Iese din casa întunecoasă și rece ca înfiorat de-o spaimă fără nume, parcă împins de la spate de o forță nevăzută… lăsându-și în urmă soția, trântind nervoasă vasele de la bucătărie și bodogănind reproșuri în urma lui, cu o voce stridentă ale cărei ecouri reverberează în semiîntunericul casei ca-ntr-o peșteră adâncă.
     Iese în lumina orbitoare de afară parcă mai mult pe sus, purtat ca de-un vânt jucăuș prin văzduh… ceea ce are darul să-l sperie de moarte! Dar se sperie și mai tare când, în locul curții și a grădinii de zarzavat cu mica livadă din fund, vede un lac albastru ca cerul, înconjurat din toate părțile de sălcii plângătoare! Se rotește amețitor prin aer, ca o pasăre pe deasupra apei limpezi, ușor vălurită de vânt iar sălciile din jur își clatină pletele verzi unduitoare, strălucind în bătaia soarelui. E înfiorat de spaimă dar și de un fel de bucurie copilărească, i se pare totul de o frumusețe neasemuită!

     Se trezește brusc, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul! Se zărește de ziuă, e singur și speriat în încăperea sumbră și încremenită. Nu se aude nici un zgomot în casă, soția, care doarme în camera alăturată, încă nu s-a trezit. De afară se aude doar ciripitul unei păsări matinale și freamătul unui copac de sub geam, în vântul dimineții. Are o senzație de sufocare și leșin, parcă se rotește casa cu el, închide ochii și încearcă să se liniștească dar sângele-i zvâcnește cu putere în piept și în tâmple. E speriat că visul… același vis, se repetă obsedant de atâtea nopți! Ce-o fi vrând să însemne? E-adevărat că era un vis al lui din copilărie să aibă un lac al lui. Numai al lui. Și multe sălcii plângătoare în jur, sub care să stea și să viseze… Dar de ce-l bântuie acum noapte de noapte? Asta nu înțelege și e speriat de-a binelea…
     Cuprins ca de un atac de panică se ridică brusc din așternut și, ca în transă, doar cu un halat luat la repezeală pe corpul gol, iese în lumina slabă a zorilor. Încă nu s-a luminat pe deplin dar vede curtea și grădina la locul lor dintotdeauna, nimic nu s-a schimbat. Grădina de zarzavat e încă nesăpată deși e sfârșit de aprilie și toate grădinile din jur sunt de mult săpate și semănate. În grădina lui au năpădit buruienile și tufele de urzici, grase în urma ploilor abundente din ultimele zile. A neglijat-o ca niciodată. Deși e sursă importantă de hrană a familiei pe toată perioada anului. Pomii din fundul grădinii încep să-și scuture deja florile în briza ușoară a dimineții.
     Aude zgomot în spatele său. Mariana iese și ea din casă trântind cu putere ușa. Dar el nu se sperie câtuși de puțin. E de mult obișnuit cu istericalele ei de dimineață. Îl ia la zor:
     - Ce-i cu tine aici? De ce n-ai somn la ora asta? Măcar dacă ai lucra și tu ceva, dacă te-ai apuca de săpat! Umbli ca năuc cu noaptea-n cap dar nu faci nimic! Stai și te tot uiți și visezi cu capul în nori! La ce naiba mai visezi, nu știu! Ai în cap numai prostii și poezii de-alea de-ale tale de doi bani!
     - Liniștește-te, te rog. Trezești toți vecinii cu țipetele tale.
     - Nu te mai suport în felul acesta! Ori ești bărbat normal și mă ajuți la treburile casei și te apuci și tu de grădina asta, așa cum făceai și altădată… ori te las și plec la mama! M-am săturat! încheie ea furioasă la culme și se retrage iar în casă trântind ușa cu și mai multă putere.
     De când le-au plecat copiii care-ncotro și au rămas singuri în toată casa, în loc să aibă mai multă liniște și pace, tensiunile și nervozitatea au atins între ei cote paroxistice. Poate e de vină și apropierea celor cincizeci de ani, vârstă critică după unii antropologi. Sunt mai nervoși, mai arțăgoși, le sare țandăra din orice nimic. Și sunt tot mai îndepărtați unul de altul. Au camera lor fiecare și nu-și vorbesc uneori cu zilele.
     De fapt el s-a simțit mai mult singur toată viața. A avut universul lui de preocupări intelectuale pe care ea, mai pragmatică și mai limitată în astfel de preocupări, nu i le-a înțeles, nu atât din rea voință cât mai mult din neputință. Erau diferiți, poate prea diferiți. E greu de spus, în astfel de cazuri, cine poartă vina. Cel mai probabil… nimeni. Nimeni nu-i vinovat. Decât, poate, întâmplarea care i-a unit. I-au unit atâția ani doar casa și copiii. Dar acum? Copiii sunt plecați. Iar pe el casa și gospodăria nu-l mai pun deloc în mișcare așa ca altădată. Iar de comunicat, aproape nu mai comunică. S-a refugiat mai mult în scris, în muzică și meditație. Lăsând casa, curtea și grădina mai mult în paragină. Ceea ce ei îi provoacă zilnic adevărate crize de isterie.
     De câteva ori chiar s-au despărțit. Ea a plecat la mama ei în satul vecin. Acum îl tot amenință că într-o zi va pleca definitiv. El o ascultă mereu în tăcere și nu încearcă vreodată să-i oprească nici reproșurile nici plecările.

     Îl prinde răsăritul soarelui stând tot nemișcat în mijlocul curții. Mariana iese iar din casă, de data asta să dea de mâncare la orătănii și la cei doi alsacieni din curte.
     - Și-acum ce tot stai proțăpit acolo de o oră? Ar fi cazul să te apuci de săpat în grădină, mai întâi straturile pentru legume iar pentru cartofi să aduci pe cineva cu plugul. Să putem semăna și noi ca toți oamenii că vremea e târzie. Ești în vacanță de o săptămână și nu faci nimic. Săptămâna viitoare începe iar școala. Iar ești ocupat toată ziua cu lecțiile și iar rămânem cu toate vraiște.
     - În primăvara asta nu mai sap grădina! se aude el vorbind și e uimit la culme că se aude vorbind astfel.
     - Ce vorbești? Gil, tu ai înnebunit? Vrei să lași grădina pustie, plină de bălării și urzici, să râdă toată lumea de noi? Vrei să cumpăr tot anul legume și cartofi din piață? Spune! Asta vrei? Ce ai de gând să faci cu grădina asta?
     El tace în continuare, încruntat și întunecat la față.
     - Vorbește! Ce-ai de gând să faci? țipă ea, disperată de muțenia lui.
     - Vreau să fac un lac cu sălcii în jur! se aude el din nou vorbind ca și cum ar vorbi altcineva dinăuntrul lui pe care nu-l poate opri cu nici un chip.
     Femeia face ochii mari și rămâne stană de piatră, necrezându-și urechilor. Apoi furtuna se dezlănțuie:
     - Ești nebun de legat! Doamne, Dumnezeule, cu ce bărbat m-ai bătut! Rupt de realitate! M-am chinuit o viață cu tine! N-ai fost în stare de nimic! Alții au făcut averi și tu te-ai mulțumit cu un amărât de salariu de dascăl! Și nici de gospodărie nu te-ai ocupat ca lumea! N-ai știut decât să visezi la tot felul de prostii și la mâzgălelile tale pe hârtie care nu ți-au adus nici un folos în viață! Gata! M-am săturat! Mi-a ajuns până în gât viața cu tine! Te-am lăsat și am plecat! De data asta definitiv! Nici să nu mă mai cauți! Adio! Și izbește din nou ușa cu putere, apoi celelalte uși din casă și toate dulapurile, semn că-și pregătește bagajele, turuind mereu de una singură.
     El rămâne tot nemișcat în mijlocul curții dar simte cum crește în el, tot mai puternică, o hotărâre care-i dă fiori, plăcută dar și sumbră în același timp: da! va face lacul cu sălcii plângătoare în jur! Cât toată ograda, grădina și livada la un loc! Se miră de unde-i vine, năvalnică și de neoprit, această stranie hotărâre. E-adevărat că și-a dorit asta încă din copilărie... dar e un vis de-a dreptul absurd acum, în situația în care se află… fără bani și fără pământ, doar cu câțiva ari de grădină.
Măsoară lung din priviri curtea și grădina… și vede lacul cu sălcii. Vede apa lucind enigmatică și sălciile legănate de vânt… și pajiștea înțesată de flori în toate culorile și băncile de șipci vopsite în verde intens la umbra sălciilor… și nuferi pe lac… și trestia foșnitoare… E dintr-o dată cuprins de o frenezie cum n-a mai cunoscut din tinerețe. Sângele s-a trezit la viață și e un torent năvalnic prin artere. E mai hotărât ca oricând s-o facă! Indiferent de toți și de toate! De-ar fi să piară lumea! Și el odată cu ea.

     Mariana a plecat. Dar nu înainte de a-și vărsa tot focul prin vecini, dezvăluind nebunia care l-a cuprins pe bărbatul ei. Care vrea acum cu orice preț să distrugă bunătate de grădină și mica lor livadă cu pomi și viță-de-vie ca să facă peste tot o baltă uriașă cu sălcii de jur-împrejur. Nici măcar o baltă de pește care tot ar mai aduce un venit! El nici nu vrea să audă de o pescărie! Doar de frumusețe! Și-atât!
Vestea s-a răspândit ca fulgerul nu numai în comuna lor ci și în toate așezările din jur. Toți discutau cu uimire de un dascăl care vrea să distrugă gradina casei sale pentru a face o baltă imensă. Care nici măcar pește nu va produce în locul legumelor și fructelor atât de necesare în gospodăria de la țară. Dar lui nu-i păsa câtuși de puțin că e ”senzația zilei”, că la toate cârciumile din șapte sate se vorbea doar de el și de nebunia lui.

     A început o asiduă căutare de bani. A umblat zile în șir pe la rude apropiate și prieteni. Dar sumele adunate erau cu totul insuficiente. Și-a vândut motocicleta adusă din Austria cu care făcea furori pe șosele. Inclusiv casca japoneză și costumul modern de piele. A vândut toate orătăniile din curte că și-așa Mariana nu mai era să le dea de mâncare. Inclusiv cei doi alsacieni la care ținea atât de mult. I-a vândut Marianei până și mașina de cusut Singer, veche și valoroasă, moștenire de familie de care era foarte mândră. Puțin îi mai păsa de scandalul monstru pe care-l va face când va auzi. Dar banii erau încă departe de a fi suficienți pentru proiectul colosal pe care trebuia să-l susțină.
     Singura cale mai rămânea un împrumut la bancă. Dar cum? Și de unde? Ce bancă îi va acorda un credit atât de mare? Cu ce garanții? Speranța lui era Oana, fiica vecinilor din fundul grădinii. Doar ea putea să-l ajute. Era ,de mai mulți ani, șefă de agenție la o bancă în B. O știe de mică și o știe ca pe o femeie nu numai de o frumusețe și gingășie aparte și în același timp deosebit de bună și generoasă, iubită de toată lumea, nu doar de cei pe care de atâtea ori i-a ajutat de-a lungul timpului. Și el o iubea dintotdeauna pentru felul ei sensibil și melancolic, pentru finețea și frumusețea purtărilor ei de prințesă. De neînțeles pentru toți era faptul că nu era căsătorită încă, deși împlinise deja treizeci și patru de ani. Era o mare enigmă pentru toți. Mai puțin pentru el. El înțelegea că, la felul ei special de a fi, greu și-ar fi putut găsi un bărbat potrivit. Spera din tot sufletul pe ajutorul ei, ca ultimă soluție posibilă și miza într-un fel pe faptul că știa de multă vreme că Oana îl place. Era clar că are o simpatie deosebită pentru el. Și-a dat seama de mult din felul cum îl privea și-i vorbea, din felul cum își făcea mereu vorbă cu el sau îl vizita acasă sub tot felul de pretexte. Spre enervarea soției care nu o putea suporta, nu numai pentru atenția exagerată arătată soțului ei ci și pentru felul de a fi, total diferit de al ei, când venea vorba de ea nu o scotea din sclifosită și prefăcută.

     Și-a luat inima-n dinți și a pornit într-o zi spre oraș, la agenția unde Oana era responsabilă cu creditele acordate clienților.. Acolo, lume peste lume. Toată lumea avea nevoie de bani. Oana l-a observat și a vrut să-l cheme în biroul ei, peste rând. Dar el a refuzat. Nu voia nici să-și ridice oamenii în cap, și-așa destul de nervoși. Și, în plus, avea nevoie de liniște și singurătate pentru a purta o discuție atât de delicată.. Așa că a așteptat, învârtindu-se fără rost prin oraș și răsucind planuri în cap, până spre sfârșitul programului de lucru.
     În sfârșit, singuri în biroul elegant și liniștit, el s-a confesat Oanei ca în fața unui duhovnic. I-a spus ce vrea să facă. La început Oana a avut un zâmbet profesional ca în fața oricărui client al băncii. Treptat însă zâmbetul ei a devenit tot mai cald și apropiat. Și parcă era tot mai amuzată de povestea pe care o asculta, ca de o șotie făcută de un copil nostim pe care nu te poți supăra. Așa îl privea, cum privești un copil. Asta în ciuda celor cincisprezece ani de viață pe care el îi avea în plus. Apoi el tăcu, parcă obosit și aștepta cu emoție răspunsul Oanei. Dar ea tăcea ceea ce lui îi sporea emoția și-și vedea tot mai mult speranțele spulberate.
     - Mă uit la dumneavoastră – începu ea pe un ton cald și binevoitor. Vă știu dintotdeauna, un bărbat serios, inteligent și cult. Și aveți, oricum, o anumită vârstă. Ceea ce mi-ați spus acum mă sperie și mă încântă totodată. Îmi vine greu să cred că cineva în situația dumneavoastră se încumetă la așa ceva. Eu am ceva bani în contul meu dar… sincer vă spun, n-aș avea curajul! Am auzit și eu povestea spusă de toți cei ce vă consideră nebun. Eu vă spun sincer… vă admir. Mi-amintesc de vremea când eram la școală. Știam încă de atunci că scrieți literatură. Mai am și acum unele reviste în care ați publicat. Le păstram cu sfințenie și încercam și eu să scriu. Stăteam adesea ascunsă în spatele gardului din fundul grădinii și… mă uitam cum scrieți, la măsuța de sub nuc, cu o cafea alături, cu ochii visători. Încercam să vă văd mai bine ochii și să-mi dau seama din ei ce simte și ce gândește un poet atunci când scrie. Mi-erați atât de drag, atunci… acolo… Încercam și eu să scriu și vă dedicam versuri… dar le-am păstrat fără să le arăt vreodată cuiva. Le consideram intime, cu adresă precisă, doar pentru dumneavoastră.
     - Spune-mi Gil, Oana. Te rog. Acum ești de mult femeie în toată firea și diferența între noi s-a estompat cu timpul. Ții minte, Oana? Eram încă student, tu aveai vreo cinci-șase anișori și veneai în grădina noastră, o floare printre celelalte flori din grădină… și te ridicam în mâini să culegi cireșe de pe crengile mai joase… dar după ce le culegeai tu le aruncai în joacă.
     - Nu-mi doream atât de mult cireșele cât îmi doream să-ți simt mâinile strângându-mă de mijloc. Mă simțeam atât de bine… în siguranță în mâinile tale puternice de sportiv. Dar să lăsăm acum amintirile, că avem o problemă serioasă de rezolvat. Cu proiectul tău sunt ceva probleme. Nu numai că nu e productiv, dar la asemenea sumă tu nu prea dispui de garanțiile necesare… dar o să vedem cum facem. Îți promit să obțin banii pentru tine. Am să mă folosesc de toată influența pe care o am pe lângă șefii mei de la sediul central.
     El e în al nouălea cer și se ridică brusc în picioare, ia mâinile Oanei și le sărută cu recunoștință, ea rușinată parcă, încearcă să le retragă dar nu prea tare, zâmbește și ea emoționată la culme și roșie ca focul. El ar săruta-o și pe obraji dar nu îndrăznește, i se pare că ar fi o îndrăzneală prea mare și nu știe cum ar interpreta ea gestul acesta.

     

     A obținut, în sfârșit, finanțarea, garantată cu casa, terenul și proiectul însuși. A angajat imediat o firmă cu utilaje grele pentru săpături. Satul a început să vuiască și să trepideze din temelii scuturat de excavatoare și buldozere care, ca niște monștri metalici, au început să rupă hălci din pământul gras al grădinii pe care l-a muncit o viață din greu pentru câțiva saci de legume și fructe. Acum pământul negru era smuls de cupa excavatorului și aruncat, asemenea unui gunoi nefolositor, în benele basculantelor de șaisprezece tone și depozitat apoi de-a lungul râului din preajmă.
     Oamenii veneau buluc să vadă minunea și priveau uimiți șantierul duduind de motoare grele, își făceau cruce și plecau mai departe. Nu le venea să-și creadă ochilor. Parcă trăiau un coșmar. Așa ceva la ei în sat nu se mai pomenise. Pomii înfloriți erau pur și simplu smulși din pământ ca niște uriașe buchete de flori albe și roz, aruncați și ei în spinarea basculantelor și apoi străbăteau satul, triști, spre locul de înmormântare de pe malul râului.
     Zi după zi, acolo unde cândva fusese grădina de zarzavat și mica livadă de pomi acum se căsca o uriașă groapă neagră ca o gură imensă fără dinți, strigând în tăcere spre cer. Babele veneau, parcă temătoare, până spre marginea gropii, se uitau cu ochii măriți de groază ca și cum ar fi văzut însăși gura spre iad, își făceau cruci repetate, apoi se luau de braț și plecau șușotind între ele.
     Lumea vorbea agitată și neliniștită în spatele lui, dar el nu mai vorbea de mult cu nimeni. Ca și cum ar fi fost singur cu visul lui. Doar muncitorilor le mai răspundea când și când, laconic, la întrebări strict legate de problemele din șantier. Emoția îl copleșea. Pozitivă și negativă, bucurie și spaimă, de ceea ce făcea. Dar pentru el nu mai era cale de întoarcere. De-acum trebuia să meargă hotărât până la capăt.

     Și a mers. După încheierea săpăturilor, a căptușit groapa imensă cu o folie specială, groasă de un deget, adusă tocmai din Italia, pentru ca apa din lac să nu se scurgă în pământ. Apoi a canalizat și redirecționat un pârâu din apropiere îndreptându-l spre lacul său, ca sursă permanentă de apă. În decurs de două săptămâni lacul era aproape plin. Mai ales că și plouase din abundență în ultima vreme. Dar, deși acum era aproape plin, nu arăta deloc bine. Nu arăta decât ca o imensă baltă murdară, cu malurile negre din care, din când în când, se rupeau bucăți de pământ îmbibate de apa ploilor și apa lacului care bătea la țărm unduită de vânt. Bucățile se scufundau murdărind apa și mai mult. Ceea ce vedea nu-l mulțumea deloc. A adus o firmă care a betonat în câteva zile tot malul de jur împrejurul lacului. În sfârșit malul era fixat iar apa începea să se limpezească devenind cu fiecare zi mai clară și mai albăstrie.
     Următorul punct pe lista de operațiuni erau sălciile. Dar cum să planteze puieți de salcie care ar fi avut nevoie de ani buni ca să crească atât cât și-ar fi dorit el? Avea nevoie de sălcii adevărate, mari și pletoase. A decis că trebuie să găsească undeva sălcii mature, gata crescute, de zece-cincisprezece ani, pe care să le mute cu totul pe malul lacului său. Părea ceva de neconceput. Cu toții l-au luat în derâdere ori s-au mulțumit să ridice din umeri. Cum să scoți din pământ salcie bătrână ale cărei rădăcini groase cât piciorul ajung și la câțiva metri lungime? Apoi cum s-o transporți fără să-i distrugi coroana foarte fragilă și cum s-o replantezi ca să se și prindă în noul său amplasament? Sălciile de care avea nevoie le-a găsit într-un parc municipal ce urma să fie dezafectat și reamenajat ca parc de joacă pentru copii. A plătit la primărie cele șapte sălcii uriașe, dar cum să le mute la el acasă? În cele din urmă a găsit o firmă care s-a încumetat să execute operația complicată, pentru o sumă destul de piperată, dar în faza în care era nu mai putea să se împiedice de niște bani. Săpând masiv în jurul lor au reușit să le scoată din pământ cu rădăcinile aproape intacte, să le încarce pe trailere lungi, în picioare fiecare, bine ancorate cu cabluri în toate direcțiile.
     Transportul lor spre lac a fost el însuși un adevărat spectacol. Lumea privea înmărmurită cum un șir de sălcii uriașe mergea de-a lungul șoselei clătinându-și în mers pletele verzi și bogate. În sat a fost o adevărată minune procesiunea sălciilor mergând ca niște uriași în picioare printre casele scunde. S-au săpat apoi gropi suficient de adânci în care rădăcinile imense au fost așezate cu grijă și pământul bătătorit zile la rând cu utilaje speciale ca sălciile să nu se incline sub propria greutate. Acum arătau minunat. Nu se mai sătura să le admire cât era ziua de lungă, chiar și noaptea ieșea să le vadă în lumina lunii. Veneau și oamenii să le privească uimiți cum arătau, de parcă acolo crescuseră, în mijlocul satului lor!
     A urmat iarba și florile. Iarbă iar nu putea să semene și apoi să aștepte luni întregi să crească. Așa că a adus cu camioanele unei firme brazde de pajiște gata înierbată care au alcătuit, în câteva zile, un covor verde miraculos acoperind pământul negru, clisos. Covor pe care o firmă de floricultură l-a împestrițat cu flori în toate culorile. A așezat bolovani ornamentali, aduși dintr-o mare carieră de piatră, pe o bună bucată din țărm, dând un aspect și mai natural lacului.
     A plantat apoi stufăriș și trestie… și papură cu periile ei negre și catifelate, de mare efect. A adus nuferi albi și galbeni, iar în uriașe vase de plastic o mulțime de flori de baltă dintre cele mai exotice și mai viu colorate. Era o mare încântare suprafața apei împânzită de verdele frunzelor și corolele florilor multicolore. Totul parcă acolo crescuse, totul parcă era acolo de când lumea. Se gândea acum la tot soiul de vietăți de baltă, iar fi plăcut păsări… cel mai mult și-ar fi dorit două lebede… dar cum să le țină captive pe lac? Ar fi zburat cine știe unde. Dar speră să cuibărească în curând prin stufărișul des tot felul de alte păsări de baltă. Și… cine știe… poate cândva vor veni și lebedele, singure, atrase de frumusețea și liniștea micului paradis. A văzut în ultimele zile două păsări mari, albe, rotindu-se sus, la mare înălțime dar i s-au părut a fi mai degrabă berze. Lebedele vor descoperi mai greu mica lui oază de apă și verdeață. Deocamdată s-au cuibărit doar broaștele, primii lui locatari. Pe care le iubește pentru că seara cântecul lor e atât de duios și de liniștitor, ca o rugă.

     În sfârșit, totul e gata. Se simte la capătul puterilor… dar împăcat și mulțumit de ceea ce a făcut. Probabil așa s-a simțit și Dumnezeu în ziua a șaptea. Azi au sosit și băncile de lemn vopsite în verde adânc și montate sub fiecare salcie. Pășește agale prin creația sa, cu picioarele goale prin iarba și florile pline de roua înserării. A înălțat un gard viu uriaș, de peste trei metri, de jur-împrejurul paradisului său, încât nimic nu se mai aude din lumea de afară, doar un zumzet stins, liniștitor. Parcă-i țiuie urechile de-atâta liniște. Doar când și când câte un brotac sparge liniștea înserării cu orăcăitul lui senzual… apoi sare în apă cu un scurt plescăit. E atât de frumos… e divin totul și … totuși. Își amintește versurile lui Arghezi, „De ce-aș fi trist? Și totuși…” O mare singurătate îl apasă. Acum parcă și-ar dori până și reproșurile nevestei… doar să audă glas de femeie.
     Aude însă pași pe aleea dinspre poartă. După cum sună de ușori ar putea fi… chiar de femeie. Se-ntoarce și… e Oana! Parcă mai subțire de cum o știe, stând așa în lumina sângerie a amurgului. Se oprește, parcă temându-se să mai înainteze în noua lume.
     - Am venit… să văd ce ai făcut - începe ea timidă, aproape în șoaptă, parcă să nu trezească duhuri nevăzute din noul paradis.
     - Vino, Oana! – o îndeamnă el, înviorat dintr-o dată. Te așteptam.
     Își dă seama că a spus mai mult decât s-ar fi căzut unei femei care nu era a lui. Cu ce drept o aștepta?
     - Adică… Voiam să vină cineva… să nu fiu singur. Tu n-ai mai venit de mult.
     - Recunosc că te-am evitat în ultima vreme, știind cât ești de stresat și de preocupat cu munca ta. Nu voiam să te distrag. Te vedeam tot timpul încruntat și tăcut. Dar acum, că s-a terminat totul, am venit…
     - Mă bucur enorm că ai venit, Oana! Hai să stăm pe o bancă. Azi le-am adus și încă n-am încercat vreuna.
     Se așază, puțin rigizi, puțin crispați, ca doi adolescenți la prima lor întâlnire. O vreme se lasă tăcerea…
     - Am venit să văd rezultatul final al proiectului tău – începe ea cu tonul cu care funcționara de bancă vorbește cu clientul despre credite și investiții.
     - Sigur, E dreptul tău. Aici sunt și banii tăi. În bună măsură ce e aici e făcut cu bani de la tine.
     - Greșești! spune ea și râde ușor. Aici sunt doar banii tăi. Eu te-am ajutat doar să-i obții.
     - Stai liniștită. Nu te speria. Știi bine că voi plăti până la ultimul cent. Nu vei avea nici un fel de probleme din cauza mea.
     - Știu, Gil. Nu-mi fac astfel de probleme. Dar aș vrea să-ți propun, cam târziu ce-i drept, un mic parteneriat. Aș vrea să ne asociem la „afacere”, să preiau eu jumătate din investiție. Ce zici? Mă vrei parteneră?
     - Glumești, desigur. Ce ai avea de câștigat dintr-un proiect pur estetic, ceva ce nu aduce nici un câștig? Nu ai face decât să arunci pur și simplu banii în balta mea. Ori tu ești „bancheră”, știi rostul și valoarea fiecărui ban.
     - Aș face-o cu drag… dacă ai vrea, bine-nțeles. Pur și simplu aș vrea să fiu parte la acest vis devenit realitate. O să-mi fie dor și de ce a fost aici cândva. Sunt amintirile copilăriei și adolescenței. Dar acum sunt fascinată de ce a ieșit din mintea și inima ta! Arată superb! Ca un mic paradis terestru! Vreau să te felicit pentru ce ai avut curajul să faci. Puțini ar fi făcut asta în locul tău și cu situația ta.
     - Și eu cred că foarte puțini…
     - Cel puțin pe-aici pe la noi, cred că nu ar fi niciunul.
     - Și eu cred că niciunul… cu siguranță.
     - Te admir atât de mult, Gil! Nu oricine e în stare să fie un demiurg, așa ca tine. Să schimbe lumea după voința sa. Să croiască o realitate din nimic, doar după un vis al său.
     - Eu asta cred, Oana. Că bărbatul asta ar trebui să fie pe Pământ, un fel de copie miniaturală a Creatorului, să nu se supună unei realități mediocre date, ci s-o recroiască după măsura visului său.
     - Ești atât de diferit! De aceea mi-ai fost întotdeauna atât de drag… Pe cineva ca tine mi-aș fi dorit în viața mea de femeie. Ai fost idolul meu de când eram mică…
     Se oprește, nehotărâtă dacă să mai continue. Se apropie și mai mult de el.
     - Gil…
     - Da…
     Dar ea nu mai continuă privindu-l doar cu ochii în lacrimi, parcă rugători.
     - Spune, Oana – o încurajează el parcă temându-se că se va opri de tot și nu va mai afla ceea ce-i frământă sufletul.
     - A, nimic…
     - Te rog să spui, Oana. Știi că mie poți să-mi spui orice.
     - Știi de ce nu m-am măritat până la vârsta asta, Gil?
     El tace privind gânditor apa care bate ușor țărmul.
     - Pentru că mi-am dorit mereu pe cineva ca tine și nu l-am găsit. Tu erai aici, la doi pași. Dar erai dinainte pierdut pentru mine, tu erai de mult luat de cineva care… dar nu mai zic, mă abțin, nu vreau s-o vorbesc de rău pe Mariana în lipsă. Mai ales că mă aflu pe terenul ei acum.
     - Aici greșești. Terenul acesta nu mai e de mult al ei. E numai al meu de-acum! E făcut de mine. Ești numai la mine aici – și-i cuprinde protector umerii cu mâinile lui mari și puternice.
Oana tremură de emoție:
     - Te-aș îmbrățișa… - șoptește ea – dar parcă… mi-e teamă.
     - Teamă? De ce?
     - Dacă apare Mariana? - și Oana zâmbește ca o mică ștrengăriță.
     - Fii liniștită – o asigură el, zâmbind la rândul lui. Nu mai vine ea aici, la balta mea, niciodată.
     Parcă încurajată de asigurarea lui, îi cuprinde capul cu ambele mâini și-l sărută lung și apăsat. El o cuprinde strâns cu brațele, lipind-o de pieptul lui masiv. Îi pare atât de firavă cuibărită la pieptul lui uriaș. Atunci în mintea lui se produce ceva ca o iluminare. În sfârșit! În sfârșit parcă s-a deschis cerul și se simte eliberat de toată apăsarea de până atunci! În sfârșit, abia acum își simte visul cu adevărat împlinit!
     Deodată se aude un fâlfâit puternic prin văzduh. Speriați, amândoi privesc în sus. Două lebede planează spre lac cu aripile larg deschise după care se lasă pe apă, învolburându-i ușor suprafața liniștită. Apoi plutesc amândouă în cerc, așa ca într-un dans nupțial. Se apropie tot mai mult și-și lovesc ușor ciocurile apoi își ciugulesc tandru puful de pe gâturile lungi și încovoiate.
     Stând așa, îmbrățișați, privesc uimiți și în tăcere cele două lebede, ajunse parcă și ele la liman, după o lungă călătorie.

Vizualizări: 209

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Viață pe muchie de cuțit. Extravaganță. M-am obișnuit deja să citesc, la tine, întotdeauna ceva șocant și inedit. Foarte diferit la fiecare bucată de proză. Este foarte important să-ți satisfaci dorințele, unele chiar bizare, așa cum este cea de față, însă ai nevoie de mult curaj și de un gram de nebunie... zic eu. De cele mai multe ori renunțăm, și tot renunțăm, și tot renunțăm. Încât viața se compune din renunțare și compromis.
Ca să transformi curtea și toată grădina de zarzavat, care aduc foloase căminului, să-ți distrugi căsnicia, (fie vorba între noi, cam toxică), într-un lac de agrement?! Curată nebunie. Și totuși cu multă voință și tenacitate, se poate. Atunci când liniștea sufletească devine hrana sufletului, nimic nu mai contează.
La fel de încântător narat, proză ta, veșnic în haine de gală.
Deosebită apreciere,
Sofi

Știi bine că voi plăti până la ultimul cent. - pana la ultimul ban, se zice pe la noi :)) 

cursiv si bine scris, sacrificiul pentru iubire dus pana la extrem... dar inima cand inima stie ce vrea... :)

Mulțumesc, Sofia, pentru lectură și comentariu! Mă bucur mult că ți-a plăcut și noua mea poveste, care se vrea un fel de punere în scenă a unui vis fabulos, a unei ”nebunii” care să scoată omul din monotonia toxică a vieții rutiniere, o pledoarie pentru curajul de a-ți asuma, cu orice risc, rolul demiurgic de schimbare a lumii din jurul tău și totodată a destinului tău.

Sofia Sincă a spus :

Viață pe muchie de cuțit. Extravaganță. M-am obișnuit deja să citesc, la tine, întotdeauna ceva șocant și inedit. Foarte diferit la fiecare bucată de proză. Este foarte important să-ți satisfaci dorințele, unele chiar bizare, așa cum este cea de față, însă ai nevoie de mult curaj și de un gram de nebunie... zic eu. De cele mai multe ori renunțăm, și tot renunțăm, și tot renunțăm. Încât viața se compune din renunțare și compromis.
Ca să transformi curtea și toată grădina de zarzavat, care aduc foloase căminului, să-ți distrugi căsnicia, (fie vorba între noi, cam toxică), într-un lac de agrement?! Curată nebunie. Și totuși cu multă voință și tenacitate, se poate. Atunci când liniștea sufletească devine hrana sufletului, nimic nu mai contează.
La fel de încântător narat, proză ta, veșnic în haine de gală.
Deosebită apreciere,
Sofi

Chris, mulțumesc de trecere, apreciere și observație! Acum, pe la noi se zice ”până la ultimul cent” pentru că ne-am americanizat cu toții! :) 

Chris a spus :

Știi bine că voi plăti până la ultimul cent. - pana la ultimul ban, se zice pe la noi :)) 

cursiv si bine scris, sacrificiul pentru iubire dus pana la extrem... dar inima cand inima stie ce vrea... :)

Puțini ar înțelege un boem. Eu da. Bine că i-ați găsit perechea. Lebedele sunt în coadă de pește. :)))

”Boem”, ca să fim drăguți și eleganți în exprimare. Lumea ar zice de obicei ”nebun”. Dar fără o doză de nebunie viața e fi searbădă și fără nici un haz. Nebunii au făcut lumea să se schimbe, să progreseze, să se îmbogățească, să înflorească... deși uneori au și distrus-o. Cum spune un vechi adagiu: Pasiunile sunt ca vânturile ce umflă pânzele corăbiilor și le poartă pe mări și oceane. E adevărat că uneori le scufundă. Dar fără ele n-ar merge! :)

Mihaela Suciu a spus :

Puțini ar înțelege un boem. Eu da. Bine că i-ați găsit perechea. Lebedele sunt în coadă de pește. :)))

Rişti ?
de Rudyard Kipling
Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori.
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic.
Ada zice:
Se știe: săracă-i bucuria când visurile-s mici!
La poate împlini și un pigmeu, pitici...
când visul-i grandios și-ajunge pân-la stele
nu vor mai fi opreliști când sufletul o cere
De aceea-ntinde brațul și gândul împreună
și dă-i contur dorinței iar viața va fi bună.
Despre uniuni nepotrivite, se pot scrie romane, s-au scris. Dumnezeu nu ne vrea triști!
Dumnezeu ne-a dat și nouă aripi, dar aripi cugetului... 
am citit cu deplin înțeles, aDa nemescu

Cine nu riscă, nu câștigă! :) Viața însăși e un risc perpetuu pe care trebuie să ni-l asumăm cu mult curaj. Până la urmă totul e o chestiune de curaj! Am eu un cântec în care spun ”Nimeni n-a fost fericit/ Până când nu a îndrăznit!” :) Mulțumesc, Ada, pentru lectură și răspuns!

Ada Nemescu a spus :

Rişti ?
de Rudyard Kipling
Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori.
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic.
Ada zice:
Se știe: săracă-i bucuria când visurile-s mici!
La poate împlini și un pigmeu, pitici...
când visul-i grandios și-ajunge pân-la stele
nu vor mai fi opreliști când sufletul o cere
De aceea-ntinde brațul și gândul împreună
și dă-i contur dorinței iar viața va fi bună.
Despre uniuni nepotrivite, se pot scrie romane, s-au scris. Dumnezeu nu ne vrea triști!
Dumnezeu ne-a dat și nouă aripi, dar aripi cugetului... 
am citit cu deplin înțeles, aDa nemescu

Waw! Ce poveste! Am avut emoții până la final. Mă gândeam că nu se va termina bine. Felicitări! Scrieți bine și aveți și idei. 

Vasilisia Lazăr, mulțumesc mult pentru lectură și aprecierea scriiturii! Cât despre deznodământ, am vrut să fie un final fericit, oarecum apoteotic. Era cumva păcat să stric un vis frumos. Deși mi-a trecut la un moment dat și varianta asta prin cap, la cum se prăbușesc adesea visele noastre ca niște castele din cărți de joc...



Vasilisia Lazăr a spus :

Waw! Ce poveste! Am avut emoții până la final. Mă gândeam că nu se va termina bine. Felicitări! Scrieți bine și aveți și idei. 

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 2 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 11 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 11 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor