Realul este deasupra apei, irealul în interior.

Din păcate noi oamenii

Nu suntem nici păsări, nici peşti,

Ca să supravieţuim trebuie să plutim!

 

   Am fost invitat acum un an de nişte prieteni să particip la o partidă de pescuit. S-au ţinut de mine aproape două luni şi până la urmă am cedat, fie ce-o fi, pierd vreo două zile dar hai să văd totuşi cum e cu pasiunea aceasta care în sinea mea o numeam dambla, nu din răutate, dar mi se părea prea multă energie consumată, prea mult patos pentru nişte amărâţi de peşti, prea multe neveste cu nervi zdruncinaţi de atâtea scule pescăreşti.

  Plecarea a fost într-o sâmbăta dimineaţa, chiar în zori, două maşini au demarat în trombă băgând în sperietură câinii vagabonzi care visau pe mijlocul drumului.

   Starea era febrilă, grabă, goană, viteza, se părea că şi peştii erau grăbiţi şi probabil dacă nu ajungeam la ora x gata, la revedere, ne vedeam a doua zi cu dânşii.Au trecut vreo două ore de raliu sancţionat cu un radar şi o gâscă făcută afiş, ne-am desprins de gropile drumului european şi am pornit pe un tradiţional drum judeţean în hârtoapele căruia cred că maşinile se doreau căruţe, norocul lor că praful ridicat i-a făcut pe neobosiţii şoferi s-o lase mai moale mai ales că în goana lor trecuseră de o baltă, după câte am înţeles foarte bogată în peşte.

  - Gata mă că şi-aşa toţi bat aici, hai mai departe şi baltă răsuflă uşurată (cred eu), spre prânz am ajuns lângă un lac întins, un ochi imens de un albastru neguros înconjurat de păpuriş înalt, din păcate cu noi a sosit şi o furtună ce a ridicat mai întâi un zid gălbui de praf pe care l-au năruit fulgerele şi apoi l-au spălat şuvoaiele de apă ce curgeau din cer.

   Ne-am îngrămădit iar în maşini, era sufocant, dincolo lacul se tulburase, stufărişurile se clătinau besmetice şi câte un trăsnet lovea în inima apelor fără s-o rănească. Brusc am ridicat privirea spre cer. Apoi ceva spre dreapta m-a făcut atent. Nu observasem. La marginea drumului era o troiţă uriaşă. Lângă ea un om în vârstă cu o şaretă. La şaretă înhămat un măgăruş. Îi potopise ploaia dar ei amândoi, omul şi măgarul parcă erau fericiţi, de fapt bătrânul zâmbea, el nu fugea de urgia cerească, privea din când în când în sus iar la fiecare bubuitură de tunet îşi făcea cruce.

    Şoferul începu să-mi turuie la ureche: îl vezi, e tare moşul, are vreo optzeci, toată ziua umblǎ p-aici, bate câmpurile, o să ne aducă el nişte pește cǎ până ne apucăm noi ne ia foamea!

   - Uite că nu-i e frică de fulgere, cică ştie unde e comoara în pământ, nea Tudorică, mare domn!

   Se numea Tudor Drumeag şi era adevărat, umbla într-una, zi şi noapte, aproape fără odihnă. Aveam să aflu mai târziu, peste câteva ore când m-am depărtat de prietenii care se puseseră pe o beţie pescăreascǎ şi era un amurg atât de îngeresc, soarele aurise şi ultimul fir de ţărână, cerul se îmbujorase şi el ca o copilă la primul sărut pe înserat...

   Bătrânul se ţinuse de cuvânt, adusese un coş cu peşte proaspăt, acum nu le mai rămânea decât să pună de un borş pescăresc după o reţetă originală căci orice pescar ce se respectă trebuie să aibă propria-i reţetă, bineînţeles secretă şi foarte asemănătoare cu celelalte.Au băgat câţiva peşti pe grătar, fumul începu să ameţească un roi de ţânţari care se pregăteau de asediu şi aduse un câine vagabond, fusese un caniş veritabil, e groaznic să vezi un animal de rasǎ ajuns hoinar, n-are puterea de adaptare pe care tot nişte „iubitori” de animale i-au distrus- o, cerşea, cu teamǎ, cu disperare, l-am luat după mine pentru cǎ pescarii îi dădeau doar înjurături şi bolovani, i-am dat porţia mea de pește la grătar, mânca lăcomeşte, cu frică să nu i se ia, cu obsesia foamei.

   Am urcat pe un mic dâmb în vârful căruia se înălţase un salcâm, amurgul aprinsese toată imensitatea câmpiei. Am văzut şareta, se apropia încet, când ajunse aproape moş Tudor m-a salutat: nu vă ospătaţi cu domnii?

- Am mâncat mai repede şi acum privesc natura, e prea frumos aici să le aud glumele şi,.. nu le cam am cu băutura, am venit mai mult să văd cum e la pescuit că altfel...

- Domnule, eu Tudor Drumeag mă numesc, dacă vǎ face plăcere şi doriţi, putem să ne plimbăm cu şareta mea cǎ toată ziua mai mult cu Tache vorbesc, aşa îl cheamă pe măgarul meu, cǎ atunci când l-am cumpărat, era pui, în noaptea aia l-am visat pe un prieten din copilărie, Tache Doagă, pe care noi îl strigam măgarul că avea urechile lungi săracul, Dumnezeu să-l ţină în împărăţia lui cǎ a murit de mic, de tifos... mergeţi?!...

   Nu puteam să-l refuz, măcar mă alegeam cu o plimbare cât o fi ea de lungă sau de scurtă dar vedeam ceva frumos.

- Domnule să ştii că nici mie nu mi-a plăcut băutura la viaţa mea cu toate că vinul e sfânt, e sângele Mântuitorului da noi îi stricǎm rostul cu lăcomia şi prostia, cǎ nimic nu-l prosteşte mai rău pe om ca vinul, uite dumneata, acum nişte ani au venit tot aşa nişte pescari, la o baltă mai sus, cu de toate, că voiau să stea vreo săptămâna şi dacă tot era pustietate oamenilor le veni stricăciunea la cap şi hai să aducă şi femei că se găsesc, mai ales în timpurile de azi dracul vinde trupuri pe nimica, le-au găsit, că-s pe drumul asfaltat, la nişte hanuri, vai dǎ ele, îmi dădea lacrimile cǎ mai treceam pe acolo, ei dǎ beţi ce erau ce să mai pescuiască, le aducea Tudor, atunci vedeam, cred că mare blestem e pe sufletul şi trupul la o femeie să ajungi aşa de chinuită, de batjocură, nici căinii ăia când dǎ în ei căldurile nu-s chiar aşa, una mai înfiptă a luat ceva bani şi a plecat vai de ea da celelalte le-a pisat până când într-o noapte au luat-o la goană şi le-am dus eu cu şareta la gară, noroc că una era mai hoaţă şi pitise şi ea gologani măcar că putea pune de două bilete că le ajunsese.. te plictisesc domnule?!...

 - Nu, cum să mă plictisești, văd că şi măgăruşul matele ascultă că mereu dǎ din urechi!

Moş Tudor râse uşor: nu, îl supărǎ muştele!...

- Cum am zis.. au rămas singurei şi ăla de era tartorul lor cǎ la aşa păcate altfel cum să se cheme, şi-a adus aminte că are o cunoştinţă într-un sat nu departe de baltă, la Odăi, cǎ aşa se numeşte, pleacă el acolo şi îi zice aceluia dacă nu ştie vreo femeie să-i ajute, că nu se descurcă, ca o fi, c-o păţi... omul de bună credinţă o fi gândit că de, au bani, hai să-l îndrume la Sofia.

   Femeia aceea era din neamul celor de au sacul cu noroc spart şi soarta cam strâmbă că pe cât era ea de muncitoare şi curăţică, p-atât de păgubos, de leneş bărbatu-său. Da de, băiat frumos, la ea în casa l-a adus că la ai lui să dărâmau pereţii de chirpici, oameni sărmani da şi putori... cu ăsta Sofia a avut o fată şi un băiat, mai mare e băiatul care când s-a făcut şi el flăcău văzând ce nemernic de tată are s-a dus în lume şi cică e bine, trebuia să plece şi soră-sa acolo, ăsta, bărbatul o ţinea doar în beţii şi câte o bătaie, după ce au murit ai lui a vândut tot şi a băut tot, într-o dimineaţă după o furtună l-a găsit şeful de post în şanţ, în noroaie, mort... a fost de tras cu văduvia că omul e rău, mai toţi se gândesc la femeia singură cum s-o încalece, nu la ajutor şi de aceea se descurca greu, mai lucra pe la un magazin da şi acolo patronul, unu Sile, i-a zis pe şleau într-o seară să dea chiloţii jos, a fugărit-o pă câmp noroc că avea un dulău femeia, care o aştepta când se întorcea acasă şi atunci l-a fugărit câinele pe domn cârciumar... da ea munca nu a mai găsit, rar, e departe oraşul, aici dacă nu dai cu sapa, nu creşti un animal şi ăla cu mare chin, crapi!!... d-aia când venii omul să-i zică, ea zise da, mai ales că nemernicul ăla de tartor îi dădu o sumă frumuşică, dacă se gândea un pic ar fi aflat că proastă nu era, cum să-mi dea ăsta atât pe un vas spălat şi o mâncare făcuta la ceaun?...

-Vezi domnule acolo? ...E lacul Luna, ei (oftă din tot sufletul) lacul Luna... ştii că ne apropiem de Dunăre?

- Serios? Unde este? Ar fi cred cel mai frumos lucru de azi, cred că nici nu mă mai întorc!

- Uite colo, se vede puţin, o dungă, da noi acum urcăm şi în câteva clipe!...

  Bătrânul fluviu! Apăru dintr-o dată cu şuvoaiele domoale, cu apele tulburi, ultimele raze sângerii picurau noaptea în unde, cârduri de păsări sălbatice zburau uşoare, când ne-am apropiat de mal apăru în faţă o cruce cât un stat de om dar groasă, cioplită din doi buşteni, în jurul ei înfloriseră bucheţele albe, nu era nimic scris pe ea, doar scrijelit un an:199..

Moş Toader se închină: e a lui Mitroi, o să vă povestesc şi de el...

- Da să închei cu Sofia, s-a dus femeia acolo, a făcut treaba, a doua zi îl ascultă pe tartor şi o ia şi pe fiică-sa că nu ştiu cu ce i-o fi luat ăla minţile da când eşti în sărăcie greu mai asculţi de suflet şi de minte, au lucrat amândouă şi spre amiaza au început oamenii să bea straşnic, hai că le ia la un dans şi la un moment dat unu cred că i-a făcut ceva la aia mică de au tăbărât pă ele, aşa zicea Luţă care păzeşte nişte bostănarii, că el era p-acolo, pitit undeva şi vedea.

  .Maică-sa dă s-o scape pe copilă da le-au tăbărât dulăii, femeia a nimerit o toporişca şi i-a înfipt-o în şiră la ăla de-i călărea fata. Un urlet ca de fiară scopită i-a îngheţat pe toţi, Sofia şi-a smuls copila şi au luat-o la goană, ăia s-au dezmeticit şi după ele.

   Cred că atunci i-a venit ei mintea la loc şi şi-a dat seama că cu fuga n-are scăpare şi a luat-o prin stufărişuri, nemernicii văzând că nu dau de ele pornesc maşinile şi încep să dea roată bălţii până când unu a venit cu o idee, să aprindă stuful că o parte era uscat păi... cum mergeau ei înfuriaţi începu nu ştiu care măscări de lucruri sfinte şi mi-a zis Luţă cu jurământ că s-a stârnit un vânt şi o pală mare de foc s-a învârtit pă maşini, în câteva clipe au bubuit,... aşa a fost, a scăpat doar ăla lovit da toporişcă, da paralizat pă viaţa... pe ele nu le-a găsit nimeni!...

  -Vezi dumneata ce înseamnă beţia... ce înseamnă când laşi dracul să cânte la ureche... da uite îţi spun aşa un lucru, cine pescuieşte la baltă dacă nu dă de pomană are necaz mare, cine dă are spor, fie el singur sau cu bărci, e ceva verificat, probabil săracele pe lumea cealaltă sunt stăpâne pe ape ca pe lumea de aici rău le-a fost!..

 Dunărea îl ascultase, se oprise o clipă ca apele ei să prindă p  ovestea să o poată spună mai departe.   Dincolo, pe celălalt mal alerga o turmă de cai. Am coborât lângă o barcă răsturnată, cu fundul spart.

- Aia e barca lui Mitroi, Alexe Mitroi, care a fost sclav acolo, pă insula, nu, că nu e dă crezut, acu ce să zice că e democraţie, libertate, aude lumea pe la televizor, în ziar, eu nu mă uit, nu citesc că am ochii slabi şi vreau să văd doar ce a făcut mâna lui Dumnezeu cât oi mai trăi!

  -Domnu, răutatea omenească ar umple un ocean şi tot ar da pe-afară!

   Dacă n-ar fi Dumnezeu iertător şi iubitor de neamul nostru cred că de mult p-aici stăpâneau caii ăia dă zburdă acolo. Uite cum a fost cu Mitroi... Pe insula făcuse unu o fermă mare, că după 89 cine a ştiut să ia a luat, cine să fure a furat!  E, acu' îi trebuia oameni la lucru, s-a găsit, de colo, de colo,  pă mâncare şi câţiva leuţi numa` că unii ba lasă treaba baltă, ba făceau gât că e munca pă nimic, ăla ce se gândi, ia să aduc eu nişte câini, să împrejmuiesc aicea şi care n-o munci cât socotesc eu la celulă, fără mâncare, şi aşa au stat ca deţinuţii vreo cincizeci de oameni, era deştept nemernicul, erau mai mulţi de departe, ori fără acte, pribegi, Mitroi a venit că era un om muncitor şi îi promisese salariu bun, era dobrogean şi lucra pe la fermele piscicole, pescar bun, în fine, a robotit el acolo şi când a văzut că ăla face lagăr, cum îi calcă în picioare pă unii că avea o gaşcă a lui şi îi tabără cu ciomegele, cum într-o noapte unu de luase şi el vreo două ouă că mâncau ca vai da ei şi atunci l-au pisat ca pe usturoi, după care zdup, l-a dat la porci, da, aşa a fost, la anchetă s-a dovedit, da la noi banul te face din tălhar sfânt şi din prost ditamai deşteptul!

   -Ǎla mare a scăpat cu un anişor, ăia mici cu vreo zece cu toate că merită să-i arunci în saci pă fundul Dunării!... Mitroi a vrut el să se revolte da erau căinii ăia de te păzeau şi pe vreo doi îi făcuseră praf... ce-ţi povestisem mai adineauri cu pescarii şi cu Sofia?... e nimica domnule faţă de ce au făcut ăia acolo, că orice femeie a intrat vie n-a ieşit, mi-a zis-o Mitroi ,  ăla de avea pământurile dă la ta-său nu, de la mă-sa nu, luate cu japca, cu acte ticluite, ăla, avea plăcere să chinuie parte femeiască şi la început nu le făcea de petrecanie, cică le dădea acolo un ban da una smintită de durere l-a lăsat beteag de mădular şi după ce a venit de la spital a ieşit pe faţă dracul din el şi pun- te pe chinuit!

    Văzând Mitroi că de acolo poate mort să mai iasă într-o noapte cu furtună se târăşte unde erau tractoarele şi ia un bidon de motorină şi-l varsă pe maşini, ia altul, se furişează cu el şi-l varsă lângă ferma dă porci, unu la aia cu vaci şi la paie, da afla dulăii şi atunci  o ia la fugă, n-avea în mâini decât un lanţ şi cu ăla s-a apărat de jigodii, a fost mult până a pălit-o pă una dă n -a mai mişcat, când a murit şi-a doua celelalte nu mai veneau spre el, a luat-o la goană spre maluri, dacă să ducea spre ţărmul dobrogean n-avea scăpare că acolo erau bărci de pază, el a luat-o încoace, nu fusese furtuna d-adevărat în noaptea aia, mai mult vânt, focul s-a întins repede, nenorociţii în loc să stingă văpaia, să salveze animalele fugeau să prindă oamenii. Ăla mare era plecat şi aşa dăduse ordin, să-i adune şi să termine cu ei. Mitroi a avut noroc că era bun la fugă şi rezistent, că a alergat mult, un om normal îşi scuipă plămânii şi noroc a mai fost că ştia el de o barcă, barca aceea, la început când nu-i băgase în lagăr venea aici la stuf, la pescuit şi dăduse de o barcă părăsită, el a pitit-o şi a fost norocul lui că după ce a ajuns aici la vreo juma' de ora ăia cu maşinile, el se băgase prin păpurişul din partea noastră şi nici uliul nu-l vedea.

   Atunci s-a terminat cu grozăvia aia că s-a văzut de departe focul cel mare, un elicopter militar trecea tocmai când unii îi căsăpeau pe vreo doi amărâţi şi nenorociţii de au văzut că elicopterul se lasă jos au tras în el, aia le-a fost, că poliţia: nu e nimic, că e proprietate privată.. au scăpat vreo treizeci de oameni, în noaptea aia  bestiile alea au omorât vreo zece, d-aia a ridicat Mitroi crucea ăsta, să mulţumească Celui de Sus că i-a dat zile şi să-i pomenească pe cei morţi acolo... uite, când mă gândesc la treaba asta îmi vine o întrebare în minte: ce fel de neam suntem noi dă naştem şi dihănii?...

    Se lăsase inserarea.Pe Dunăre urcau bărci mari, apoi un şlep, Tache începu să ronţăie ceva, mă uitam la cruce, era parcă dată puţin pe spate de parcă privea cerul, poate vorbea cu îngerii de acolo despre faptele noastre.De undeva veni un zvon de voci, prietenii pescari cântau de mama focului, erau fericiţi sau aşa credeau ei că înseamnă să fii fericit.

   Moş Tudor se aşeza pe jos lângă cruce. Tache veni la şi îl atinse uşor cu botul, era deshămat şi în ochi i se citea o bucurie pe care numai el o simţea. Bătrânul începu să vorbească iar, cu faţa la Dunăre, cu o voce clară, anii nu-i atinseseră glasul, era limpede, cuvintele nu se poticneau, doar uneori aşteptau puţin aerul care le împingea afară;

- Vezi dumneata, ăsta e un mare păcat omenesc, să-ţi baţi joc de munca omului, să nu-i plăteşti truda, eu cred că e la fel cu a fura şi a omorî mai ales când omul acela e în nevoie, e sărman. Mila! Nu mai e milă, sau e prea puţină şi tot la săraci, şi acum şi mai nainte au fost boieri şi moşieri fără milă care au plătit, nu zic că şi ăia da aveau înţelegere au plătit că atunci când a venit comunismul cu tăvălugul a luat la grămadă şi de multe ori ăia şmecheri s-au scapăt, da cine a fost corect şi s-a ştiut nevinovat a pătimit ca boierul de la Gologani,... nu zice nimeni să nu fie bogaţi că aşa e viaţa, unu ' mai deştept, altul mai puţin, unu' cu noroc de avere, altul fără... da bătaia de joc vine tot de la necuratul, cum e şi cu femeile da am auzit că să vând ca pă vite, femei şi copii... dumneata ştii ce mare păcat e pă neamul nostru ăsta?... mai mare cum a fost că am înghiţit atâta învăţătura roşie şi ziceam că nu mai e Dumnezeu! Ce crezi, suntem noi buni creştini?   Ca să ştii, cum unii duc tineret în Vest să scoată bani din ei e mai rău cum făcea turcii, atunci aveai jug pe gât ca la vită da acu'?

  E prost că nouă dacă nu ne ajunge cuţitul la os ne facem că nu vedem, lasă că îi pedepseşte Dumnezeu! Tot Dumnezeu să facă şi să dreagă! Auzeam când mai discutau în comună cei mai cu carte că n-ai ce să faci, că am fost mereu laşi şi fricoşi!

  Prostii, care neam crezi dumneata ar fi stat când venea unu' şi altul cu furnicar de armate să se lase făcut bucăţele, fugi, n-ai ce face, şi la război să ştii că eu l-am făcut, dacă n-ai groaza morţii în sânge te prăpădeşti, groaza aia iţi dă puterea, şi credinţa, şi soarta care o ai şi cât poţi îndura şi cred că noi putem îndura multe da ăsta ne-a făcut rău, rău de tot, că nu mai e vorba să ai capul plecat, că noi de fel suntem un neam credincios şi ar trebui să ţinem capul sus, n-am ridicat biserici mari cu bogaţii în ele, noi avem mai mult bisericuţe simple şi poate d-aia Dumnezeu iubeşte mai mult pă copiii lui săraci, că obiceiurile acestea să dai de pomană, să faci pomeni, să duci apă mortului nu-s simple obiceiuri, au un rost adânc, că atunci respecţi sufletul şi dacă tu eşti un neam care vede şi lumea nevăzuta a lui Dumnezeu de ce să nu te pedepsească mai rău ca pe cei de sunt orbi şi trăiesc în orbirea lor...

     Luna se ridicase uşor pe boltă, înserarea stăpânea totul, greierii vibrau prin ierburi, apele îşi schimbaseră culoarea, la marginea lor coruri de broaşte se certau şi rădeau unele de altele. Moş Tudor îl înhamă din nou pe Tache. M-am suit lângă bătrân:

- Acum unde mergem?

- Păi zic să vezi matale ruinele de la o cetate veche, da nu ruinele, că se face întuneric într-un ceas, mai mult să asculţi un cântec. Acolo e Moş Neagoe, mai bătrân ca mine, păzeşte oile, are vreo cincizeci toate ale lui, cele mai frumoase, vrea lumea să-i dea bani grei să le ia şi p-ale lor da el le zice răzând;

 -  Mulţumesc frumos da n-am ce face cu banii, învăţaţi cum să creşteţi animalul, aveţi puţină dragoste de el şi să face frumos că are şi el un sufleţel acolo dacă dai numa' cu piatra şi parul şi cu vorba rea, creşte rău!

 -Hai că nu e departe şi pe urmă o luăm spre Lună, că acolo e loc ce n-ai văzut dumneata cât ai fost pe lumea!..

   Am mers cred vreo oră ţinând malul Dunării aproape, uneori ne opream, treceam după tufişuri, nu ştiu de ce da moş Tudor nu vroia să fie văzut de una lume şi în pustietate treceau ba o căruăţ, ba maşini, mi-a destăinuit mai târziu că noaptea în singurătate e bine să n-ai de-a face cu străini şi chiar cu de-ai tăi în care nu te încrezi, că la loc pustiu iese dracul din om şi îl pune pe făcut rele că nu-l vede nimeni de parcă Dumnezeu de sus nu se uită la oricare din noi că aceasta e puterea Lui pe care refuzăm să o înţelegem, putinţa de a ne vedea pe fiecare.

     Ruinele erau nişte ziduri groase de piatră pe care crescuseră tufişuri, iarbă şi flori,  urcai pe un mal înalt şi de pe ce fusese odată ca un turn puteai să vezi departe pe Dunăre. Moş Neagoe stătea pe un bolovan uriaş, îmbrăcat într-o cămaşa albă, cu mâneci lungi, sumecate, am aflat că era cămaşă ţesută în casă, la război, doar pantalonii îi dăduse cineva de pomană. Avea părul lung şi alb, ca şi barba, nu-i vedeam bine chipul, dar avea mâini mari, palme uriaşe, luase fluierul şi începuse cântecul. Şareta s-a oprit. Era probabil ce numim noi o doină, cu sunete dulci, unele repezite, altele se tânguiau şi altele răsunau ciudat ca dintr-o altă lume, nu te întristau, îţi dădeau o putere şi o bucurie mai presus de cea măruntă a fiecărei zile. Oile se făcură roată în jurul lui, nu mai văzusem aşa ceva, căinii care ne zăriseră rămaseră în picioare muţi, nici Tache nu mai mişca din urechi, asculta ţeapăn.

 Cât a durat? Poate o veşnicie, poate mai mult, ştiu doar că Neagoe s-a ridicat cântând şi oile după el cuminţi, s-au topit între ruine, la un moment dat fluierul a amuţit, moş Tudor îşi făcu o cuce mare:

- Domnu`, are o vrajă în el, când îl ascult simt că întineresc, zici că sunetele alea sunt ca o fiinţă ce te mângâie, de fapt şi lumina tot o fiinţă e, chiar şi timpul, că el cu mâinile lui nevăzute ne schimbă pe noi oamenii şi pe tot ce există că aşa a lăsat Dumnezeu, să fie ceva nevăzut care să lucreze cu cele văzute. A venit acu o vară un tânăr şi l-a înregistrat, cică era student nu ştiu unde şi ţinea morţiş să afle cum se numeşte cântecul. Atunci Neagoe i-a zis aşa:

- Măi băiete, cântecul ăsta nu e ca oaia aia d-o cheamă Miuţa, nu e ca mine dă mă cheamă Neagoe sau ca dulău' ăla de-i zic Moş ', e ca apa Dunării, n-are nume, i-am zis noi aşa, dă ea n-are că nu se sfârşeşte ca noi oamenii, ca oile şi căinii, cântecul ăsta nu se sfârşeşte că el vine de dincolo de mine, din moşii mei şi pleacă mai departe chiar de nu mai ştie nimeni a-l zice găseşte el într-o zi o gură şi un suflet, dumneata i-ai prins acolo doar o umbră, doar urmele paşilor în aer, dacă nu poţi să ţi-l cuibăreşti în suflet, geaba!!!

   Tudor Drumeag îmi făcu semn să mă urc lângă el. Noaptea se făcuse stăpână peste toate, era senină, Luna strălucea cu toate puterile ei şi o boare argintie se aşternea peste praful drumului, pe copaci şi câmpuri, dar mai ales pe unda Dunării. Acum era linişte, lumea omenească parcă fugise departe, doar greierii şi broaştele spărgeau aceasta muţenie vrăjită.

- Eu domnule văz multe noaptea, poate că ţi-au zis prietenii matale că aş ştii unde-s comori! Spuse cu amărăciune moş Tudor.

-Da, unu zicea că ai avea darul acesta!

- Aiureli, uite, şi acu’ dacă am merge pe unde sunt nişte ridicături de pământ, sau mai departe, aproape de Odăi e o lutărie, de ia oamenii pământ galben, da să fie noapte neagră, fără lumină, se văd pâlpâirile, da aşa e proastă gura omului, nu văd numai eu, da vezi dumneata, omul gândeşte mereu cu invidie, cu răutate: ce caută ăsta noaptea dă umblă într-una?... şi atunci ce socoteşte, că umblu după comori, că au fost, e drept, găleţi cu monede, salbe, coroane chiar, da de mult, or mai fi, ce ştiu eu? Am şi păţit-o, nişte rudari dă la comună m-au înconjurat într-o seară tot p-acolo pă la Odăi: tataie dă-te jos şi arată comoara că altfel ai belit-o!

  Încerc eu să le spun părinteşte da unu la vreo treizeci da ani dă a stat jumate numa’ în puşcării mă smulge şi mă trânteşte în ţărână şi dă-i cu picioarele, cu parii până când n-am mai auzit nimic, doar la un moment dat un glas: întoarce-te Tudor că mai ai de văzut, lasă, o să aibă ei comoara!

   Să fie a lor!

   M-am deşteptat la spital unde m-au dus nişte băieţi ce lucrau la un pod, să le dea Dumnezeu sănătate, cică atunci când am picat în leşin s-au văzut la malul de lut flăcări pâlpâind verde, comoara băă!

  Uite bă că dacă l-am pisat ne-o arată!

    Rădeau rudarii şi grămadă să sape, şi dăi şi sapă, dăi şi sapă până s-a căscat ca o intrare, vreo doi buluc acolo da începe pământul să se surpe, sar alţi doi să dezgroape da îi înghite şi pe ei, ăsta de mă bătu pă mine să baga şi el şi a venit aşa malul că numa’  capul i-a mai rămas afară şi la ziua când au sosit să-i scoată lătra ca un câine şi aşa face şi acu’, mie unu’ îmi pare rău, am rămas beteag ca pe jos merg puţin, da ei, cu ce s-au ales, pământ pă gură şi ăla nebun, da glasul ăla?...

     Eu cred că din cer a fost (îşi făcu cruce), mulţumesc Domnului Dumnezeu că mai m-a lăsat aici, de atunci nu mă mai întreabă nimeni de comori şi să feresc de mine, dă numai aia da au gânduri rele. Uite că se apropie lacul meu, că de mic copil am taina în mine şi doar băiatul meu o ştie.

   Lacul ăsta cum se vede, că de aici poţi să-l cuprinzi cu privirea, e pe o ridicătură a câmpiei, are izvoarele lui, vezi dumneata ce frumos îl îmbracă stufărişurile şi acolo sălciile rânduite de zici că aşa le-a sădit cineva, or fi venit acum zeci de ani ceva îngeri şi le-au adus că prea frumos au crescut. Lacul ăsta are o legendă a lui.Se zice că acu vreo sută şi ceva de ani o fată de boier s-a aruncat chiar în ajunul nunţii în el, voia să se mărite dar a iubit-o Luna, e, când eram mic nu cam pricepeam ce şi cum adică  s-o iubească Luna dar când m-am făcut mai măricel pustnicul ce vieţuia aici mi-a tălmăcit vorbele acestea. Acel pustnic era un om tare credincios, probabil că fusese călugăr pe undeva căci avea o carte mare din care citea toată ziua şi o icoană pictată pe scoarţa de copac, da atât de frumos făcută

că părea vie, era în ea o strălucire care te tulbura, el ţinea icoana într-o scorbură de salcie şi mereu se ruga la ea, ne citea şi noua copiilor din cartea sfântă, omul acela nu era ca ceilalţi, prin credinţă lui dobândise o putere şi te vindeca de boală, până şi pe unu îndrăcit l-a lecuit, au venit odată

 nişte popi să-l alunge şi el s-a uitat aşa lung şi a plecat capul în pământ, ca să aflăm mai târziu ca părinţii picaseră în boală grea,  cu invidie îl alungau şi din lăcomie crezând că n-o să mai vină lumea la biserică şi merge la călugăr da el chiar ne îndruma să ţinem regula bisericii şi pentru binele făcut nu cerea nimic nimicuţa, noi copiii mai ales îl îndrăgeam şi cum eu îi stăteam mai mult prin preajma îmi zice într-o zi:

- Tu ştii copile că lacul acesta are grai, vino la noapte şi o să-l auzi!

  M-am speriat la început, da de curios ce eram cum se făcu întuneric smoală am şi tulit-o la baltă. El m-a văzut şi mi-a spus şoptit să aştept, a trecut cred vreun ceas şi când era Luna sus-sus ca acuma spune să lipesc urechea de mal.La început îmi ţiuiau doar greierii în cap da la un moment aud ca nişte şoapte, era un glas tânguitor de fată care se ruga aşa de fierbinte de Lună s-o lase lângă ea. Mi s-a furnicat şira spinării şi am sărit în sus ca ars făcându-mi cruci. El m-a mângâiat pe creştet şi mi-a

zis aşa: nu te speria, e un suflet rătăcit care nu s-a tămăduit şi nu pleacă în lumea lui că e legat cu o vrajă, fata aceea de s-a aruncat în ape de mult a fost blestemată de ursitoare ca pe vremea naşterii ei mai veneau ursitoarele să-i facă omului soarta, acu au fugit ca e lumea prea rea şi Dumnezeu le-ar pedepsi că ar face sorţii prea cumpliţi şi aşa în ziua de azi soarta omului e oarbă, nu mai are un fir al ei. Fetei aceleia i se hărăzise un viitor bun da părintele ei trebuia să lase dar la ursitoare numai că era un om crescut la oraş, cu multe şcoli şi când i s-a spus a râs şi a zis: să-şi ia singure că n-o arunca în vânt cu bani şi aur că el nu vede nici o ursitoare şi atunci ele i-au hărăzit ca sufletul ei să fie dat Lunii şi vraja aceea e ca un blestem că Lună are puteri şi lumina ei i-a sucit mintea copilei, încet, încet, până când a venit noaptea nunţii şi cum s-a nimerit ca Luna să fie în puterea ei a mare a chemat-o la baltă şi aşa a fost, că Luna e în cer şi acolo Dumnezeu poate face cu Lună ce vrea, da tu să vii copile s-o mai asculţi pa fata că dacă îi aude cineva vorbele sufletul ei se alină şi iţi va da şi ţie o bucurie...

Aşa mi-a spus călugărul şi mulţi ani i-am dat crezare ca de câte ori o ascultam îmi mergea mai bine.Aş fi vrut eu să aflu mai multe de la omul acela credincios da într-o zi s-a topit, n-a ştiut nimeni când veni, nici când a plecat, da în locul acela de a vieţuit vezi o troiţa micuţă, şi aia mare unde mă adăposteam de ploaie e făcută la ruga lui, aceste două troiţe au o putere anume şi cine să roagă cu credinţă la ele izbândeşte.

   Ăsta e domnule secretul vieţii mele că nici săraca nevastă-mea nu l-a ştiut, doar băiatul meu da el e mai fricos, a venit de două ori şi apoi a zis că nu-i mai trebuie, acum, că ne apropiem şi e Luna în culmea cerului, dacă vrei să auzi şi dumneata lasă-te pa pământ şi aşteaptă!

  Am făcut cum mi-a zis moş Tudor, malul era jilav, greierii tăcuseră, cred că dacă aş fi avut un auz foarte fin puteam auzi cum trec murmurând uşor stele pe cer... linişte... deodată şoapte, am devenit foarte atent, da,  veneau dinspre lac, încet,  glasul acela sfâşietor, plin de rugă, a devenit mai clar, parcă plutea deasupra apei ca o implorare: lasă-mă să stau lângă tine, măcar o clipă lasă-mă!... restul era prea încet, erau şoapte înecate de un plâns acoperit de ape... tăcere. M-am ridicat, cred că tremuram, bătrânul veni lângă mine şi mă bătu pe spate:

- Nu-i aşa că te înfioară?  Nici eu nu m-am obişnuit, cu toate că l-am auzit de vreo douăzeci de ori în viaţa. Acu’ să mergem ca vraja s-a terminat, noaptea coboară spre ziuă şi cât `om drumeţi încet încet, să nu adoarmă Tache, da el doarme şi când merge şi nu greşeşte drumul. Să vă mai zic ceva, pe când eram de vreo treizeci de ani am văzut la conacul din Salcâmi care e un sat, aici, la o zvârlitură de piatră, am văzut un tablou mare cu o fată şi ce m-a lăsat cu gura căscată atunci era Luna aia mare pictată în spatele fetei şi parcă ea, copilă, plutea pe o apă iar părul ca de aur atingea undele. Boieru’, unu Greceanu, om cu carte da omenos văzând cum mă zgâiesc mi-a zis că e de la străbunicul lui, e fata aceluia pictată cum i s-a arătat ea în somn după ce murise înecată şi cum l-a rugat s-o zugrăvească şi  d-aia, dacă ajungem în zori acolo iţi arăt conacul, încă mai e, chiar şi tabloul, că atunci când au dat comuniştii iama în boierime, Greceanu care era tânăr atunci cică a luat-o razna şi să ruga la pictură, da vezi dumneata, ceva ceva l-a ajutat, că nu l-au dat afară ca pe alţii, i-au luat ei tot, nu şi pictura, după ce a fost vreo trei ani salahor pa un şantier a venit aici profesor şi aşa a ieşit la pensie.

   Aia de acolo, din rama e faţa lunii, s-o vezi, când oi avea matale timp să vii să vorbeşti cu Greceanu că ştie mai multe, dacă te interesează bineînţeles, toate acestea ţi le-am zis şi ca să treacă timpul mai repede da şi ca să vezi cum se leagă alea de să văd cu celelalte, de dincolo de privirea şi simţirea noastră, acum suntem prea orbi şi prea grăbiţi să mai gândim la aşa ceva, adică lumea aceasta, ca eu am vreme destulă pentru lucrul ăsta şi cred că de fapt orbeala ne-a rămas de la comunismul ăla, orbeala şi fala că vezi  Doamne ce-i aia soartă , mare prostie, aproape c ăşi o piatră are o soartă şi un rost al ei scris undeva!..

Am plecat din locul acela fără să ne uităm în urmă, Tache mergea încet,

Poate şi adormise, undeva pe Dunăre se ridicau ceţuri uşoare, nu ştiu cât am mers aşa, măgăruşul s-a oprit lângă un crâng de salcâmi. Moş Tudor coborî, îl mângâie duios pe spate şi pe urechi:

- Hai, odihneşte-te băiete, acu e gata şi noaptea, mergem la noi şi stai în grajd la umbră când s-o face arşiţa mare!  Uite colo e conacul de-ţi ziceam dumitale, căsoaie mare, ţeapănă, are peste sută, numa’ gardul la furat lumea prin patruzeci când a fost un frig groaznic şi Greceanu n-a zis nimic, a stat până după război fără şi după ce a venit urgia roşie încă vreo zece ani da până la urmă a făcut p-ăla din fier că venea unu şi altul la furat. Crângul de salcâm a fost ditamai pădurea şi când înflorea, da ș-acuma, e o mireasmă de-ţi vine a plânge.

   La vremea de dă floarea boierul cred că-şi aminteşte de tinereţea lui, de nevastă şi copiii ce i-a pierdut într-o iarnă că veneau cu o căruţă de la gară prin cincizeci şi a dat aşa brusc un viscol că i-a găsit pe toţi, ai lui, căruţaşul şi calul stane de gheaţă sub zăpezi, îşi aminteşte de ce-o fi fost frumos şi drăgăstos pe vremuri şi aşa a rămas în sufletul lui că atunci când e parfumul de salcâm mai tare cântă la pian nişte melodii aşa, nu-s ca doinele, mi-a zis mie, se numeşte clasica, e o muzică cu o durere şi o simţire mai domneasca, mai şcolită, dar tot la inimă îţi ajunge dacă stai mai mult să o asculţi.

   El nu mai are decât o nepoată de la o soră vitregă, se duce pe la ea din când în când, la Bucureşti, aici ce să mai facă, a şcolit atâţia, câte unu îl mai salută, pă caţi nu i-a învăţat limbi străine aşa, pă nimica, vine un profesor din America, e născut aici, da a plecat, de mult, da vine şi vorbesc amândoi, el stă în fata tabloului în singurul fotoliu nemţesc care i-a rămas, se uită la tablou şi discută, de parcă fata aia de acolo ar trebui să audă toate vorbele lui...

  Luna păli, faţa i se stinse, cocoşii strigau să se ridice Soarele, era o răcoare amăruie, cu gust de rouă şi de ierburi cosite, uşor o adiere de floare de salcâm, începeau să înflorească, am mers pe jos pe lângă şaretă, când am ajuns la gardul conacului moş Tudor mă îmbie:

- Ia uită-te mata, nu e geamul deschis, că dacă e deschis sigur vezi tabloul!

   M-am suit pe marginea de beton a ulucilor, da, era deschisă fereastra, am început să cercetez şi când primele raze sângerii alungară semiobscurul apăru pictura în mărime naturală, era atât de reală încât credeam că o să întoarcă spre mine capul şi o să mă întrebe ce fac, de ce o privesc, dar ea plutea, îi vedeam ochii mari, părul de aur curgător, m-am dat jos,  era mai mult decât un simplu tablou, erau  culori ce-ti  spuneau  povestea,era chipul  care astepta sa-ti  afle porivirea..

- Se spunea un italian l-a făcut, un an i-a luat, uite, dacă mai veniţi în vara aceasta mergeţi să vorbiţi cu boierul, că aşa îi zic nu domnul profesor ca ceilalţi, acu e plecat că a pus lanţul pe poarta, hai să vă duc la gara sau mergeţi cu prieteni?

- Nu, aş prefera să plec cu trenul că n-are rost să stau după ei, călătoria aceasta nocturnă a fost mult mai frumoasă!

- Îmi pare bine că nu v-aţi plictisit, v-am zis, când mai veniţi cu plăcere vă arăt şi alte locuri ca în câmpie sunt multe ascunse şi numai cine are ochi şi răbdare le vede.

Într-o oră am ajuns la gară. Aveam tren peste zece minute, l-am îmbrăţişat pe moş Tudor, l-am mângâiat pe Tache, apăru leneşă garnitură, mergeam să urc în vagon şi când să pun primul pas aud în spatele meu un glas rugător: lasă-mă să stau lângă tine! Era aceeaşi voce de la lac! Aceleaşi vorbe!

  M-am întors brusc şi am văzut o fetiţă cu păr auriu, cu ochii de un albastru adânc, era îmbrăcată sărăcăcios, femeia care o ţinea de mână o smuci enervată: treci în spate Luna ,cum a zis tac-tu!Nu vezi  cǎ  e caii nervoși!  L-am căutat din priviri pe moş Tudor Drumeag, i-am arătat copila, a dat din cap, avu un surâs şi parcă buzele lui spuseră: ea e!

   Trenul se mişca uşor, apoi luă viteză, Tache mergea spre miezul câmpiei, unde crângul de salcâmi îşi arunca parfumul peste apele răcoroase ale Lunii...

 

 

Vizualizări: 84

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am citit cu sufletul la gură.

Ce poveste! Ce limbaj, Cât patos și mister. Ce descrieri minunate!

Am călătorit alături de personaje. Uluitor de frumos.

Filosofii de viață împletite într-o logoree savuroasă  *  -Domnu, răutatea omenească ar umple un ocean şi tot ar da pe-afară!*

Sunt impresionată și felicit scrierea din tot sufletul.

cu drag, aDa nemescu

E prima proză pe care v-o citesc și are farmec. Mulțumesc!

o mega poveste. pe langa povestea principala, se tes alte povesti presarate cu franturi din intelepciunea omului simplu si cumpatat care a trait mult si a vazut multe. o placere sa petreci o noapte in compania lui mos Tudor.

citit cu placere,

Mulțumesc din suflet  Adei Nemescu , Mihaelei  Suciu ,lui Chris pentru   căldura cuvintelor adăugate  acestei  proze.

Cu  multa prețuire!

Ce bucurie să vă citesc și proză! Un text dens, corect scris, să tot citești. Iar moș Tudor, o minunăție de om. Felicitări! Chiar mi-ați făcut o mare surpriză. 

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu

Activitatea Recentă

Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Titlul poeziei, vă rog... a lui Adrian Erbiceanu
cu 16 ore în urmă
Postare de log efectuată de Adrian Erbiceanu
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Plouă peste toate... a lui Grig Salvan
cu 21 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plouă peste toate... a utilizatorului Grig Salvan
cu 23 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Va veni cândva o altfel de zi... a utilizatorului Grig Salvan
cu 23 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a utilizatorului Grig Salvan
cu 23 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog (Fulger în doi timpi) a utilizatorului Costel Zăgan
cu 23 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu cred în accidental a utilizatorului MARIA VASILESCU
cu 23 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a utilizatorului Grig Salvan
cu 23 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poem din călătorie a utilizatorului Nicoleta Cheles
cu 23 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu fiecare pas a utilizatorului Adrian Erbiceanu
cu 23 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Revelație a utilizatorului Nicoleta Cheles
ieri
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Stingherirea colţului alb a utilizatorului Nicoleta Cheles
ieri
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Stingherirea colţului alb a lui Nicoleta Cheles
ieri
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Va veni cândva o altfel de zi... a utilizatorului Grig Salvan
ieri
Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inima a utilizatorului Gheorghe
ieri
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plouă peste toate... a utilizatorului Grig Salvan
ieri
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Au fost odată nişte oameni a utilizatorului MARIA VASILESCU
ieri
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inima a utilizatorului Gheorghe
ieri
Postare de log efectuată de Grig Salvan
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor