La iazul lui Arif

 

   

   În noaptea aceea, din iarna grea a lui '64, mama stătea pe lavița din odăiță și plângea cu sughițuri îndesate. Alături de ea, pe un scăunel cu trei picioare stătea un om bătrân și tare posac. Își tot frământa între degetele ciolănoase de la mâini, căciula din piele de oaie. Visasem, cred, ceva urât și cum mă trezisem singurel în cameră am scos un țipăt. Apoi am sărit din pat, direct în cămășuță și am fugit spre odaia de unde se vedea lumină. Am dat să fug în brațele mamei dar m-am oprit în loc, cu ochii măriți înspre acel om străin și tăcut de pe scăunelul cu trei picioare.

       -E moșu' Andreica... Ion Andreica, vecinul de peste uliță, mi-a zis mama. I-a murit femeia... Țața Mărioara! I-am dat și noi niște bani și acum e dus taică-tu la mătușa Lina să mai împrumute niște bani, că nu-i ajung moșului, pentru dascăl și popă... Mai trebuie și pentru gropari, a mai adăugat mama întinzând brațele să mă apuce.

     Adăpostit, în brațele mamei, am privit către străinul acela. Nu mai semăna cu moșu' Andreica, fostul învățător al celor două surori ale mele, mai mari. Părea mult mai îmbătrânit. „Ce să-l fi schimbat atât de mult?”, mă întrebam. Nu pricepusem ce spusese mama de mătușa Mărioara.

        -I-am spus să fi așteptat până mâine dimineață, dar n-a mai avut răbdare. Să se știe omul cu grijile gata trecute, oftase, din rărunchi, mama.

        -Ce să faci, țață Ioană? Așa a vrut Dumnezeu!, bâigui străinul.

        - Dar tu de ce te-ai trezit, puiule? Ori ai visat, iarăși, ceva rău?

   I-am spus că l-am visat pe fratele meu, primul dintre frații mei morți, cum mă luase de mână și îmi zisese să vin cu el ca să-mi arate bârlogul unde își țineau balaurii, puii. Dar mama m-a asigurat că nu mai sunt balauri pe acest pământ și că am rămas cu ei în cap de la basmele alea de le tot citeam înainte de culcare. Ce-i drept, multă vreme, fiind copil, am crezut că iazul lui Arif de la mine din sat, cu grotele vărăriei prăbuşite odată cu malurile mâncate de ape, era unul dintre lacurile care puteau ascunde asemenea balauri. Apelor strânse de ploi, în văgăuna de la marginea satului, înspre mahalaua turcească, noi, copiii, îi spuneam iaz. De fapt, era un ghiol de dimensiuni reduse. În mijlocul lui, pe o insuliţă, se ridica o oază de verdeaţă formată din arbuşti, trestii şi alte plante. Pe vremuri, ghiolul lui Arif îşi avusese povestea sa. Într-o grotă de pe malul lacului, pe vremuri, turcul Munegip găsise o comoară. Ceva ca un vas ori oală de pământ, plină cu cocoşei de aur. Bunicul spunea că pe Munegip l-a condus la locul comorii, un pitic, în şalvari roşii, cu barbă lungă şi albă ca neaua, ciubote negre, alungite, cu nişte bumbi din argint în vârfuri şi o tichie asemănătoare unui turban, pe cap. Munegip rămăsese cu gura strâmbă, după această întâmplare, fiindcă nu respectase, după ce părăsise grota (când se termina vraja), porunca piticului. L-am întrebat odată, pe tata, cine a fost Munegip. „Un chiabur din sat”, mi-a spus. „L-ai cunoscut şi tu?” – nu de alta – dar eram curios să aflu câte ceva. Tata m-a privit cu luare aminte, a stupit ţigara dintre buze şi atâta a mai spus: „Neam prost, măi băiete! Sigur că l-am cunoscut… I-am păzit, câţiva ani buni, oile. Avea peste trei sute. Pe cât era de bogat, pe atât de lacom şi hapsân, şi negru la suflet era. Maică-sa, bătrâna Ferigè, a murit de foame într-o odăiţă mizeră, ca vai de capul ei, în timp ce vasele de argint stăteau aruncate prin nu ştiu ce unghere. Nu merită să te gândeşti la unul ca el”. Ca versiune la această poveste, bunica dinspre tată chiar credea că, acolo, la ghiolul lui Arif, ieşeau noaptea ielele în chip de fecioare despletite, cu sânii şiroind de apă şi dănţuiau roată, ţinându-se de mână, pe insula din mijlocul ghiolului. „Să nu cumva să te îndemni cu împieliţaţii tăi (se referea la copiii de seama mea) şi să te duci acolo, că te spurcă ielele, de nu mai ai vise şi nici linişte în somn. Pe unii îi atrag în hora lor, iar cine le dă mâna rămân şi cu gura strâmbă”, spunea bunica. O credeam. Dar, împreună cu cei de seama mea mă duceam ziua la scaldă, uneori şi noaptea, să vedem cu ochii noştri, dacă ceva era adevărat din câte se povestea prin sat. Nu văzusem aşa ceva, niciodată, deşi, unii se cam lăudau că ar fi fost martorii unor evenimente stranii. De! Lăudăroşenii de-ale unora! Mi se interzisese într-o vreme (pe la şapte-opt ani) să mă mai duc, cu copiii, la ghiolul lui Arif. Purtam, în vremurile acelea, un talisman (moscal, îi ziceau ai mei) care trebuia să mă ferească de năprasnica boală a nălucirilor şi spaimelor de tot felul, o boală ciudată pe care o dobândisem în copilărie. Talismanul acela, un romb cusut într-o pânză colorată, legat cu un şnur de fire împletite, mi se pusese în jurul gâtului de către Kiçhogé (Chicihogea, în transcriere fonetică), Hogea din sat, după ce fusese citit pe loc, de acest bătrân slujitor de la geamia turcească, deasupra Coranului. Parcă-l văd! Purta Kiçhogé, un turban albastru şi şalvari gri-albăstrui. Aşezat turceşte, cu picioarele sub el, pe un covoraş, mai întâi se spăla pe mâini în lighenuşul de argint, apoi făcea câteva mătănii, cu mâinile împreunate în dreptul frunţii, de se înclina până la podea. Îşi făcea rugăciunea către Alah „fie numele lui în veci lăudat”. După care, îmi lua mâna într-a sa şi mi-o trecea de la dreapta la stânga, peste scrierea aceea ciudată pentru ochii mei, că nu mai văzusem (ce-i drept) vreodată, atâtea cârlige şi beţişoare curbate pe vreo pagină de carte. Se ruga pentru mine. Cu talismanul acela la gât, nu mai aveam voie să fac baie decât de la brâu în jos şi cu cămăşuţa pe mine. Puteam să mă mai spăl doar pe faţă, cu apa luată în căuşul palmelor. Şi asta, timp de o lună de zile. N-am înţeles de ce. Mama, însă, respecta, cu stricteţe şi supuşenie, sfaturile bătrânului hoge. Îmi pipăia în fiecare seară, înainte de culcare, prin cămăşuţă, rombul „moscalului” legat la gât şi mă punea să repet rugăciunea menită a mă vindeca de toate nălucirile şi spaimele de pe pământ. Nici azi nu ştiu cum m-au „vrăjit”, într-o bună zi, copiii de pe uliţă, să merg cu ei la scaldă, la ghiolul lui Arif, că am uitat şi de moscal şi de porunca mamei, de m-am dus după ceilalţi copii. Grijuliu, amintindu-mi de sfaturile mamei, la început n-am intrat în apă. Dar, na belea! Poţi rezista ispitelor? Nouă, celor mici, ne era în credinţă să respectăm întru totul sfaturile părinţilor, fără crâcneli şi fără opriri până cam pe la jumătatea drumului dar, mai apoi, ne înşelăm şi ne păcăleam pe noi înşine, cu tot felul de concesii, şi de aceea nu distingeam ce ni se poate întâmpla între gândurile noastre şi realitate. Dar, ce le poate rezista ochilor sinceri şi puri ai unui copil încrezător în toate? M-aș fi dus, cu toate opreliștile mamei, către iaz, chiar dacă mi-ar fi vorbit de zidul Marelui Inchizitor, deși știam că tulburarea, pe care o creează o astfel de imagine, naşte perplexitate şi se consumă în disperare. Și sigur că m-am și dus. Sigur că, furat de larma şi veselia ce o făceau cei din afară şi ademenit de hârjonelile lor, mi-am dat, la un moment dat, pantalonaşii jos şi, numai în cămăşuţă, am intrat în apă, cu gândul ca nu cumva să-mi ud talismanul, numit acasă „moscal”, de la gât. Abia seara târziu, acasă în pat, am descoperit (speriat de-a binelea) că îmi lipsea obiectul de la gât. O veche zicală zice, să te dai la fund în lac, să iei o trestie în gură şi să respiri, până trece vijelia. Aşa am făcut. Am tăcut mâlc, toată seara, deşi devenise obişnuinţă, ca în fiecare seară, să trag moscalul de sub cămăşuţă, să-l arăt mamei, ca semn că el se afla la locul lui şi nu trebuia să mă mai controleze. Abia am aşteptat să se crape de ziuă, în noaptea aia. M-am rugat, toată noaptea, să vină mai repede zorii. Iar zorii zilei, cred că m-au găsit la ghiolul lui Arif, bâjbâind prin iarbă, cu mâinile amândouă, în căutarea obiectului dispărut. Dar, nu l-am mai găsit! Ca un făcut, părinţii nu m-au iscodit şi nici nu m-au mai pipăit de moscal, nici noaptea următoare, nici nopţile următoare, ci cândva mult mai târziu, când aproape că şi uitasem de existenţa acestuia şi nu mai mi se părea o nenorocire pierderea sa. Dar, cei drept, uneori tot duceam mâna la gât şi la cămăşuţă, să constat, nu cumva a reapărut misteriosul obiect, înapoi sub cămaşă? Întâmplarea se părea că trecuse deja în uitare, ca şi povestea dintâi a lacului lui Arif, dar, peste ani, mi-am reamintit-o, ca urmare a unui fapt ivit pe neaşteptate. Moş Pascalopol, un bătrân din sat, bun gospodar, după ce-i murise baba (ţaţa Chiţa, săraca femeie, tare cumsecade și ea), se cam ţicnise moşul, şi nouă, copii cu şcoala aproape terminată, ne plăcea să intrăm în vorbă cu moşul şi să-l luăm peste picior:

       - Ia zi’ moşule! Am auzit c-ai fost pescar pe mare... Că ai prins câteva sirene... Ia zi-ne moşule, cum erau? Cum erau, moșule? Îi strigam de la oarecare depărtare fiindcă, așa credeam, dacă punea mâna pe noi putea să ne snopească în bătaie.

       - Măi copii, mă!... căuta să ne împace moşul. Eu am fost general la Marină! (Sigur că nu era gradul ăsta la Armata Marină, dar ce mai conta!) ...Când ieșeam în larg, mie îmi dădeau toate sirenele din mare onorul. Făceam doar un mic semn orchestrei de pe punte, un contrabas, un flaut și trei viori. Dădeam onorul în sunete de fanfară. Ele băteau cu cozile apa, apoi odată își luau zborul ca berzele, de se pierdeau dincolo de mare. (Așa era moșul: ar fi fost în stare să facă din știucă ditamai crocodilul și din rus franțuz, numai să-i facă pe cei din jur să caște gura). Ne ademenea: „La noapte, să luaţi clopotul din turnul bisericii şi să mi-l aduceţi mie, fiindcă, la ghiolul lui Arif, vor ieşi, în nopţile astea, ielele dezbrăcate, ca nişte sirene, şi vor dănţui despuiate până la brâu, cu salbe de aur la gât...”.

     N-am aflat niciodată la ce-i trebuia moșului, clopotul ăla. Unii spuneau că l-ar fi auzit cum că avea să alunge, cu el, ciorile care se năpusteau toamna și-i devastau nucii din grădină; alții că pentru alte drăcovenii și că moșul era țicnit de-a binelea. Râdeam noi, ce râdeam... şi plecam mai departe. Ajuns noaptea în pat, cu gândul la moş Pascalopol şi sirenele lui, îmi ziceam: „Nu cumva, printre salbele ielelor alea, se află şi talismanul meu de odinioară?”. Şi, mai că m-aş fi dus la iaz, să văd şi minunea asta.           

                

 

 

Vizualizări: 117

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Cred că talismanul acela, atât a fost necesar. Tare mi-a plăcut povestea, parcă n-am citit-o, parcă am ascultat-o, la lumina unei lumânări!

(S-au strecurat câteva typos: "Ia murit femeia"/I-a murit femeia", "am crezut iazul"/am crezut că iazul,  "Apelor strânse de ploi...  îi spuneam iaz"/Apelor strânse de ploi... le spuneam iaz, "m-a sigurat"/m-a asigurat,  "nu mai mi se părea"/nu mi se mai părea, " cei drept"/ce-i drept.)

Drag,

Nikol

Frica e necesară fiindcă ne atenționează!Superstițiile accentuează frica și devii paranoic, nu cred în ele - le consider rămășițe ale lipsei de cultură și informare, dar așa era odinioară. Am citit cu drag proza; un documentar al satului din Dobrogea (cred că nu greșesc) cu oameni și obiceiuri. Frumos!

Mulțumesc doamnă Nikol MerBreM! Am refăcut (ceva adăugat) și repostat. Cu drag și eu pentru darul și farmecul d-voastră în proză și felicitări pentru premiul câștigat. V-am promis un cadou... Un roman drag mie. Nu uitați să trimiteți adresa.

Mihaela: acest fragment trebuia să facă parte din romanul „Copil din flori” (Victor - eroul cărții - trebuia să-i redea Lamiei povestea respectivă justificând de ce ține, la supărare, gura un pic strâmbă) Am uitat de ea în ungherele calculatorului, astfel ea n-a mai fost prinsă. Romanul (povestea adevărată a vărului meu) are și evenimente din viața oamenilor din AZAPLAR, satul natal. Deci, nu ați greșit. O micuță prezentare/cronică la cartea aceasta o face Dan Simionescu de la Paris în nr. recent al revistei HELIS (oct-nov-dec) care se poate descărca de pe site-ul (revistahelis.ro) 

Delicios! Copilărie... dulce copilărie...

Mare povestitor ești!

Am citit cu multă, multă plăcere!

Sofi

Un regal!

da Coza

Ion Lazăr da Coza: Nu e chiar „lac”(ul) Negru... dar un „iaz” tot este. Mai ales când e și adevăr în el. Respectul meu.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 8 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 8 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 9 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 11 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 14 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 14 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 15 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 15 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 16 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 16 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 16 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 16 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor