distanţă impusă de un amestec de teamă şi respect, Culi se lăsă studiat de către Grig: ochii, tragic de temători, nu ştiau unde să privească dacă erau priviţi; aerul de paragină al acestei fiinţe, de douăzeci-douăzeci şi unul de ani, era dat de barba şi obrajii neatinşi de brici, unde puful roşiatic şi tuleiele negre crescuseră laolaltă. Deşi prisoseau, la această situaţie contribuiau părul în şuviţe lungi şi slinoase, dar şi hainele extrem de ponosite:

– Dă-ţi flanelul jos, suflecă-ţi pantalonii şi fă un ghiol!

– Da’ nu mă lasă taica… îndrăzni Culi.

– Când eşti cu mine şi Dumnezeu te lasă, auzi?! Hai, pune mâna!

După ce îşi lepădă flanelul de lână, cârpăcit cu zeci de petice din pânză de doc albastru, decolorate de vreme, Culi întrebă timid:

– Un’ să fac?

– Aicea măi Culi, aicea! făcu Grig un gest evaziv cu mâna stângă.

„Doamne, dar slab mai e…” se miră Grig, spionându-l pe sub sprâncene pe Culi. Ca să nu-l stânjenească prea mult, deşi acesta nu părea stingherit sau conştient de constituţia sa, Grig luă manualul, îl deschise ca mai înainte, însă acum îl ţinea doar pe post de paravan solar. Unda, încet-încet, începu să-i inunde trupul. Ameninţată fiind de valurile uşor tulburi, cu băşicuţe albe şi cu bucăţele de vrescuri ridicate de pe plajă, cartea fu aruncată mai sus pe mal.

– Ai făcut treabă bună! aprobă Grig privindu-l pe Culi cum se căznea cu o piatră. Da-da, ai făcut o treabă a-ntâia!...

Pârâul, în drumul său liber, cu greu îţi cuprindea pulpele până la jumătate, dacă erai nevoit să-l treci. Acum, că albia minoră îi era barată de zidul din pietre făcut de Culi, apa ajungea până la jumătatea coapselor şi la o adică puteai să te bălăceşti cât de cât.

– Eu mă duc până în casă. Chiar dacă te strigă ai tăi, să nu pleci, m-ai auzit?!

Într-adevăr, Grig se înapoie repede şi-l găsi pe Culi încă trudind la curăţarea ghiolului.

– Poftim… îi zise Grig, întinzându-i un sandviş mare cu salam şi roşii.

Culi prinse hulpav mâncarea ce-i fusese întinsă şi începu să înfulece cu lacrimi. „Tot foamea a rămas cel mai hain zeu” gândi Grig, amintindu-şi cum, copil fiind, prins în anturajul lui Culi şi al fraţilor lui, scormoneau zilnic în gârla alambicului după sâmburi fierţi de zarzăre, piersice şi goldane pe care îi spărgeau cu piatra şi le mâncau miezul. Abia după ce lor nu le mai ghiorăiau maţele, se ridicau şi mai încropeau o oină, un şotron, o v-aţi ascunselea. Alungă cu un fel de jind şi compasiune amintirea şi lăsă pe un bolovan treningul, şortul, maieul şi tenişii purtaţi, aduşi din casă, apoi aranjă pe o lespede mare de lângă apă trusa de bărbierit, foarfecele şi săpunul. În timpul acesta, Culi termină de mâncat şi părea foarte fericit, iar când fu chemat să se aşeze pe bolovanul de la picioarele lui Grig, se apropie sfios şi temător. Bărbier şi frizer de ocazie, Grig părea mulţumit de ce ieşise de sub lama şi foarfecele mânuite de el.

– Şi acum treci să te speli bine cu săpun. Uite-l acolo! Ce faci? Ce faci?! Dă-ţi pantalonii jos!

Culi îşi lepădă în grabă pantalonii, nesfiindu-se de goliciunea sa, apoi sări în apa caldă a ghiolului unde îngenunche şi începu să-şi frece cu săpun doar palmele, arătându-se încântat de clăbucii albi şi parfumaţi. Văzând scena, Grig îşi aminti iarăşi de pruncie: pe prund creştea o buruiană a cărei rădăcină, sfărâmată în mâinile ude, făcea multă spumă. Fireşte, ar fi recunoscut oricând acea plantă erbacee cu flori trandafirii – ei îi ziceau săpunariţă, săpunăriţă ori, mai rar, ciuin sau odagaci – şi chiar a începu să o caute din priviri, mirându-se că frageda copilărie îi e legată, mai mult decât ar fi crezut, de cel ce se scălda, radiind de fericire. Cum se înfăptuise această înstrăinare? Maică-sa, divorţând de soţul alcoolic şi violent, s-a mutat cu serviciul la oraş, iar el, Grig, a trebuit să fie încarcerat – asta a fost senzaţia lui de atunci – într-o garsonieră confort sporit, de închiriat, pe care între timp au reuşi să o cumpere. Dobândind casa părintească, în urma unor lungi procese de moştenire, de vreo câteva luni veneau mai des în sat. Acum trăia senzaţia inversă: se simţea prizonier sau dacă nu prizonier măcar exilat vremelnic în această paragină de paradis căci, de când cu vacanţa şi cu pregătirea pentru examen, maică-sa l-a adus aici ca să-l ţină departe de prietenii citadine, de tentaţiile oraşului, ea fiind obligată să facă naveta ca să-i fie alături seară de seară. Totuşi, amintirile începeau să-i estompeze lui Grig această impresie de surghiun, făcându-l să se regăsească din ce în ce mai acasă în satul natal, sat aproape uitat.

– Hei, dă peste tot cu săpun!...

Văzându-i stângăcia, Grig se apropie de Culi şi începu să-i săpunească energic părul şi spatele, subsuorile şi gâtul. În timp ce făcea acest lucru, în mintea lui se desfăşura acea de demult întâmplare nefastă, auzită de câteva ori: Cotin Guscă, tatăl lui Culi, cumpărase doi cai roibi, înalţi, odihniţi, învăţaţi doar să tragă în ham. Când i-a adus în curte, sub aburii alcoolului şi sub imperiul bucuriei, şi-a luat copilul de patru-cinci ani şi l-a aruncat pe unul dintre ei. Calul abraş a început să se cabreze, înspăimântându-l de moarte pe Culi. Femeile din jur – maică-sa, vecinele – ţipau, înzecind spaima bietului copil, care întindea cu disperare mâinile spre tatăl său. Acesta refuza să dea ajutorul implorat, iar când armăsarul l-a aruncat de pe grumazul arcuit, copilul abia a fost prins prin aer. Cotin Guscă l-a bătut, l-a înjurat şi l-a trimis la culcare. Spaima a pecetluit acel destin cu boala cezarilor…

Ca unei mărfi pregătită pentru export, după ce-l termină de spălat, Grig îl ştampilă pe Culi cu o palmă pe spatele alb. Acesta tresări speriat aşteptându-se şi la alte represalii. Pentru a-i alunga nedumerirea, Grig zise râzând:

– Un tăune, mare cât o ghionoaie, a venit să se înfrupte din rezerva ta de sânge. Uite, încă unul, încă unul, altul, poc, trosc, pleosc…

Până când să-şi dea Culi seama că e vorba de o joacă nevinovată, Grig îi înroşi pielea de pe spate, de pe braţe, apoi începu să-l stropească abundent cu apă. Culi râdea tâmp şi se apăra de potop ca un copil neajutorat.

– Gata, mai stai în apă?

– Dacă mă mai laşi…

Grig ieşi pe mal unde aşteptă să se zvânte uşor în razele soarelui nemilos. Căută mai apoi pachetul cu ţigări, scoase una şi cu gesturi lungi o aprinse la flacăra brichetei. „Trebuie să-l socializez!” hotărî pe loc, şi planul se desfăşura în faţa ochilor de parcă fusese clocit în minte demult. Expirând şi al doilea fum de ţigară, reaprinse bricheta şi dădu foc hainelor jerpelite şi soioase.

– Mă bate taica! Mă bate taica!... răbufni în lacrimi Culi şi sări din apă îngrozit de acea catastrofă inimaginabilă.

– Stai jos! şopti blând Grig, însă ferm.

Culi îşi înghiţi plânsul, aşezându-se năucit pe prundişul încins. Tresări din cine ştie ce spaime adânci când Grig îi întinse un şort uşor decolorat de vreme, zicându-i:

– Îmbracă-te cu ăsta. Ia şi tricoul. Noaptea, când e cald, să dormi numai cu ele.

– Da’ taica?... îndrăzni Culi.

– Ţine şi astea, rosti Grig şi-i puse costumul de trening în braţele ce tremurau încă.

Culi, înmărmurit de fericire, îşi mângâia cu gingăşie darul primit.

– Îţi mai aminteşti de vremea când îmi arătai la aritmetică?

Culi nu răspunse, dar chipul i se lumină de bucurie şi recunoştinţă – cineva îşi mai aducea aminte de el! Grig lăsă ecoul întrebării să plutească în susurul amintirii dulce ca mierea şi se apucă iarăşi să citească. Zădărnicind efortul, gândul zbura aiurea. Iritat că nu se poate concentra, se hotărî să-şi trimită oaspetele nepoftit acasă, mai ales că insolaţia îi putea face rău. Culi plecă supus, dând frecvent din cap în semn de aprobare şi, poate, de mulţumire. Grig rămase privind în urma lui: mersul uşor târşâit, de parcă s-ar fi temut să nu aibă mereu amândouă picioarele pe pământ, spatele ţeapăn şi puţin aplecat, mâinile îndoite de la coate, bălăngănindu-se în lateral, fără vlagă, oricând gata să apere ceafa de un posibil agresor, auzul încordat, privirile agitate dar sfioase… totul dar totul arăta fragilitatea acestei fiinţe.

– Lasă mâinile pe lângă corp!

Culi reacţionă fără să privească înapoi, însă, după numai câţiva paşi, aduse braţele în poziţia iniţială.

Bietul de el, nu fusese lăsat să urmeze decât primele trei clase primare, căci învăţătoarea cea nouă se speria foarte tare când acesta făcea câte un atac de epilepsie. Cum crizele erau din ce în ce mai dese, părinţii lui l-au retras de la şcoală la începutul clasei a patra. La doctori nu l-au dus fiindcă ştiau că „boala copiilor” nu are leac. L-au pus în schimb la oi, să le păzească. Această muncă îi plăcea teribil lui Culi, chiar şi atunci când făcea câte o criză mai lungă şi oile îi plecau de nebune, iar el, neştiind încotro au luat-o, venea de unul singur acasă şi lua bătaie. Nu a trecut mult timp şi a fost nevoit să renunţe la această bucurie, deoarece fratele lui mai mic a crescut destul de mare ca să poarte oile. De atunci – după cum realiză abia acum Grig – Culi a fost aproape în permanenţă izolat. Mesele de prânz şi cele de seară, când primea într-o strachină de lut nişte mămăligă pusă în lapte şi arareori un bulz cu brânză de oi, erau prilej de a fi în mijlocul familiei. Restul amar al zilei îl petrecea în camera din casa mare, unde stătea ore în şir la fereastră, mângâind cu privirea tot ce mişca prin curte, ori însoţind cu ochii vecinii ce treceau prin faţa porţii. Din această celulă nezăvorâtă mai cobora în zilele calde, când excrementele oilor erau uscate, iar el avea voie să le adune cu un măturoi făcut din crengi de mesteacăn. În bucătăria mică, o chichineaţă separată de casa mare, unde erau înghesuite două paturi, o sobă şi o masă, era tolerat doar în toiul iernii, când gerul era hain chiar şi cu ouăle corbilor, fiindcă nu se îndurau să facă focul peste zi în camera pe care noaptea o împărţea cu fraţii lui.

 

 

În dimineaţa următoare, în grădina din spatele casei, sub părul imens, pe un colţ de pătură unde învăţa Grig, poposi timid Culi. Grig îl privi insistent pentru a-l pune în încurcătură. Neştiind unde să îşi ferească privirea, Culi aştepta supus ca un câine ce vroia să intre pe sub pielea stăpânului.

– Bă! Tu nu ştii să saluţi?!

După ce Culi îşi reveni din sperietură, dădu să plece, resemnat la gândul că prietenia nu s-a închegat precum se aşteptase, precum visase.

– Stai, stai aşa! Te duci până colo la colţ şi te întorci în pas vioi, cu mâinile pe lângă  trup, cu fruntea sus şi cu pieptul afară, iar când ajungi lângă mine, mă saluţi. Ia să vedem.

Culi se ridică şi începu să se depărteze de Grig timorat în mişcări, mai ceva ca viitoarele regine ale frumuseţii în faţa examinatorilor severi.

– Hai, privirea sus, pieptul de cocoş, calcă apăsat ca un ţap, mişcă mâinile! Aşa, acum întoarce-te. Aoleu, ce soldat am să fac din tine! Dacă o să am timp… adăugă în şoaptă.

După cum am mai spus, Grig îşi alesese de unul singur facultatea la care urma să dea admiterea, de aceea n-ar fi vrut în ruptul capului să-şi dezamăgească mama, ratând nătâng examenul, însă nici pe Culi nu putea să-l lase de izbelişte. Şi când te gândeşti că nu l-ar fi descoperit dacă în urmă cu două seri nu s-ar fi dus la Fănică, fratele mijlociu al lui Culi, să îi propună să iasă la un suc undeva, ca alternativă a rutinei zilnice, deşi maică-sii îi era teamă ca „sucul” să nu fie vreo votcă ceva, deşi Grig îi dovedise că nu are de ce să se teamă în această privinţă. Seara nu avea să fie cum şi-o programase el. Nimerise la uşa vecinilor tocmai când se terminase cina, o cină ca de obicei sărăcăcioasă, iar Cotin Guscă, un om mărunţel şi aprig, şi poate nu rău din fire, ci mai degrabă îndărătnic, se aşeză pe talpa casei mari, arătându-se preocupat profund de o idee, de un gând. Grig nu aşteptă să fie invitat ca să ia loc lângă acesta pentru că oricum, până când Fănică îşi schimba hainele, ba mai trebuia să caute şi de nişte lighioi, nu avea ce face, aşa că se urcă şi el pe gorunul masiv, cioplit, ce constituia marginea târnaţului.

– Şi aşa, măi Gligoriţă, ce mai zici tu? Ce mai faci tu? deschise Cotin Guscă discuţia, adresându-i-se lui Grig ca unui prieten drag, reîntâlnit după mult timp.

– Mă pregătesc pentru examen.

– Ce părere ai despre pilda asta grozavă, că eşti om cu carte de-acum?

Trecând peste remarca „eşti om cu carte de-acum”, care l-ar fi deranjat cât de cât pe Grig dacă ar fi venit de la orice altă persoană, căci ar fi suspectat-o ca având ceva peiorativ în ea, el se întrebă dacă fusese vreo ştire pe prima pagină a tuturor ziarelor despre care habar nu avea? Ezitarea lui părea că-l dezamăgeşte crunt pe Cotin Guscă, şi totuşi nu ceru lămuriri. Ştia că le va primi după ce vecinul său îşi va aprinde ţigara căutată cu gesturi molcome. Parcă pentru a-l scuti de corvoadă, Grig scoase pachetul său de ţigări şi-i oferi una. Cu aceleaşi gesturi lente Cotin Guscă luă ţigara extrafină, cu filtru alb, o aprecie îndelung şi o aşeză lângă suratele ei mai populare, fiindcă tot una dintre acestea urma să fie sacrificată. Fumul de tutun nealintat umplu cu izul său acru curtea. Grig îşi ascunse pachetul în buzunar, fără să vrea să îşi aprindă şi el una – un fel de respect pentru persoanele în vârstă îl împiedica să fumeze în prezenţa acestora! – şi aşteptă pasiv, dându-i răgaz lui Cotin Guscă să savureze primele fumuri, deşi viermele curiozităţii începuse să muşte discret din pacienţa sa. În acele momentele de aşteptare prelungă ieşi din bucătărie Culi. Grig îl vedea după cine ştie câţi ani şi, neputându-şi ascunde curiozitatea, lua seamă la acest om ce se îndrepta cu ochii în pământ spre camera lui, spre arestul lui. În ciuda sfielii, Culi avu curaj să se oprească după ce încălecă pragul uşii principale. Iritat de faptul că fiul său cel mare nu se ascunde în casă, Cotin Guscă trase adânc din ţigară, clătină scurt din cap a nemulţumire, îşi suflă fumul în sân apoi şopti apăsat:

– Du-te-n casă, mă!

– Lasă-l, bre, lasă-l să stea cu noi. Culi, hai lângă mine! zise Grig, arătând un loc chiar lângă el.

Pus în dificultate, dar cedând dorinţei sale, riscând astfel represalii, Culi rămase locului, rezemându-se de tocul uşii. Nemulţumit că nu i se executase ordinul întocmai, Cotin Guscă se foi pe locul său, pe urmă sudui pe una dintre fiicele gemene pentru o pricină oarecare. Fata ignoră sudălmile grele ale tatălui, ca şi cum acesta i-ar fi dat bineţe a zecea oară în acea zi. Din tot tărăboiul iscat fără motiv, cel mai indispus ieşise Cotin Guscă, şi se vedea pe faţa lui că nu-l mai interesa nimic. Lui Grig i s-ar fi părut necuviincios să se arate nerăbdător să plece, aşa că, mimând curiozitatea, zise:

– Despre ce minuni e vorba?

Încet-încet, Cotin Guscă se destinse şi discuţia se lăţi şi se lungi până târziu în noapte, iscând confruntări de idei şi de păreri. În fond era vorba despre un grup de tineri – studenţi la geologie, după cum concluzionase Grig – ce au campat pe malul Lacului Negru. O studentă a dispărut în apele acestuia în condiţii misterioase. Localnicii au pus dispariţia pe seama legendei, des întâlnită în lumea toată, cu balaurul care te ucidea cu privirea, adevărat vasilisc, păzitorul castelului de cleştar de pe fundul mării, căci lacul comunica, fără tăgadă, cu marea. Grig nu văzuse vreodată iezerul şi nici nu-şi amintea să fi auzit măcar de el, însă din explicaţiile lui Cotin Guscă îl localiză undeva pe versantul celălalt al muntelui dinspre sud. Voiniceşte, într-o zi bună de mers, puteai ajunge până acolo şi îţi rămânea timp să te şi întorci. Grig se convinsese deja că era vorba despre un lac glaciar format în circurile săpate de gheţari. Cât despre denumirea lacului? Oho, în fiecare masiv muntos sunt nenumărate lacuri, dintre care unul musai poartă numele de Lacul Negru. Că lacul comunica cu marea, nici asta nu era ceva insolit. Îi explicase lui Cotin Guscă paradoxul hidrostatic, şi anume faptul, ciudat la prima vedere, că presiunea unui lichid pe fundul vasului în care se află nu depinde de forma şi de dimensiunea vasului, ci numai de înălţimea lichidului şi de densitatea lui. Explicaţia, cam doctă pentru Cotin Guscă, Grig o simplifică astfel, gata fiind să o pună pe dată în practică:

– Dacă ai jos în curte o cadă, în formă de pâlnie, plină ochi cu apă şi dacă din fundul ei pleacă un furtun subţire-subţirel – ca cel de perfuzie, de exemplu – nu vei reuşi, în veci, să ridici apa în pod.

– Mda… făcu Cotin Guscă în îndărătnicia sa. Şi tu eşti om cu carte, măi Gligoriţă, da’ şi învăţătoru’ lor nu-i de colea. El are facultăţi multe şi grele. Ce l-a putut face să se sperie atât de tare, hm?...

Pe pătura întinsă la umbra părului, Grig rememoră cele discutate deunăzi cu vecinul Cotin Guscă. „Nu! conchise el, hotărând că teoriile n-au cum să i se clatine. Chiar dacă pe tractul lacului până în fundul mării ar fi untdelemn, sau un lichid şi mai puţin dens ca acesta, totuşi diferenţa de nivel e prea mare ca suprafaţa lacului să ajungă la această înălţime. Să tot fie o mie şase sute de metri. Şi unde-i cea mai apropiată mare? Hăt!…” Grig îşi opri gândurile, frământându-şi fruntea în pumni: „Asta îmi mai trebuia: încă o fantasmă după care să îmi zboare gândul…” Îl privi amuzat pe Culi, gâdilit parcă de un gând ghiduş, apoi i se adresă ca şi cum acesta ar fi înţeles despre ce era vorba:

– Vezi cartea asta? Trebuie s-o învăţ pe de rost. Aşa cum tu ştii poezia „Căţeluş cu părul creţ”…

– Da’ eu ştiu pe de rost „Muma lui Ştefan cel Mare”! îndrăzni Culi.

– …Tot aşa trebuie să ştiu eu cartea asta, continuă Grig, ignorând faptul că a fost întrerupt. Şi ca să-ţi demonstrez câte lucruri abracadabrante se spun aici, o să citesc cu voce tare, poate aşa îmi intră şi mie ceva în capul acesta sec, sau aşa gândul n-o să-mi mai plece uşor pe coclauri. Uite, o luăm chiar de aici: „În formarea opiniilor, oamenii au la dispoziţie două mari surse – experienţa şi raţiunea. Lumea experienţei este o umbră palidă a lumii reale, inteligibile. Aşadar…

Singurele momente de relaxare pentru Grig, în orarul cazon autoimpus, erau acelea când pregătea prânzul pentru ei doi – căci Culi devenise o prezenţă cotidiană – ori când, tot ca o destindere, umpleau cu apă din gârlă o vană mare din care, spre seară, udau grădina. Atunci avea prilejul şi să se zbenguie infantil cu dragul de Culi, fiindcă acesta uitase să alerge, să ţopăie. De fapt, deplasarea lui Culi de colo-colo era o luptă perpetuă de a trece neobservat, or tocmai asta urmărea Grig, să îl înveţe să râdă şi să vorbească tare, să alerge sau să calce apăsat. Culi se arăta foarte bucuros când era pus la muncă. În felul acesta, credea el, îşi răscumpăra mâncarea pusă pe masă în faţa lui de către Grig şi tot atunci avea ocazia să aducă iar şi iar în discuţie Lacul Negru. Se vedea de departe că subiectul îl obseda. Grig accepta faptul că orice om are nevoie de mituri şi legende, iar când se sătura de acest subiect, conchidea glumeţ cu un bobârnac pe urechea sau fruntea lui Culi:

– Când o să-l văd, o să-ţi spun mai multe…

– Da’ mă iei şi pe mine?

Grig îl privea cu falsă superioritate şi neîncredere:

– Pe tine mă? Ca să te iau cu mine, îmi trebuie o zgardă trainică să nu te pierd prin târşuri sau să nu te pape balaurul cel rău, cu şapte capete…

Într-una din zile, încă de dimineaţă, soarele trecuse la represalii gratuite, aşa cum făcea de mai bine de o săptămână, încât te întrebai îndreptăţit ce i-o fi căşunat. Culi asculta cuminte cum Grig citea din manualul de filosofie. La un moment dat simţi cum creierul îi cade într-o ceaţă deasă făcând ca obiectele din jur să îşi piardă conturul, să alerge bezmetic. Era preludiul unei crize. Poate pentru prima oară în viaţa lui se opunea cu toată puterea, cu toată voinţa. N-ar fi vrut în raiul lumii să se compromită în ochii prietenului său, să-şi arate nevolnicia, slăbiciunea, infirmitatea. Mintea îşi poruncea sieşi să ţină corpul sub control, tot ea primea semnale că totul e aşa cum comanda, doar că, în realitate, trupul căzu pradă convulsiilor nemiloase. Cum stătea întins pe pătură şi citea, Grig recepţionă o lovitură puternică pe coapsă. Întorcând privirea, văzu corpul prietenului său contorsionat spasmodic. Sigur că se aşteptase să fie martorul unor crize, nu-şi mai amintea dacă în copilărie a avut parte de aşa ceva, şi se pregătise în sine pentru aceste clipe invitabile, totuşi incidentul l-a bulversat mai mult decât şi-ar fi închipuit vreodată. Cuprins de o frenezie izvorâtă din frică, s-a aplecat peste Culi şi l-a întors pe partea dreaptă, apoi i-a prins capul între palme, ca să nu se mai izbească de pământ. Nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Convulsiile erau din ce în ce mai puţin intense, din ce în ce mai rare, iar una, ca o tresărire, ca o ultimă replică a unui seism devastator, trecu prin corpul părăsit de duh şi pace. Simţind cum toţi muşchii lui Culi se relaxează, Grig îşi retrase mâinile. Clipind de câteva ori, Culi privi în jur ca să-şi dea seama unde se află, apoi, stânjenit şi temător, se aşeză pe şezut, îşi îmbrăţişă picioarele şi îşi propti apăsat şi plin de ciudă bărbia pe genunchi.

Nefericirea unuia dintre prieteni poate să aducă foarte uşor un abis de netrecut sau poate să cimenteze pe veci frăţia. Grig chiar că nu ştia ce să facă, ce să spună. Găsi drept încurajatoare o bătaie pe umăr. Culi se feri, îşi feri capul ca şi cum urma să vină o ploaie de pumni. Văzând că nu se întâmplă nimic din toate acestea, reveni la poziţia iniţială, la gândurile lui dintâi, oftă, apoi dădu să plece. Bănuind că, odată plecat, putea să nu se mai întoarcă vreodată, Grig îl rugă să rămână locului. Negăsind altă modalitate de a dezamorsa atmosfera, se apucă să citească tare din manualul de filosofie:

– „Fericirea ca problemă filosofică.  Toţi oamenii doresc să fie fericiţi. Oricât am fi de nihilişti sau…” Aici Grig închise cartea şi încercă să reproducă din memorie: „…sau de sceptici…” Ăăă! „…de sceptici în anumite momente ale vieţii…” Ăăă…

– „…Oricât ne-am îndoi că fericirea poate fi atinsă ori că merită să o căutăm, noi nu încetăm să tindem conştient sau nu către dobândirea ei, dar…”

– Stai, stai aşa! zise Grig uluit şi căută o altă lecţie: „Omul este un animal metafizic…” Să te văd!

– „În afară de om nicio altă fiinţă nu se miră de propria-i existenţă pentru toate celelalte…

Grig încercă şi cu alte lecţii. Culi reproducea din memorie, fără pauză, fără intonaţie, fraze întregi, ca şi cum manualul ar fi fost deschis în faţa sa. Poate uşor iritat, poate puţin invidios pe o memorie aşa de bună, Grig îl întrebă:

– Ce idei au promovat socraticii?

Pus în dificultate, Culi ceru iertare din priviri.

– Spune-mi şi mie o idee filosofică.

– Da’ nu ştiu… şopti vinovat Culi.

– Iu-hu! chiui vesel Grig, pentru a-i alunga temerile lui Culi. Mă, tu ai o formă clară de psitacism. Adică reproduci mecanic tot ce auzi sau citeşti fără să înţelegi sensul. Nu te întreb dacă ai înţeles! încercă Grig o glumă şi faţa i se lumină de un gând năstruşnic şi periculos de tentant: Ia să-ţi văd scrisul! zise el oferindu-i pixul şi caietul în care îşi mai nota din când în când câte ceva. Uite, scrie lecţia asta de aici până aici. Nu te grăbi…

Culi se aşeză pe burtă şi începu să scrie încordat, ca şi cum ar fi săpat după o comoară demult ascunsă, demult ştiută. Cu aerul că se afla în faţa unei simpatice şi mici catastrofe, Grig îi opri truda:

– Nu se poate aşa ceva. Tu ai scrisul unui elev de clasa a treia…

Culi nu ştiu dacă să se bucure sau nu, aşa că aştepta încordat continuarea, sentinţa.

– Încearcă să scrii cu literă mică de tipar, ca mine! îi propuse Grig oferindu-i o mostră din scrisul său.

Gata să ducă la capăt orice corvoadă, Culi se apucă să chinuiască primele litere. Grig îl încurajă mormăind, apoi exclamă încântat:

– Hai că merge! Merge!! şi îl luă pe Culi şi îl tăvăli de câteva ori. După mica lor hârjoană, Grig îi propuse să copieze manualul de la un capăt la altul: Vrei?

– Îhî! se arătă Culi bucuros.

Scăpând de această grijă, Grig se scufundă în gânduri. Ce ştia el despre epilepsie? Mai nimic. „Oricum, o să-i cumpăr vitamine, medicamente psihotrope şi psihotonice, iar glucoza solidă să nu-i lipsească din buzunare. La acestea o să mă ajute mama, că de aia e asistent medical…” Mulţumit că şi această grijă o rezolvase oarecum, macazul se schimbă şi gândul ajunse într-un depou pitit, având miros de izgonire din rai: Când a fost adusă în sat, cochetăria ei era atât de evidentă, ca un plop într-o câmpie vastă. Văzuse multe femei ce se voiau elegante, însă ea era elegantă. Primii fiori de dragoste, ea îi aruncase în inima lui. Îi aruncase dintr-o joacă, din cine ştie ce capriciu. Apoi el suferise. Suferise din cauză că ea îşi urmase soţul într-o colonie muncitorească. „Un înger printre muritorii sordizi şi vulgari” şi-o imagina cu juvenilu-i romantism. Acum era iarăşi acasă. Şi era singură! Soţul îi plecase la muncă în străinătate. De altfel, satul era ca în timp de război – rămase în el doar cei necopţi, nevolnicii şi bătrânii. Mai întâlneai pe cei atât de nevoiaşi, că nu aveau valută să treacă la vamă, şi pe cei ce aşteptau să îi ducă alţii la gară. Vinovate de prea multă tinereţe, femeile frământau, din prea multă singurătate, aşternuturile vag conjugale… Sigur că se întreba cum de se îndrăgostise cândva tremurător ca frunza plopului de ea. „E adevărat că e drăguţă, dar departe de a fi o frumuseţe!” conchise Grig în mintea sa. Acum căuta mai mult defectele, sau mai bine zis, acele mici imperfecţiuni care, atunci când eşti îndrăgostit, le găseşti adorabile, delicioase. Astfel, profilul frânt al nasului dădea senzaţia că e cam mare pe chipul slab, cu bărbia uşor voluntară; ochii mari, de un albastru intens, erau într-adevăr frumoşi, poate prea duşi în orbite, găsi Grig ceva de reproşat ochilor; sprâncenele pensate savant pe fruntea înaltă, umbrită de un breton la fel de savant, aduceau un strop de frumuseţe. Când ajunse la păr, Grig chiar că răbufni: retezat la nivelul umerilor, purtat liber, făcea ca obrajii să pară prea supţi, scofâlciţi chiar, şi nu înţelegea cum de Mary-Anne – şi numele îl găsise atunci exotic şi doar el i-l pronunţa corect, pentru ceilalţi ea fiind Mariana! – nu realiza acest lucru, sau de ce nu ţinea cont de sfatul lui, căci începuseră iarăşi să flirteze, ori poate că nu, poate că ei îi era teamă astăzi că nevinovatele ocheade de altădată aveau miros de crin, iar Grig nu concepea altfel situaţia. Probabil de aceea nu acceptase încă invitaţia lui de a bea o cafea împreună. Abia acum îşi reproşa faptul că petrecuse anii liceului în „iubiri pure” şi gândul că era încă virgin îl chinuia mai tare decât căldura, decât apropierea examenul de admitere. O urmărea cu discreţie pe Mary-Anne. Aşa descoperise legătura dintre ea şi pădurar. „Şi cine ştie câte aventuri mai are…” îi înghionti spinul geloziei inima. „Nu-nu! Prioritar trebuie să fie altceva – admiterea.” Însă, cu descoperirea de adineaori, treaba i se părea mai uşoară. Sigur, trebuia să fie complet nebun să pună în aplicare acest plan şi chiar că se întreba de unde atât curaj, de unde atât spirit de aventură la el, pentru care şedinţele cu părinţii nu constituiau prilej de reproşuri, de fandoseli. Ca şi cum s-ar fi privit într-o oglindă alături de Culi, Grig se gândea la modificările aduse fizionomiei sale, aşa încât ea să semene cu a lui Culi. „Ochii, ochii sunt cam de aceeaşi culoare şi formă. Sprâncenele lui Culi sunt arcuite, ale mele drepte. Ei, nu-i nimic – o pensetă şi să vezi cum vor semăna. Fruntea mea o micşorez cu un breton. Nasul meu e ascuţit iar al lui e cam lat la bază. Cu două segmente de tub din plastic incolor introduse în nări pe timpul şedinţei foto, se rezolvă. Buzele o să mi le sug uşor… Mai plătesc şi câteva acatiste…” Simţind relaxarea din aer, Culi se opri din scris şi zise amuzat:

– Taica, aseară, mi-a zis: „Ce păşeşti ca bonjuriştii, mă?!” Ce înseamnă asta?

Amuzându-se voit exagerat, Grig îi explică provenienţa cuvântului, însă ştia că prietenul său e departe de a avea un mers firesc, un mers relaxat. Cu treabă sau fără treabă, Grig începu să frecventeze zilnic băcănia din capătul celălalt al satului şi atunci îl lua şi pe Culi. Acesta, pe dată ce pierdea din priviri poarta casei sale, devenea tot mai nesigur şi stingher. Când se întâmpla ca pe la porţi să şadă babe la bârfe, Culi rămânea cu o jumătate de pas în urmă, ascunzându-se, pur şi simplu, drept prietenul său. Observându-i strategia, adeseori Grig îi punea mâna pe umeri şi-l obliga să meargă în acelaşi pas cu el, gândindu-se cu optimism la timpul când Culi avea să păşească degajat pe aleile campusului, ori prin oraş. Deocamdată ignora babele şi femeile care îşi şopteau în barbă vorbe despre Culi. Ignora privirile pline de uimire şi de milă. Uimire pentru faptul că nimeni nu se mai aştepta să-l vadă pe Culi ieşit din captivitatea bolii şi a familiei sale, familie mai mult ignorantă decât haină. Compasiune, pentru ce?...

– Vrei să te bărbiereşti? rosti Grig, venit parcă din cine ştie ce sfere.

Culi strânse din umeri, considerând că nu merită să opreşti munca pentru astfel de fleacuri. Grig se duse totuşi în casă şi în scurtă vreme reapăru cu trusa de bărbierit. În timp ce o desfăşura pe un taburet, auzi o voce melodioasă, uşor nazală:

– Hei, ce faci acolo?

În ciuda căldurii ce îl făcea să stea doar în slip, pe Grig îl trecu un fior ca un narcotic uşor. Controlându-şi emoţia din glas, răspunse răsucindu-se pe călcâie:

– Mi-am deschis o frizerie. Nu vii să te tund?

Alintându-se, Mary-Anne clătină din cap.

– Ţi-am spus că actuala coafură nu te avantajează deloc.

– Dar ce are?

– Te vulgarizează!

– Crezi?... cochetă iarăşi Mary-Anne.

Lumina puternică a soarelui contura, în ciuda şipcilor gardului, prin rochia vaporoasă, profilul picioarelor zvelte. Grig îşi hrăni imaginaţia şi de sub slipul său, altul de data aceasta, demonul virilităţii se zbătea în nechezat de mustang, scoţându-şi capul trandafiriu la lumină. Dorind să pară pudică, fiindcă i-a fost surprinsă privirea tocmai acolo unde îşi dorea Grig, Mary-Anne plecă aruncându-i, cu aceeaşi cochetărie, un „Pa!...” destul de languros.

– Să ştii că tund şi la domiciliul clientului!

– Poate altă dată. Acum e soacra acasă…

„Uau… ce invitaţie mai clară vreau?” gândi Grig şi, masându-şi partea din faţă a slipului, se întoarse nepăsător spre Culi. Acesta roşi ca o prezbiteră, ferindu-şi sfios privirea. „Mda, altă dată nu-ţi era ruşine să-ţi arăţi şurubelul… Totuşi, sexualitatea e o problemă pe care trebuie să o abordez. Numai că după examen, Culi, după examen… Dar dacă am să te ascund în şifonier când am s-o fac cu Mary-Anne?” Acest ultim gând i se părea cam pervers, însă tocmai de aceea…

Deocamdată Grig era mulţumit că se descurcase bine în faţa funcţionarului de la Biroul de Evidenţă al Populaţiei, şi iată că a doua zi trebuia să se ducă să-şi ridice noua carte de identitate, pentru care pozase cu fizionomia uşor schimbată.

Într-adevăr, la mai puţin de cincisprezece ore, Grig se afla iarăşi la umbra deasă a părului din grădina sa, îmbrăcat într-o ţinută sport, ţinând în mână cartea de identitate în care cel din fotografie semăna mai mult cu inocentul de Culi decât cu adevăratul posesor. Entuziasmul pentru această reuşită se dezumflă precum o băşică de porc umflată cu abur şi lăsată apoi în ger atunci când îl văzu pe Culi atât de preocupat:

– Ce-i cu tine, ai avut vreo criză?

– Nu, nu-i asta…

– Nici de mâncare nu te-ai atins.

– Nu mi-e foame.

– Ei, iată ceva nou… încercă Grig să-şi clintească prietenul printr-un sarcasm nevinovat.

Degeaba, Culi era un bulgăre de pământ pe un mormânt proaspăt. Grig aruncă actul de identitate ca pe un trofeu ros de molii şi se aşeză lângă Culi:

– Te ascult…

– Vreau să dau şi eu examen la facultate.

– Asta era? Păi să ştii că nu se prea poate. Ca să dai admiterea trebuie să termini şcoala generală, să faci liceul, să iei bacalaureatul. Or tu nu ai decât trei clase primare. Asta-i realitatea!...

– Şi eu ce-o să fac de-acum? O să mă închid iarăşi în casă, o să am iarăşi crize dese, şi acum, că sunt mult mai conştient de existenţa mea, o să-mi doresc criza din care să nu-mi mai revin, din care să crăp.

– Ho, cobe! Ho, că nu e chiar aşa!... Hai să fim realişti: că ştii filosofie, asta n-o să facă femeile să stea ciucuri la portiţa ta ca să le citezi din Platon, iar nepricopsiţii n-or să-ţi zică „Sărut mâna, coane Culiţă!” când te-or întâlni pe drumeag. Acum ai ieşit puţin la lumină. Depinde de tine dacă te scufunzi iarăşi. Eu zic să te gândeşti la fraţii tăi, în special la Nicuşor, pe care îl iubeşti mult-mult. Ce-ar fi să crezi că tu eşti fratele lor mai mare de care ei au atâta nevoie? Cât despre noi, dacă o să intru la facultate, o să-ţi las un braţ de plicuri francate şi o să-mi scrii zi de zi trăirile tale, problemele tale… Uite aşa o să fim mereu aproape. De acord? Şi cine ţi-a spus că nu o să dai la facultate?

Culi zâmbi resemnat. Cum pe chipul prietenului său nu era urmă de ironie, se gândi totuşi la vreo minune. Grig întinse mâna după cartea de identitate şi i-o arătă:  

– Ce zici, semănăm? după o pauză lungă în care citi efectul surprizei pe chipul lui Culi, Grig continuă: O să dai examen în locul meu. Mă ajuţi?

Întrebarea era superfluă şi ştia asta. Şi mai ştia că încalcă al naibii multe articole din Codul penal, dar această latură nu i-o relevă lui Culi, ca nu cumva să-l sperie.

– Uite cum facem! continuă Grig pe un ton care să îi dea încredere lui Culi. În perioada examenelor susţii că te numeşti  Burda Grigore, născut în…, la data de… Acolo o să te învăţ eu cum să te comporţi. Peste o săptămână v-om da piept cu prima probă, până atunci am să te duc în oraş de câteva ori ca să te obişnuieşti cu forfota, o să ne plimbăm şi prin campus ca să ne familiarizăm cu clădirile, cu atmosfera, cu sala de examen. Îţi place planul meu?

Fără să se gândească la cât de grea putea să fie proba la care urma să fie supus, Culi aprobă absent, căci alte interese îi supuneau prezentul. După ce se foise un timp, rosti:

– Grigoriţă, ca să pot să fiu cu totul al tău, întâi şi-ntâi trebuie să văd Lacul Negru. Poate îţi par infantil, dar ideea aceasta, subiectul acesta mă obsedează.

Grig se obişnuise cu vocabularul lui Culi, ce se vroia elevat. Mai mult, acest fapt îl încânta, dar îl şi îngrijora totodată, fiindcă sârguinciosul său prieten nu stăpânea pe deplin înţelesul tuturor cuvintelor. Alungând această constatare, prea des remarcată în gând, şi revenind la doleanţa lui Culi, Grig percepu intenţia acestuia de a face excursia ca pe o călătorie iniţiatică. Dar dacă era mai mult? Dar dacă în subconştientul lui Culi era o confruntare indirectă dintre el şi taică-său – persoana despotică, stăpână peste bine şi rău, peste lucruri şi oameni? Poate îşi  dorea o victorie asupra acestui om care declarase sus şi tare că neînsoţit nu ar avea curajul să se apropie de Lacul Negru.

– Da’ singur vreau să mă duc! condiţionă Culi, ca şi cum ar fi avut permisiunea.

Această ultimă pretenţie îi confirmă lui Grig temerile. Să se opună era riscant. Culi tot s-ar fi dus cândva. Aprobând excursia, îi punea viaţa în mare pericol. Peste toate acestea, o eventuală reuşită i-ar fi dat lui Culi încrederea de care avea atâta nevoie:

– Bine, fie… Stai, stai aşa! Promite-mi că n-o să mergi pe creastă, că n-o să mergi pe buze de prăpăstii şi nici pe malul apei. Nu vei staţiona pe versanţi abrupţi! Spune-mi iute de ce-ţi cer asta?

Ca un copil răsfăţat care şi-a obţinut jucăria mult dorită, Culi începu să se copilărească, piţigăind prima propoziţie:

– În caz că voi avea o criză… etc.,  etc. Ăăă, vroiam să îţi spun altă dată, însă nu mai are importanţă dacă o fac acum, mâine sau poimâine, cu toate că tare aş fi vrut să am confirmarea: aseară, când am plecat de aici, în faţa porţii mele simt că mi se „rupe filmul.” „Fire-ar să fie, îmi zic, măcar de aş ajunge în curte…” Când mi-am revenit, eram tot în picioare, ajunsesem în mijlocul curţii, iar poarta era încuiată în urma mea. Ai mei nu erau acasă. Ori să mă fi cărat vreun vecin, nu cred. Nu aveam treningul prăfuit…

– Ori poate?…

Sub ecoul acestei veşti neverosimile se lăsă o pauză lungă, fiecare gândind, dacă nu la miracole, măcar la o aripă de înger. Într-un târziu Grig rupse tăcerea:

– Mâine dimineaţă treci pe aici să-ţi pun mâncarea, apa şi pastiluţele în rucsac. Îţi dau o jumătate de oră avans. Atât! Ne aşteptăm acolo.

– Ba nu! Mă duc singur, mă întorc singur.

– Şi de unde ştim dacă unul dintre noi… Stai! Uite cum facem: rupem în două coala asta de hârtie. Pe ea vom scrie o maximă, o cugetare, o sentinţă sau o idee filosofică. Cine ajunge primul la iezer, pune jumătatea lui de coală, cu o piatră pe ea, pe crucea, stela funerară sau cenotaful studentei – că trebuie să fie un semn acolo – şi cel din urmă să aducă hârtia celuilalt acasă. Ai înţeles?

– Sigur, doar că eu vreau rucsacul în seara asta – cine se scoală în zori…

– …Oboseşte devreme! căută Grig să-l surprindă pe Culi cu această variantă a proverbului neştiută de acesta.

Dimineaţă, Grig se trezi greu şi obosit de parcă în ajun corhănise buşteni şi noaptea fusese prea mică pentru a se reface. Ba îl durea şi capul, ca şi cum somnul i-ar fi fost bântuit de coşmaruri. E adevărat că adormise greu cu gândul la întâmplarea din pragul serii, când maică-sa îl strigase pe Culi cu numele său. Grig s-ar fi amuzat teribil dacă incidentul n-ar fi speriat-o grozav de tare pe buna lui mamă, care a început să bată mătănii pe la icoanele sfinţite. Şi apoi mai era expediţia asta fără noimă…

„Expediţia? Ce expediţie?! Aoleu!”... Abia acum i se luminase mintea. Dintr-odată nu mai simţi nevoia cafelei, ci doar să se spele până la brâu cu apă rece, în spatele casei, la lavoarul atârnat de tulpina părului. În timp ce îşi dădea cu abundenţă apă pe faţă şi pe piept, auzi un viclean şi languros:

– Bună dimineaţa, vecine!

– La revedere! se arătă Grig sarcastic şi ranchiunos faţă de Mary-Anne, mulţumit în secret că soacra iar nu a lăsat-o pe noră să doarmă până la prânz.

– Cineva s-a trezit cu faţa la cearşaf?...

Chiar dacă acum se prefăcea a fi supărat pe Mary-Anne, nu ar fi pierdut momentul s-o impresioneze:

– Eu? Eu sunt doar grăbit. Acuşi plec într-o excursie către Lacul Negru!

– Singur?

– Singur. Vrei să vii şi tu? Nu te iau! Tu trebuie să ai grijă de puii de curcă.

– Pe unde o apuci?

Grig deşi găsi interesul frumoasei lui vecine inutil, totuşi îi răspunse, mimând iritarea:

– Pe Drumul Comorii! Pe unde altundeva?!

Mary-Anne îi trimise o bezea, dovadă că nu-i păsa de indispoziţia afişată de el, şi dispăru ca o încântare efemeră printre plantele ofilite de porumb de dincolo de gardul cu şipci. Grig îi răspunse strâmbând din nas, continuând să se şteargă vivace cu prosopul aspru. În grabă luă micul dejun, îşi prepară iute câteva sandvişuri, pe care le aruncă în geanta de umăr. Luă şi un bidon mic pentru apă. Încuie uşile, ascunse în locul ştiut cheile şi zise, nu pentru a cere protecţie divină şi nici din solidaritate cu rebelii sud-americani, un „Vaya con Dios!”, vesel şi nepăsător.

Inima îi tresări puternic, mult prea puternic decât ar fi crezut vreodată, atunci când o zări pe drumul de deasupra satului pe Mary-Anne. Aceasta păşea lin, privind prevăzătoare în sus şi-n jos, sincronizându-şi în aşa fel paşii încât, în momentul când Grig o ajunse din urmă, ea îl apucă de mână şi îl trase grăbită pe cărarea strâmtă ce intra şerpuind în lizieră. Dându-şi seama că se lăsa purtat ca un copil, Grig strânse în pumnul său mânuţa fină şi uşor transpirată. I se răspunse cu aceeaşi strânsoare plină de promisiuni şi gingăşii. Cu cât se afundau mai adânc în pădurea de pini – o pădure tânără de douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, în care tulpinile curăţate de crengile uscate păreau coloane zvelte ce susţineau o imensă cupolă verde, anevoios străbătută de vreo rază de soare – cu atât cărarea devenea mai accesibilă, dar şi mai greu de urmărit, căci deseori dispărea total pe stratul de ace moarte de pin ţesut cu muşchi şi licheni suri, gros ca un covor din palatele maharajahilor. Mergeau tăcuţi unul lângă altul pe spatele deşelat şi generos al dealului împădurit. Ea se afla la vârsta la care piciorul încă îi mai era subţire şi zvelt, iar pielea diafană şi elastică stătea bine întinsă pe carnea tare. Grig privi încă o dată femeia de lângă el: stăpână pe sine, dar sfioasă totodată, sobră, dar ispititoare, temătoare, dar îmbujorată ca o liceană. Îmbrăcată într-o rochie subţire de mătase, cu nasturi de sus până jos, ultimul nasture descheiat lăsa privirea să se desfete cu rotundul genunchilor gingaşi, neatinşi de soare. Decolteul rochiei, potrivit de generos, îngăduia să se vadă cum sânii săltau la fiecare pas într-un joc drăcesc, împlinit ca un cuib de mierlă din care îşi luau zborul pui de cuci îmbătaţi. Grig îşi trecu palma peste faţă şi se miră când constată că aceasta e udă, rece. Dinaintea lor, pădurea părea că se sfârşeşte coborându-şi cupola oblic până pe pământ. Uşor contrariat, căci Grig ar fi putut paria oricând cu încredere că deja cunoştea împrejurimile ca pe propria cămaşă, trecu prin perdeaua verde, urmând femeia. Lumina violentă  îl ameţi uşor şi se văzu nevoit să clipească de câteva ori până să-şi dea seama că ajunse într-un luminiş rotund şi atât de mare cât să-i faci dorului casă. Mary-Anne îl prinse de mâini şi îl trase pe covorul moale din muşchi şi iarbă rară şi păioasă, şoptind cum doar o cochetă ştie s-o facă:

– Vai, ce-am obosit… Stai şi tu lângă mine…

Grig se aşeză încet, afişând o mină de copil bosumflat.

– Ei, hai nu mai fi supărat pe mine… De unde să ştiu ce vroiai? Chiar mă aşteptam să mă tratezi cu o cafea, nu să…. Tu nu-ţi dai seama că eşti un copil faţă de mine?... Cum să… Altfel mi-am imaginat eu… Ştii tu… continua Mary-Anne să şoptească şi să-şi plimbe buzele fierbinţi pe gâtul de bărbat în formare al lui Grig. Atunci ai fost prea vehement, prea sigur de tine. Sincer, m-am şi speriat. Pe urmă mi s-a părut că aud un zgomot la tine în casă… M-am blocat. Nu puteam… Şi-apoi ai început să mă ameninţi. Cu el, când m-am întâlnit, am vorbit despre nişte lemne pentru la iarnă. …Eu nu sunt aşa cum mă crezi…

„De unde ştii tu cum te cred eu!?” gândi Grig ţâşnind în picioare, şi cât se legănă o frunză, dispăru prin partea cealaltă a luminişului. În scurt timp ajunse iarăşi pe drumul căruţelor. Neinhibat de vreo prezenţă, căutând ecoul, declamă cu gesturi largi: „Nu-ţi păstra virtutea, femeie, căci doar aşa vei ajunge în rai!” Eliberat de obsesia virginităţii, simţindu-se uşor ca un grăunte de polen, se miră când constată că ajunse deja pe Dealul Comorii: „Ia te uită, am şi ajuns în deal la comoară!” exclamă el şi se opri radiind de fericire, ca orice om sănătos, bucuros de o zi norocoasă. Îşi mai savură câteva clipe pacea din suflet, privind peste zări, ca un descălicător. Pentru a se bucura de porţiunea în care drumul cobora lin, hotărî să se mai odihnească un pic. Smocuri izolate de iarbă creşteau înalte, păioase, anemice, printre şisturile gri. Gorunii erau rari şi aproape toţi uscaţi, spintecaţi din vârf până în rădăcină de trăsnete. „Ia te uită: o tisă! Am să-i spun lui Paul pădurarul – rivalul meu în dragoste – că are în district şi arbori ocrotiţi de lege… Ce rădăcini aruncate au, parcă ar vrea să cuprindă comoara.” Cine nu ştia că în locul acesta şi-a pierdut dracul captura? Sătul de atâta hamalâc, a îngropat-o şi s-a dus după ajutoare, când s-a înapoiat, uitase locul unde o ascunsese, pe ce drum venise. Fârtaţii lui nu l-au crezut, ba mai mult: l-au pârât lui Sarsailă şi acesta nu l-a mai primit lângă flăcările calde ale iadului. Se spune chiar că în timpul Primului Război Mondial nemţii şi-au săpat aici tranşee, fiind o poziţie strategică; pe la miezul nopţii, ai noştri ar fi auzit urlete de groază. Dimineaţa i-ar fi găsit pe inamici îngheţaţi de spaimă. „Se vede treaba că nici dracu’ nu ştia ce căutau cotropitorii pe aici…” glumi Grig, continuând să privească atent împrejur. Pinii, plantaţi în urmă cu ani buni, se prinseseră aproape toţi, dar cu cât se apropiau de răscrucea drumului din creştetul dealului, cu atât erau mai rari şi mai piperniciţi – adevăraţi bonsai-uri. Umbra unui nor trecu peste locul sterp, ca umbra unei păsări de pradă, accentuând şi mai mult misterul. Privind hrănitoarea pentru căprioare şi observând fânul vechi din vara trecută neatins Grig simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. Îşi săltă uşor geanta şi consideră că nu mai are de ce să zăbovească locului. „Hait!” În spatele lui se auzi zgomot de vreasc rupt şi de piatră prăvălindu-se. „Nu. Nu trebuie să priveşti înapoi!” îşi porunci el în gând şi o luă la fugă. Doar câteva minute îi trebui să traverseze poiana. Drumul intră iarăşi în pădure ca un purice în blana unui ogar somnoros. Ajunse după un timp pe coama altui deal. Aici drumul se bifurca tăcut. Se opri câteva momente: „De ce nu m-am uitat înapoi? Cine putea să fie? Eresuri, dom’le, eresuri!… Dacă era Culi? Nu. N-are cum să fi fost el. Culi trebuie să aibă un avans substanţial. A fost, cu siguranţă, o jivină sau vreun moş după lemne. Ia să fii mai bărbat pe viitor!” Alegând lesne drumeagul ce ajungea, după ce trecea prin albia unui pârâiaş cristalin, în drumul forestier pentru autocamioane, porni cu aceeaşi voioşie. Ajunse într-un târziu la viaduct – o construcţie impunătoare ce unea cele două maluri ale micului defileu la o înălţime de câţiva metri. În preajma lui se aflau câteva clădiri ce constituiau centrul brigăzii silvice. Grig intră în magazinul pentru aprovizionarea muncitorilor. Cumpără două conserve de peşte şi o franzelă pufoasă. Profitând de bonomia gestionarului, se interesă dacă a văzut trecând pe acolo „un băiat în trening albastru”. Neprimind un răspuns ferm, Grig nu ştia ce să zică: dacă într-adevăr Culi a trecut pe acolo, şi nu găsea motive să creadă că nu ar fi aşa, acesta era de lăudat fiindcă a avut curajul să înfrunte de unul singur o comunitate de oameni străini, iar dacă a ocolit zona prin lizieră, Grig avea de ce să fie nemulţumit. Luându-şi rămas bun de la gestionar, îşi continuă drumul, drum care devenise de-a dreptul sălbatic deoarece şerpuia în serpentine ameţitoare, muşca din stâncă, urca oftând, cobora precaut. La o curbă, Grig îl părăsi, urmând cărarea ce ducea la o stână din coasta muntelui. Buna condiţie fizică îl ajută să depăşească repede limita superioară a pădurii de conifere. Părăsi şi cărarea, îndreptându-se spre şaua muntelui. Ajungând pe zare, panorama ce se desfăşura în faţa ochilor îl fascină. Admiră coamele muntoase ca nişte grebene de zimbri pietrificaţi. Dintr-odată se simţi pierdut într-o imensitate veşnică şi pustie. Căută din priviri acel pisc pe care cine ştie cine l-a denumit Dealul Negru. În preajma lui musai se afla şi lacul. Puritatea aerului făcea ca razele soarelui să fie nemiloase cu pupilele, cu retina. Grig miji ochii ca să poată iscodi mai bine zările. Rezultatul îi presăra tot mai multă îndoială peste pojghiţa de optimism. Înainte ca această pojghiţă să se rupă, îşi aminti că tatăl lui Culi îi spuse că Dealul Negru se zăreşte după ce cobori vreo două sute de paşi de pe creasta muntelui.

Dacă mama natură s-ar implica în faptele insignifiante ale muritorilor, ar fi regizat pentru Grig o furtună cu fulgere şi trăsnete, cu torente şi cu o eclipsă totală de soare, poate şi cu un seism, astfel demersul lui ar fi semănat poate cu o coborâre în Infern sau dacă nu, măcar cu pătrunderea într-o fosă de timp. Sentimentul de singurătate apăsătoare îl făcu pe Grig să îşi simtă tricoul rece în spate. Şi asta n-ar fi fost nimic – bucăţi din aisberg îi trecu pe şira spinării când, pe nepregătite, la picioarele lui se desfăşură, mare şi sinistră, chiuveta lacustră mărginită de un deal sterp, ca o barbă despicată. Pe drept cuvânt, adâncitura asta cu străjerul ei cu tot era acoperită cu un fel de iarbă neagră. „Iarba răsugului pe care nici dracu’ n-o mănâncă!” îi răsună lui Grig în auz vorba lui Cotin Guscă. În fundul chiuvetei, printre tulpinile unui micuţ pâlc de copaci care-l înconjurau strategic, lacul strălucea neprietenos. La rândul lor, copacii încercau parcă să îl ascundă ca pe o comoară, ca pe un blestem. Dacă Grig ar fi sesizat nefirescul prezenţei fagilor la o altitudine aşa de mare, ar fi stat mai mult pe gânduri înainte de a se apropia de ei. Ajuns la poala lor, Grig spionă cu privirea totul din jur. Presăraţi prin iarba neagră şi neatinsă, bolovanii, ca nişte tigve spălate de ploi, contrastau violent. Copacii, crescuţi prea falnici, păreau că nu au nevoie de clorofilă, căci doar câteva rămurele verzi, presărate pe ici pe acolo, îi înnobilau. Crengile uscate erau lepădate cu o grabă suspectă, parcă pentru a face un gard cu care să apere lacul de intruşi sau poate să împiedice vreun duh rău să iasă de acolo. În ajutorul lor veniseră rugii de mure clonţoşi, ruginii, lustruiţi. Grig găsi cu greu o cale de acces spre malul lacului. Crengile trosneau sub greutatea paşilor săi, stârnind ecouri scurte şi dătătoare de fiori lugubri. Lacul chiar că avea dimensiuni modeste faţă de faima sa. Malurile îi erau invadate cu perfidie de muşchi, licheni şi plante de apă care formau, ca o pleoapă rotundă, ca o crustă care încearcă să închidă o plagă, un covor plutitor pe care acum Grig îl încerca sub paşi mici, prevăzători.

– Hei, e un proces firesc de colmatare!... strigă mult mai încet decât ar fi vrut el să strige, deoarece chiar în momentul acela zări printre tulpinile încremenite între viaţă şi moarte, pe malul celălalt al lacului, crucea studentei, nouă şi inocentă. În acele momente nu remarcă dacă pe creştetul ei flutura sau nu vreo bucată de hârtie prinsă cu vreun colţ de piatră. Revenind asupra covorului plutitor, simţi cum apa întreagă bolboroseşte chiar în faţa lui, cutremurând din profunzime lacul. În nări îi intră damf de amoniac. O moleşeală implacabilă îi cotropi toţi muşchii. Peste ochi se lăsă o ceaţă deasă la fel de neînduplecată. În toată această toropeală plăcută, mai avu puterea să-şi dorească să nu cadă cumva în faţă – ar fi fost prea aproape de apă. Ca prin vis, ca într-un vag ecou al simţurilor adormite, se simţi târât pe covorul jilav. În auz îi venea de undeva, din depărtare, numele său alintat:

– Grig! Grigoriţă!! Măi Grigoriţă!!!

Ochii începură să i se limpezească iar deasupra sa chipul prietenului său drag prindea încet-încet contur:

– Ce-i cu tine măi Culi?

Acesta îşi înghiţi plânsul şi faţa i se lumină de fericire.

– Ei, acum că am văzut lacul, hai să mergem! zise Grig, ridicându-se nepăsător, ca şi cum acolo ar fi luat un picnic fad.

– Ai văzut? Ai văzut?!...

– Ce să văd? Balaurul?

– Nu… Lacul! Lacul!! exclamă Culi exaltat şi speriat.

– Ce-i cu el? Probabil că nişte gaz metan rezultat din descompunerea materiei organice în lipsa oxigenului. Ori puţin dioxid de carbon, căci în depresiunea asta se poate acumula, fiind mai greu decât aerul. Poate ceva amoniac rezultat din combinarea hidrogenului cu azotul… Trebuie să fii şi tu ceva mai sofist. Ia spune-mi, cu se ocupau sofiştii?

– Cu explicarea fenomenelor naturii, dar mai târziu ei au devenit simpli retori venali, gata să demonstreze orice.

– Ajunge! Apreciez aici şi acum faptul că eşti apt să faci eseuri filosofice, însă îmi arat nemulţumirea că a doua parte a răspunsului tău nu trebuia să o adaogi. Ştii doar că sunt sofist, sau că măcar le împărtăşesc doctrina! zise Grig, prefăcându-se supărat. Ca să-şi întărească atitudinea, căută ţigările. Odată cu pachetul ieşi din buzunar şi bucata de hârtie care căzu între ei ca o provocare.

Culi se aplecă, o luă şi o cercetă:

– „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte!Leon Bloy. Dar bine, asta e hârtia mea. Şi tu încă nu ai trecut pe la cruce...

Pe oricine ar fi păcălit scrisul lor care semăna perfect, dar nu şi pe ei. Grig se încruntă. Ar fi vrut să găsească o explicaţie oricât de naivă, de care să se fi ruşinat şi cel mai ridicol sofist.

– Nu are cum… Nu are cum… şopti Culi copleşit, privind înspre crucea studentei, studentă a cărei poveste avea să o audă de nenumărate ori, ani în şir, în campusul mustind de tinereţe al universităţii…

Vizualizări: 363

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Întâlnire cu paranormalul/straniul/ la limita realităţii. Mi-a plăcut mult povestirea. Era să zic că nu mă aşteptam să scrii aşa ceva, apoi mi-am amintit de povestirea Pragul. Stilul este acelaşi, urmărirea îndeaproape a personajului şi deznodământul care te pune pe gânduri :))

O povestire care captivează!

Mulţumesc!!

Absolut remarcabil! Nici nu ştiu ce să admir mai tare: frumuseţea stilistică, profunzimea psihologică, fundamentul filozofic pe care e construită acţiunea, măiestria cu care e codificat mesajul, mesajul însuşi?! Am petrecut ceva timp descifrând şi minunându-mă!

M-am delectat cu un text absolut minunat. Stil, personaje, descrieri, tema, toate demne de admiratie.

Felicitari!

Cu admiratie,

 

Ăhă!... N-ai pomenit de Comoara, Augusta. Acolo - și dă-i, și luptă... și luptă, și dă-i... Clopoțeii - clinc, clinc, clinc...

:)) Drag,


Augusta Cristina Călin a spus :

Întâlnire cu paranormalul/straniul/ la limita realităţii. Mi-a plăcut mult povestirea. Era să zic că nu mă aşteptam să scrii aşa ceva, apoi mi-am amintit de povestirea Pragul. Stilul este acelaşi, urmărirea îndeaproape a personajului şi deznodământul care te pune pe gânduri :))

Eu îți mulțumesc, Elena, pentru efortul lecturii.

Elena Mititelu a spus :

O povestire care captivează!

Mulţumesc!!

Am recitit cu deosebită plăcere, cu aceeaşi dintotdeauna. De la primele fraze m-au trecut fiori ai bucuriei aflându-mă între rândurile tale. Această nuvele este una de excepţie, ce mai bună nu pot zice, pentru că bune sunt toate. Subiectul, tema complexă: schimbarea radicală a destinului unui epileptic, dintr_un ignorant, într-un filosof, de către  Grig, acest student teribilist, care l-a transformat pe Culi în dublura sa, idila de dragoste platonică dar şi misterele lacului negru pe care-l ai şi în poză, fac din această nuvelă fundamentul unei proze mirifice. Apoi stilul... stilul inconfudabil, corect, colorat rafinat scriitoriceşte, aduc bucurie cititorului.

Admiraţia mea totală!

Sofy

Un text remarcabil, așa cum e toată proza lui Ion Lazăr da Coza.

           Cu stimă,

                      Prof. Valeriu Anghel

Gabriela, eu îți admir paciența cu care îmi citești proza.

Drag,

Gabriela Grădinariu a spus :

Absolut remarcabil! Nici nu ştiu ce să admir mai tare: frumuseţea stilistică, profunzimea psihologică, fundamentul filozofic pe care e construită acţiunea, măiestria cu care e codificat mesajul, mesajul însuşi?! Am petrecut ceva timp descifrând şi minunându-mă!

Și eu te felicit, Corina, pentru dragostea ce o porți cuvântului scris!

Drag,

Corina Militaru a spus :

M-am delectat cu un text absolut minunat. Stil, personaje, descrieri, tema, toate demne de admiratie.

Felicitari!

Cu admiratie,

 

Mereu atentă cu scrierile mele, Sofia.

Îndatorat,

Sofia Sincă a spus :

Am recitit cu deosebită plăcere, cu aceeaşi dintotdeauna. De la primele fraze m-au trecut fiori ai bucuriei aflându-mă între rândurile tale. Această nuvele este una de excepţie, ce mai bună nu pot zice, pentru că bune sunt toate. Subiectul, tema complexă: schimbarea radicală a destinului unui epileptic, dintr_un ignorant, într-un filosof, de către  Grig, acest student teribilist, care l-a transformat pe Culi în dublura sa, idila de dragoste platonică dar şi misterele lacului negru pe care-l ai şi în poză, fac din această nuvelă fundamentul unei proze mirifice. Apoi stilul... stilul inconfudabil, corect, colorat rafinat scriitoriceşte, aduc bucurie cititorului.

Admiraţia mea totală!

Sofy

Am (re)venit la Lacul Negru. Simțeam nevoia să evadez. Grig era acolo (și Culi). Doamne, câte mai am de învățat de la prozatorul din tine! Dar pentru că sunt pe-aproape...

Îmbrățișări,

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Rotisor a lui Mihaela Suciu
cu 5 minute în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Doamne de poveste de la țară - Crina a lui Caleopi Efrem
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Joc poetico-lingvistic a lui Elena Mititelu
cu 4 ore în urmă
Pop Dorina a postat o discuţie
cu 4 ore în urmă
Pop Dorina a contribuit cu răspunsuri la discuţia Salvatorul a utilizatorului Pop Dorina
cu 4 ore în urmă
Pop Dorina a contribuit cu răspunsuri la discuţia Salvatorul a utilizatorului Pop Dorina
cu 4 ore în urmă
Pop Dorina a contribuit cu răspunsuri la discuţia O vacanță în... război a utilizatorului Pop Dorina
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog Pastel vremelnic a lui Gabriel Cristea
cu 4 ore în urmă
Agafia Drăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pastel vremelnic a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog Epitaf fără cuvinte a lui Corneliu Neagu
cu 4 ore în urmă
Agafia Drăgan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Maria Nebuna a utilizatorului Agafia Drăgan
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de Corneliu Neagu
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog exerciții de imaginație - ipoteză a lui Mihaela Popa
cu 9 ore în urmă
Lui Ionel Mony Constantin i-a plăcut discuţia Cireşe de Mai a lui Ionel Mony Constantin
cu 11 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a contribuit cu răspunsuri la discuţia Asociaţia secretă „Broscoiul” a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Joc poetico-lingvistic a lui Elena Mititelu
cu 11 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Joc poetico-lingvistic a utilizatorului Elena Mititelu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Joc poetico-lingvistic a lui Elena Mititelu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Păsări călătoare a lui Corneliu Neagu
cu 11 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Păsări călătoare a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 11 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor