Chiar în acea zi, după lungul somn de frumuseţe, Flavia Antonia, prin favorita lui Hermus, cea care a fost desemnată drept gardian la cubiculum, o invită pe Sapphira în lectică. Surprinsă de faptul că vor fi singure câteva momente, serva abia aştepta să iasă pe sub arcada porţii pentru a-i reproşa conduita din ultima vreme, dar nu avu timp să deschidă gura, căci Flavia Antonia i-o luă înainte:

     – Mergem la pretor să-ţi dăruiesc libertatea. De astăzi încolo te vei numi Sapphira Antonia Metellia.

     – Dar…

     – Ştiu. Ai fi vrut să porţi numele de creştină. Nu s-a putut. E prea multă scriptologie. Peste câteva zile, îţi înregistrezi fiul. Astfel va deveni şi el cetăţean al Imperiului. Te împroprietăresc cu acea locuinţă cumpărată de fratele nostru, cu treizeci de butuci de vie şi cu trei stupi. Chibzuită cum eşti, o să-i înmulţeşti şi o să te descurci. Ai aici câţiva denarii… Suficient de mulţi încât să-ţi cumperi doi sclavi buni. Restul… Iar de-o fi să nu te descurci, vii şi tu cum vin ceilalţi sclavi eliberaţi cu o sportula şi o dată pe săptămână ai să primeşti în acel coşuleţ nişte bănuţi, alimente…

     – Cumva, buna mea stăpână mă alungă?! întrebă Sapphira speriată mai mult pentru cea pe care o considera o fiinţă prea fragilă, prea fără de apărare în lumea aceasta haină, plină de capcane, o lume frivolă, păcătoasă, înţesată de ispite, ce i-ar putea pune sufletul şi viaţa de dincolo în pericol, decât pentru ea, rămasă fără protecţia unui nume nobil, cu rezonanţă.

     – E doar o mică parte din recunoştinţa mea că mi-ai suportat nazurile…

     – Dar, prealuminato, sclavii trebuie să-şi răscumpere libertatea şi nicidecum să fie înzestraţi!... şopti Sapphira cu prudenţă, de teamă să nu ajungă vreo vorbă la urechile purtătorilor de lectică, încercând totodată să returneze punga. Însă plata cea adevărată – mai adăugă ea, făcând semnul crucii în aer – trebuie să o aşteptăm din ceruri, de la Cel ce stă de-a dreapta milostivului Său Tată!

     – Sunt obosită… rosti Flavia Antonia şi, coborând prelung pleoapele peste strălucirea visătoare din privirile opaline, îşi rezemă capul în colţul capitonat al lecticii. Pe chipul bălai, ferit de razele soarelui, apăru în scurt timp un zâmbet melancolic... „O, Doamne!” îşi stăpâni Sapphira cu greu spaima. „Biata mea fetiţă e îndrăgostită!... Ajute-Ne, Tu, care eşti preabun!” Închizând îngrozită ochii, ridică o rugă fierbinte spre înalturi. După ce se linişti, cercetă mai atent fiinţa din faţa ei. Aceleaşi trăsături fine, gingaşe, fragede. Şi totuşi ceva profund se întâmplase parcă peste noapte. Pieptul plin, poate prea plin conform etichetei, şoldurile rotunde, bine proporţionate în raport cu umerii înguşti şi cu talia ce-şi recăpăta vizibil supleţea, condurii minusculi, gleznele subţiri, coapsele prelung arcuite, cu genunchii micuţi, toate acestea erau parcă făcute doar pentru păcat. Şi zâmbetul acesta…

     Lectica se opri în faţa Curiei – o clădire impozantă, pe frontispiciul căreia trona o friză ce avea reprezentat un centaur strunit de o nimfă. Flavia Antonia şi Sapphira ieşiră cu eleganţă în razele supărătoare ale soarelui. Acolo erau aşteptate de către Lepidus Clodius care, pesemne, rezolvase problemele birocratice. Într-adevăr, nu trecuse prea mult timp până când cele două femei coborau treptele aceluiaşi imobil oficial. Înainte de a intra în lectică, Flavia Antonia îi ceru Sapphirei să ducă un papirus făcut sul, înfăşurat cu un şnur subţire, la o adresă oarecare. Serva plecă în direcţia opusă, înclinând nemulţumită capul, întrucât ar fi dorit să poată profita de nesperata intimitate şi să-i vorbească iarăşi despre mântuirea sufletului, despre veşnica şi minunata viaţă de apoi care nu poate fi obţinută decât prin penitenţă şi neprihănire. După ce termină treaba în oraş, Sapphira se întoarse cu paşi repezi, de femeie harnică, spre intrarea mândră a vilei unde slujise în ultimii ani. Încercă mânerele porţii şi descoperi că aceasta rămâne inertă. Cum nici a doua tentativă nu-i reuşi, se apucă să caute după cheile de la cingătoare.

     – Tu eşti doica? De azi înainte nu mai eşti binevenită în această casă şi nici să te apropii de lectica stăpânei nu ai voie! Încălcarea poruncii va fi pedepsită cu răstignirea! Dă cheile-ncoa’!

     Sapphira tresări la auzul glasului hodorogit, dar impunător, iar când dincolo de poartă descoperi un adevărat om al pădurii, înalt, musculos, păros, cu sprâncenele stufoase şi îmbinate, însă proaspăt bărbierit şi ras în cap, simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. Ca şi cum toate aceste lovituri nu ar fi fost de ajuns, favorita lui Hermus întindea, triumfătoare, o mână după chei şi cu cealaltă mângâia lasciv braţul sălbaticului.

     – Bilubus?!... Unde e Bilubus? întrebă grăbită Sapphira, încă sperând.

     – Care Bilubus? găsi de cuviinţă noul paznic să întrebe la rândul său.

     – E la picioarele Fiului născut din Fecioară… Aşa cum îndemni tu proştii să creadă!... He-he-he!... se hlizi sclava, zornăind cu fală cheile, ca pe cel mai râvnit trofeu, în timp ce se retrăgea, legănându-şi nurii.

     Sapphira clătina rătăcită capul, refuzând realitatea. Continua să creadă că e la una dintre reprezentaţiile cu măşti, reprezentaţii frecventate des înainte de a-l descoperi pe Mântuitor, când o însoţea pe Flavia Antonia la amfiteatru – aceasta fiind una dintre distracţiile favorite ale stăpânei sale. Şi totuşi un ţipăt nimicitor, venit din străfundul fiinţei, o dezmetici, deznădăjduind-o cumplit: „Fetiţa mea e prizoniera hulitorului!” Lacrimile începură să-i spele obrajii deveniţi deodată ceară curată. Frângându-şi mâinile, porni să se plimbe în sus şi-n jos prin faţa grilajului, căutând o soluţie. Capul îi era un cavou pustiu. Inima abia mai bătea. Braţele-i erau din aluat. Lumina o năucea de parcă ochii îi deveniseră de bufniţă. Mai avea putere doar să se roage pentru Flavia Antonia. Spera ca tot ce i-a spus despre noua învăţătură, despre rânduiala sfântă lăsată în urma Lui, să-i fie stea călăuzitoare în clipele de restrişte. Într-un târziu, descoperind câtă compasiune stârnise în privirea lălâie a matahalei, şopti: „Da, sunt de plâns…” Şi plecă.

     Trecură zile la rând până când Sapphira îşi reveni complet, după ce-a fost alungată din familia Rincianus. Dacă reperul şi scopul vieţii sale fusese acela de a se dedica, până la ultima suflare, Flaviei Antonia şi dacă în tot acest răstimp trăise cu drag şi devotament la edecul capriciilor ei, acum se hotărî ca în schimbul acestui suflet pierdut, chiar dacă fără vreo vină din partea lor – continua să-l acuze, cu tărie, numai pe hulitor –, să pescuiască sute, mii de alte suflete şi să înalţe prin credinţă, în acest oraş decăzut, tărâmul Adevăratului Dumnezeu. Noul statut de liberta o scăpa de constrângeri, însă îi crea responsabilităţi, iar sentimentul că avea nişte rădăcini care trebuiau totuşi înfipte în pământ o înspăimântă. După ce chibzui îndelung, stabili ca întâi şi întâi să se îngrijească de mica avere ce o poseda, aşa că, în acea după-amiază, îl încuie pe Teodoros în locuinţă şi, ca o umbră printre zecile de umbre, străbătu oraşul, îndreptându-se spre moşia din care Flavia Antonia îi făcuse danie un colţ de vie. Din momentul părăsirii ultimei gospodării închegate a urbei, drumul până acolo dură destul de puţin. Adesea răzorul trecea pe lângă bordeie sau colibe pitite în vreo râpă. Priviri curioase ori de-a dreptul criminale o urmăreau apăsător, ca pe o eventuală hoaţă. Erau sclavii ce păzeau strugurii daţi în pârg. Mersul ei hotărât şi demn, stola de bună calitate au scutit-o de a fi luată la întrebări sau chiar întoarsă din cale. Cunoştea acea moşie, cum de altfel cunoştea toate posesiunile familiei Rincianus. Aşezată pe o coastă ceva mai abruptă a muntelui, dar însorită şi cu sol bogat, via nu era nici fruntea dar nici rămăşiţa terenurilor cultivate. Din actele încheiate la cancelarie, ştia exact care e colţul său, butucii ori megieşii. Păşind cu sfială pe hatul dintre proprietăţi, intră în mijlocul micii sale posesiuni. Buruiana aproape că sufoca viţa, dar, oricât ar fi vrut aceasta să înăbuşe nobila plantă, lăstarii cu frunze crude izbândeau spre soare. „La fel e şi cu dreapta, adevărata, folositoarea credinţă! gândi Sapphira cu glas şoptit. Multe altare vor s-o împiedice să iasă înspre lumină, înspre inima oamenilor…” Imaginându-şi că lujerii viei răsar chiar din coasta străpunsă a Răstignitului şi că în fiecare bobiţă din struguri e un strop din sângele Lui, care şi-a dat viaţa pentru ea, ochii Sapphirei începură să lăcrimeze.

     – Stai! Dacă încerci să fugi, te omor! Altfel, scapi doar cu degetele zdrobite!

     Sapphira simţi o durere cumplită în omoplatul drept, pricinuită de împunsăturile unui trident ascuţit. Cu toate acestea, şopti:

     – Sunt pe proprietatea mea.

     – …Şi eu mi-s împăratul! hotărî paznicul viei, silind-o pe Sapphira să se întoarcă cu faţa spre el. Ai auzit ce păţesc hoţii, nu?!

     – Aceşti treizeci de butuci îmi aparţin.

     – Cine eşti!?

     – Marta Baetania.

     – Numele acesta e străin aici! Stăpânul meu, prin Hermus, mi-a spus ceva despre…

     – Mă cheamă Sapphira. Sapphira Antonia Metellia. Am fost sclavă în familia Rincianus şi m-au împroprietărit cu treizeci de butuci de vie şi cu trei stupi.

     – Unde vezi tu prisacă aici?!

     – Prisaca e mai jos de răzor. O ştim bine amândoi. Sunt… am fost serva stăpânei tale. Cândva, în timpul unei bacanale, ne-ai servit cu nectar de caise şi cu must ţinut în pământ.

     – De ce ai zis că te numeşti Marta?

     – La acea sărbătoare nu ai ştiut să ne oferi peşte, dar acum ai şti, nu-i aşa? întrebă Sapphira, accentuând cuvântul „peşte”, în timp ce privea prevăzătoare, împrejur.

     – Iartă-mă că nu ţi-am recunoscut vocea…

     – Mi se părea mie că te-am zărit de câteva ori la Ruina Arsă… şopti Sapphira, trăgându-şi gluga pentru a fi recunoscută şi mai bine. Eu mă aflu mereu lângă episcopi. Cu voia lui Pontifex de la Roma, cel ce-a stat la masă cu Mântuitorul nostru, sunt diacon… Însă nu va trece multă vreme şi acest ţinut va avea trei episcopi…

     – Predicile tale, tămăduitoare ca mierea, îmi curg direct în inimă! Binecuvântează-mă! căzu în genunchi paznicul.

     – Eşti botezat?

     – Aştept ziua aceea! Mă rog să nu vină a doua oară Mântuitorul şi să nu mă găsească în turma Lui. Episcopul Agulus, chiar dacă am avut numai un sextans, mi-a admis catehumenatul, dar mai am mult de învăţat…

     Sapphira se încruntă uşor. Nu ştia că episcopii cereau bani pentru a pregăti, dogmatic, adepţii în vederea botezului:

     – Domnul nostru cunoaşte că e deja în inima ta, rosti solemn Sapphira, făcând semnul crucii deasupra creştetului plecat. Cum te cheamă?

     – Cu voia ta, Silvianus. Mă declar sclavul tău, chiar dacă aparţin casei Rincianus.

     – Mie să-mi fii frate şi amândoi să slujim Tatălui şi Fiului.

     – Ţi-am spus că am încă mult de învăţat! izbucni în lacrimi Silvianus, punându-şi fruntea pe sandalele Sapphirei.

     – Toţi avem. Şi multe vor fi încercările prin care vom trece! îl îmbărbătă Sapphira şi, prinzându-i umerii, îl ridică în picioare. Văzând însă că omul din faţa sa ar vrea parcă să-i mai spună ceva, dar nu îndrăznea nici să-i fi pus pielea în zeamă de piatră-vânătă, la tăbăcit, îl îndemnă cu vorba ce ştia că nu dă niciodată greş în astfel de situaţii: Hai, frate întru Cristos, spune ce ai pe suflet!

     – Mai bine îmi tai limba! se împotrivi hotărât Silvianus, dovedindu-se că avea pregătit din timp acest răspuns, totuşi reveni imediat şi foarte înfricoşat: Vechilul Hermus a spus să-ţi îngădui numai douăzeci de butuci de vie.

     – Voi îngrădi ce mi se cuvine! Iar dacă vrea să te biciuiască, să-i spui că eu – Sapphira – cunosc legătura lui cu verosul comerciant Cirpus… Dar sper să mă întâlnesc şi eu cu dumnealui… Frate al meu, te rog să ai sub paza ta, aşa cum te are şi Mântuitorul pe tine, acest colţ de vie.

     – Şi o pasăre, dacă ar avea limba uscată, nu va putea fura o bobiţă!

     – Ştii ceva de Bilubus? mai întrebă Sapphira, dar când citi nedumerire pe chipul lui Silvianus – casa Rincianus era atât de mare încât sclavii nu se cunoşteau între ei cu toții – plecă. Te las cu Domnul! îl binecuvântă încă o dată Sapphira pe Silvianus. Acesta o conduse pe musafira sa o bucată bună de drumeag, arătându-le tuturor paznicilor moşiilor din preajmă că acea femeie e protejată de el.

 

 

© Ion Lazăr da Coza - 2015

(Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)

- va urma -

= toate fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

Vizualizări: 178

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am trăit din nou un  fragment de antichitate. Cu cât talent și dăruire știi să introduci imediat cititorul în lumea ta, cu fiecare amănunt, cum nimic nu s-a neglijat. Dimpotrivă... chiar s-a făcut risipă de considerente. Mă întreb ce ai trăit tu când ai scris. Știu că este imperios necesar, întâi scriitorul să fie prezent acolo, să simtă el mai întâi tot ce dorește să transmită. Altfel nu merge. Odată conturul realizat, acțiunea frapează așa cum m-am așteptat, de fapt.

Romanul, scris într-un limbaj accesibil păstrează rigurozitatea spațiului și a timpului în care se desfășoară acțiunea, prin nume, denumiri adecvate, devenind în fond și un mijloc de informare a culturii, cultului și de ce nu, chiar a istoriei din acest colț de lume, ce va deveni imperiu.

Deosebită apreciere, Ion da Coza!

Sofy

În centrul atenției de data aceasta, Sapphira. Un personaj care, presimt, va avea o mare greutate în derularea acțiunii romanului. Foarte frumos scris și acest episod. Aștept cu nerăbdare continuarea! :)

Cu admirație,

Sofia, după cum știi și tu, și cum bine ai remarcat, scriitorul trebuie să intre în pielea fiecărui personaj, altfel acestea ies fade și false! Chiar și „scena” trebuie s-o cunoască așa ca pe buzunarul propriu, ca pe odaia în care scrie...

Cât despre aprecierea ta... mulțumesc! Însă nu pot să nu remarc faptul că la o săptămână de la postare am doar două comentarii... Bune și ele! :)

Drag,

Sofia Sincă a spus :

Am trăit din nou un  fragment de antichitate. Cu cât talent și dăruire știi să introduci imediat cititorul în lumea ta, cu fiecare amănunt, cum nimic nu s-a neglijat. Dimpotrivă... chiar s-a făcut risipă de considerente. Mă întreb ce ai trăit tu când ai scris. Știu că este imperios necesar, întâi scriitorul să fie prezent acolo, să simtă el mai întâi tot ce dorește să transmită. Altfel nu merge. Odată conturul realizat, acțiunea frapează așa cum m-am așteptat, de fapt.

Romanul, scris într-un limbaj accesibil păstrează rigurozitatea spațiului și a timpului în care se desfășoară acțiunea, prin nume, denumiri adecvate, devenind în fond și un mijloc de informare a culturii, cultului și de ce nu, chiar a istoriei din acest colț de lume, ce va deveni imperiu.

Deosebită apreciere, Ion da Coza!

Sofy

Corina, încântat de popasul tău!

Într-adevăr, Sapphira devine stăpână de sclavi.

Drag,

Corina Militaru a spus :

În centrul atenției de data aceasta, Sapphira. Un personaj care, presimt, va avea o mare greutate în derularea acțiunii romanului. Foarte frumos scris și acest episod. Aștept cu nerăbdare continuarea! :)

Cu admirație,

Iertare, prietene, pentru întârzierea aceasta, dar tu știi că rătăcesc, alături de tine, prin sufletul fiecărui personaj. Și, Doamne, atât de bine îi simți/cunoști pe fiecare! Doar ești dirijorul tuturor stărilor lor și al emoțiilor noastre, un dirijor fantastic!

Mulțumesc, da Coza, pentru fiecare literă caligrafiată cu sufletul!

Eu (scriitorul) sunt cel mulțumește cititorului! Dar dacă mulțumirile se întâlnesc la mijloc de drum e și mai bine!

Drag,

gina zaharia a spus :

Iertare, prietene, pentru întârzierea aceasta, dar tu știi că rătăcesc, alături de tine, prin sufletul fiecărui personaj. Și, Doamne, atât de bine îi simți/cunoști pe fiecare! Doar ești dirijorul tuturor stărilor lor și al emoțiilor noastre, un dirijor fantastic!

Mulțumesc, da Coza, pentru fiecare literă caligrafiată cu sufletul!

Sapphira, o draga de ea, a facut un mic pas, si-a castigat, si parca nu-si doreste, libertatea!
Oare, fiului ei ii va spune adevarul?

Grea întrebare, Emil! Grea!

Mulțumesc de citire!

Emil Dumitru a spus :

Sapphira, o draga de ea, a facut un mic pas, si-a castigat, si parca nu-si doreste, libertatea!
Oare, fiului ei ii va spune adevarul?

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 6 minute în urmă
Darie Giurgiu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog poemul a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 9 minute în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Mama mea (compunere) a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 12 minute în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Mama mea (compunere) a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 15 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 20 minute în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Mama mea (compunere) a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 21 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 21 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 22 minute în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Mama mea (compunere) a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 25 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Nimicuri mă frământă – autor Denisa Curea Popa a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 26 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 27 minute în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog poemul a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 29 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 31 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog poemul a lui Darie Giurgiu
cu 32 minute în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog abecedarul clipei de acum a utilizatorului Nuta Craciun
cu 34 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog abecedarul clipei de acum a lui Nuta Craciun
cu 35 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 39 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 39 minute în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tainele durerii şi braţele cerului a utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS
cu 40 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog tainele durerii şi braţele cerului a lui LUMINITA SCOTNOTIS
cu 45 minute în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor