Călina trebuia să petreacă, din nou, o săptămână întreagă la bunici. Mama nu mai suporta să o găsească, de câte ori se întorcea seara de la serviciu, cu ochii în tavan și lacrimi în colțul genelor, ținându-l în brațe pe Patrocle, câinele de plastic cu urechi clăpăuge, cumpărat de la reduceri – jucăria ei favorită (așa urât cum era!), din trei, câte avea de toate.

     Degeaba plânse de i se scutură cămașa pe ea. Nu înduplecă pe nimeni, poate doar pe cățelul vecinului de la etaj, care schelălăia ca un apucat, ori de câte ori o auzea suspinând. Părerea lui nu conta, oricum, așa că, fără niciun aliat (dacă nu pusese zahăr în geam la timp, cum o sfătuise „tanti Olga”, vecina de la parter, barza nu îi adusese niciun frățior!), fu nevoită să cedeze.

     Tatăl o consolă, în stilul său propriu:

     - Râs cu plâns, balegă de mânz!

     Doar că, de data aceasta nu râdea nimeni, în niciun caz Călina, care aștepta înfrigurată deznodământul. Își iubea bunicii, dar aceștia erau mult prea în vârstă și prea ocupați, ca să se pună în mintea unui copil. Nu îi spuneau povești, cum făcea mama în fiecare seară și nu jucau cu ea cărți sau „Nu te supăra, frate”, cum făcea tatăl. Nici măcar televizor nu aveau. La țară nu era nimic interesant de făcut și se plictisea de moarte, privindu-i cum săpau gădina, pliveau sau făceau alte treburi gospodărești, într-un du-te-vino fără sfârșit. Singura sa „distracție“ era seara, când bunicul, obosit de lucru, o punea să-i citească din Biblie. Cu toate că nu înțelegea nimic din povestirile cu pricina, Călina era bucuroasă că își putea etala cunoștințele și îi creștea inima de un cot la auzul laudelor ce îi erau adresate, bunicul nemaicontenind să se minuneze de dicția ei „de om mare”:

     - Vezi tu, Rafilă, nepoată-ta citește, la nici cinci ani, mai bine ca tine, la șaizeci! o necăjea el, în glumă, pe bunica.

     Meritul era al mamei, care, în puținele minute libere, îi mai arăta câte o literă și o punea să exerseze, zilnic, pe un caiet. Încetul cu încetul, se trezi că poate să citească fără nicio greșeală și acest lucru o încânta peste măsură.

     A doua zi, mama o trezi devreme, ca să o îmbrace, spunându-i că o va lua cu ea la serviciu. În mintea Călinei se ivi o undă de speranță: „Poate a uitat de bunica!“, își spuse bucuroasă, abia abținându-se să nu-și dea de gol voioșia.

     Pe când era gata-gata să se sufoce în aglomerația din singurul autobuz existent la acea oră matinală, șoferul opri în centrul vechi, nu departe de magazinul de pantofi, unde mama ei lucra ca vânzătoare, încă de când era domnișoară. Amenajat într-o clădire veche, de pe vremea fostului Imperiu Austro-Ungar, avea un aer misterios și iz de castel medieval. Pentru Călina, însă, era un tărâm de basm. Plin cu rafturi încărcate de pantofi din piele, de toate mărimile și nuanțele, dotat cu o magazie imensă, în care fiecare colțișor părea că-și țese propria poveste, magazinul era un loc de joacă ideal. Aici, Călina putea să evadeze într-o lume numai a ei sau să devină oricine își dorea, chiar și prințesa urmărită de zmeul cel rău. Acesta exista, de fapt, în realitate și era singurul intrus care îi strica „peisajul” mirific, fiind întrupat chiar în șeful magazinului: „nenea Puiu”.

     Nu prea înalt, cu o figură severă, pe care și-o etala astfel doar de fațadă, ca să impresioneze (însă Călina nu avea de unde să știe acest lucru), ascunsă după niște ochelari cu rame groase și o mustață neagră și stufoasă, nenea Puiu părea decupat dintr-un film de epocă. Mirosind a parfum ieftin și a țigări de proastă calitate, îmbrăcat mereu la patru ace (aceasta rezumându-se, din punctul lui de vedere, la veșnicul costum negru cu dungi gri, ros în coate și la aceeași cravată roșie din material sintetic, cu nodul făcut în grabă), era o persoană populară și volubilă, mai ales după ce făcea câte o vizită la barul din colț, de unde se întorcea vesel și îmbujorat la față, ca un corcodan.

     - Iar ți-a înghițit pisica limba? Tu nu știi să spui săru`-mâna? o întâmpină el, ca de fiecare dată, cu un țâțâit enervant.

     Călina se ascunse în spatele mamei și nu scoase un sunet. Era foarte rușinoasă și avea ciudă pe „nenea” ăsta, care se băga mereu în seamă și se tot lega de ea, în loc să-și vadă de treburile lui.

     - Călina, nu-l saluți pe nenea Puiu? încercă mama o reconciliere. Aș! În loc de asta, fetița o zbughi pe lângă cei doi și nu se opri decât în fundul magaziei, unde se piti după un raft. Nu mai ieși de acolo, până ce nu se convinse că nenea Puiu era atât de ocupat cu clienții, încât uită cu desăvârșire de existența ei. Atunci se duse glonț la tanti Coca, colega mamei, pe care o adora, fiindcă mereu îi dădea câte un măr sau un covrig, ori avea câte o vorbă bună pentru ea. Cu părul lung și ondulat căzut peste umeri, îmbrăcată cam prea elegant pentru o simplă vânzătoare, cu pantofi amețitor de înalți și încărcată de bijuterii ca o sorcovă, tanti Coca era cea mai frumoasă femeie în viață, pe care Călina o văzuse vreodată și zâna cea bună a magazinului (în afară de mama ei, desigur!).

     - Călina, vino să-i încasezi pantofii lui nenea! o trezi tanti Coca din visare, după ce făcu greșeala să-i împrumute uriașele ei inele din aur, șase la număr, pe care copila tocmai și le aranja pe degetele-i micuțe, admirându-se și închipuindu-și că e prințesă. Întreruperea se făcu tocmai când era gata să-l pună în lanțuri definitiv, în gând, pe zmeul cel rău. Ce păcat!!

     Tanti Coca știa că plăcerea cea mai mare a fetiței era să bată prețul în casa de marcat și să dea restul, așa că îi făcea pe plac, ori de câte ori nenea Puiu lipsea sau era ocupat cu altceva. Călina învățase să socotească de la tatăl ei, astfel că se pricepea să înapoieze restul de la orice sumă, fără nicio ezitare. Câteodată avea norocul să dea peste un client mai darnic, care îi recompensa străduința cu o ciocolată sau o bomboană, dar se mulțumea și cu un „Bravo“ entuziast, în timp ce degete butucănoase îi înșfăcau obrajii și i-i strângeau ca în menghină, pline de admirație.

     Nu termină bine de încasat, sub supravegherea atentă a lui tanti Coca și o văzu, dincolo de fereastră, pe vrăjitoarea cea rea, cu mătura în mână, cum se îndrepta vertiginos spre ușa magazinului. Când se apropie mai tare, o recunoscu pe bunica. Tocmai se întorcea de la piață, de unde își cumpărase, printre altele, o mătură cât toate zilele și venea să-și ia nepoata în primire.

     Călina își opri cu greu un țipăt. Își făcuse speranțe degeaba, se pare că mama nu uitase! Urma să fie smulsă fără nicio milă din paradisul ei. Profitând de înghesuiala din magazin și de neatenția vânzătoarelor, se strecură pe lângă ele și se făcu nevăzută pe ușa magaziei. Nu merse până în capăt, ci o coti imediat la stânga, pe un culoar lung și îngust, unde angajații își luau de obicei masa. Se piti înfrigurată după un teanc de cutii. Abia se stăpânea să nu sară în sus de bucurie, la gândul că nu aveau cum să o găsească, iar bunica va fi nevoită să plece singură acasă.

     Magazinul era plin de clienți, iar Călina nu putu să deslușească nimic, din cauza gălăgiei. După câteva minute, intră în magazie mama ei, strigând-o. O căută peste tot, inclusiv în pod, mai puțin însă pe culoarul unde aceasta abia mai respira de emoție, apoi ieși în grabă. Nu trecu mult și intră nenea Puiu. Stătu cât stătu, verifică și el tot ce crezu de cuviință, apoi ieși, la fel de grăbit. Intrară și ieșiră, pe rând, cele două colege ale mamei, apoi, din nou, nenea Puiu. Călina abia se stăpânea să nu râdă în hohote de năzbâtia ei. Nici prin cap nu-i trecea că-i pusese pe toți pe jar și că mama ei, moartă de îngrijorare, tocmai se pregătea să treacă peste drum, la poștă, ca să telefoneze la Miliție. Pe când jubila astfel, schimbându-și poziția de pe un picior pe altul, fiindcă începuse să amorțească, se auzi vocea victorioasă a lui nenea Puiu:

     - Aha, aici îmi erai, domnișorico? Ia vino tu încoace! și strecurându-se pe culoarul îngust, o înșfăcă de braț și o trase afară din ascunzătoare.

     Se pare că un colț al rochiței o trădase exact în momentul când se aștepta mai puțin și era pe cale să scape de vrăjitoare. Călina regretă amarnic că nu cunoștea nicio vrajă care să-l facă să dispară pentru totdeauna pe zmeul cel rău, ce-i stricase treburile, băgându-și coada unde nu-i fierbea oala. Cu privirea pe mozaicul din magazin, păși smerită, de mână cu nenea Puiu, spre mama ei. Acesteia îi veni inima la loc când o văzu teafără și uită să-i mai reproșeze ceva. Oricum nu mai era cazul, căci își reproșă Călina sieși, pe autobuz, tot drumul până la bunica. Nici măcar cele câteva felii de parizer și cutiuța cu smântână, pe care aceasta i le cumpără de la alimentara din apropiere, nu o putură face să-și ierte clipa de neatenție. Doar gândul că o săptămână trece repede o mai consolă, cât de cât, pe sărmana captivă.

     Bunicul era plecat în stațiune, așa că nici măcar de distracția cititului din fiecare seară nu mai avu parte. Primele două zile trecură cel mai greu, căci nu se întâmplă nimic interesant.  Călina număra orele până seara, arzând de nerăbdare să se facă odată sâmbătă. În a treia zi, însă, o scoaseră din amorțeală țipetele bunicii, care se auzeau din grădină:

     - Călină, vină iute! Călinăăă!!

     Fetița alergă cât putu de repede, curioasă să vadă ce se întâmplase.

     - Uite o coropiștiriță! spuse aceasta triumfătoare, de parcă descoperise a opta minune a lumii.

     Călina, care crescuse la bloc, habar nu avea ce însemna acel cuvânt complicat. Privi cu atenție în jos, unde îi arăta bunica, dar tot ce văzu nu fu decât o insectă uriașă, hidoasă, care o băgă în sperieți, făcând-o să țipe cât o țineau plămânii. Se puse pe fugă și nu se opri decât în casă, unde se închise pe dinăuntru și nu mai ieși de acolo, până ce bunica nu-i demonstră că omorâse bâzdâgania și nu-i aduse ca dovadă corpul acesteia, tăiat în două cu sapa. Ca urmare, se feri toată ziua să mai calce în grădină, preferând să facă pe „bucătăreasa” în curtea din fața casei, unde rupse un morman de petale, de la toate florile de pe margine, spunându-și că gătește salată.

     - Nu-mi mai strica florile, că iau japa la tine! încercă să o sperie bunica, dar Călina nu își făcu griji, știind că amenințările acesteia erau doar de formă și își continuă treaba nestingherită.

     - Te zic la ticu dacă mă bați! îi replică totuși, preventiv, așa că bunica nu avu altceva mai bun de făcut, decât s-o lase în pace. Nu avea niciun chef să și-l pună în cap pe ginerică. Măcar așa, nepoata îi stătea liniștită, iar ea putea să-și vadă de treburi, în continuare, până seara.

     Ziua următoare trecu fără evenimente neprevăzute până pe la amiază, când bunica intră în casă și se întinse în pat, să se odihnească. După scurt timp, adormi buștean. Călina, simțind că începe să se plictisească, își făcu curaj și merse în grădină. Călcă cu atenție, ca nu cumva să dea iar peste vreun monstru, la fel cu cel din ziua precedentă. De partea cealaltă a gardului o urmărea curios un băiețel, cam de vârsta ei. Era Ionel, nepoțelul vecinei. Intrară repede în vorbă.

     - Noi avem nisip în curte, nu vii să ne jucăm? întrebă el.

     - Ba da! Eu știu să fac castele! se lăudă Călina, bucuroasă de noul prieten și, fără să stea pe gânduri, trecu gardul la vecini. Se luară de mână și merseră împreună în curtea casei, să-și dovedească, unul altuia, îndemânarea de „constructor”.

     După vreo oră, bunica se trezi brusc dintr-un vis groaznic. Se făcea că nepoata îi dispăruse, iar ea o căuta printr-o ceață deasă, de nu vedeai nimic la doi pași. Deschise ochii, se uită în jur și nu o văzu pe Călina. O strigă, dar nu-i răspunse nimeni. Începu să o caute disperată peste tot: în casă, pe sub mese, prin și pe dulapuri. După ce epuiză toate ungherele, ieși afară. Se uită cu atenție pe sub toți pomii și sub vița-de-vie, apoi pe acoperișul încăperii numită „garaj”, unde unchiul Nelu, fratele mamei, își ținea sculele de lăcătușerie, ba chiar și în veceul din fundul grădinii. Nici urmă de Călina! Pe când se dădea de ceasul morții și se pregătea să plece după ajutor, apăru la poartă vecina:

     - Dacă îți cauți nepoata, să știi că e la mine, se joacă cu Ionel al meu la nisip!

     - Ai, mămăliga ei de fată! Las` că ți-o jordălesc eu, de nu se vede! Cum pleacă, fără să spuie nimic? Mie mi-o stat inima-n loc de spaimă și ei îi arde de joacă! se lamentă bunica, pe bună dreptate. Bineînțeles că nu o atinse nici cu un deget, destul însă că, după ce se întoarse, stătu lipită de ea, ca marca de scrisoare, pentru tot restul zilei.

     Prizonieră fără vreo șansă de scăpare, Călinei îi veni zâmbetul pe buze doar joi dimineața, când bunica apăru în casă cu o cutie de carton în brațe, în care piuiau fără încetare douăzeci de puișori de găină, galbeni și pufoși, proaspăt ieșiți din ou. Îi cumpărase în zori de la o cumătră din sat, așa cum făcea în fiecare an, când venea primăvara, atunci când cloșca programată să devină mămică nu scotea nici unul, din diverse motive: ori era prea plimbăreață și lăsa ouăle prea mult timp descoperite, ori acestea nu erau bune.

     - Du-te cu ei în curtea din față, să stea un pic pe iarbă, la soare! Da` ai grijă, să nu iasă pe sub poartă, la drum, să-i calce vreo căruță sau să-i fure cineva! o atenționă ea, sperând că, dacă va avea ocupație, nepoata i se va alina acasă și nu va mai trebui să o caute pe cine știe ce coclauri sau prin vecini.

     Mândră din cale-afară că i se dă o însărcinare atât de importantă, Călina își luă rolul de paznic al puișorilor în serios și, înarmându-se cu un băț găsit în grădină, îi conduse încetinel spre locul indicat de bunica. Adora animalele, în special păsările, căci de acestea avea parte aici din belșug, atât de cele sălbatice, pe care le urmărea cu atenție, atunci când bunicul descoperea câte un cuib nou și o suia, la el în brațe, pe scară, să-i arate puișorii cu ciocurile căscate, așteptând să primească de mâncare, cât și de cele domestice: curci, găini, rațe, gâște, bibilici și chiar porumbei, aciuiți în „garajul” unchiului Nelu și deveniți atât de blânzi, încât ciuguleau firimituri din palma oricui se arăta dispus să îi hrănească.

     Împiedicându-se în iarba destul de înaltă, puișorii sporovăiau fericiți, pe limba lor, sub soarele jucăuș de aprilie. Călina se așeză jos, lângă ei, apoi îi luă în brațe și îi pupă, pe rând, pe puful auriu, neputându-se hotărî care îi plăcea mai mult. După ce termină, o luă de la început. Unul dintre ei, mai curajos, se aventură înspre poartă, fiind gata-gata să iasă. Călina, amintindu-și de misiunea pe care i-o dădu bunica, puse mâna pe bățul pregătit anume pentru asta și, vrând să sperie puiul, ca să-l întoarcă din drum, îl atinse din greșeală cu vârful peste gâtul firav. Căpșorul i se suci brusc într-o parte și așa-i rămase, probabil luxat sau rupt, iar puișorul începu să piuie cât putea de tare, de durere. Călina se sperie și începu să plângă și ea, de mila lui.

     - Bună! Hai repede, bunăă!! strigă ea, venind într-o fugă în casă, cu ochii plini de lacrimi.

     - Ce Dumnezeu ai făcut iară? se sperie bunica, văzând-o agitată și roșie la față.

     Când înțelese despre ce-i vorba, se luă cu mâinile de cap:

     - Numa` ție putea să ți se întâmple așa ceva! Acu` ce să fac cu amărâtu` de pui, să nu mai chinuie?

     - Du-l la nenea doctor, să-l opereze! spuse Călina printre sughițuri.

     - Operează pe-amaru`! se căină ea. Apoi luă puiul, care nu mai înceta cu piuitul și se îndreptă cu el spre veceul din grădină.

     - Nuuu! Nu vreau să moară! țipă Călina, care intuia cam ce voia să facă bunica. Aceasta nu se înduplecă. Luă puișorul și, cu o grimasă de durere pe chip, probabil la gândul abominabilei fapte pe care era nevoită să o facă, îl aruncă în hăul înfricoșător, care-l înghiți pe dată.

     - Oricum moare, dar măcar așa nu mai chinuie, sărmanul! încercă bunica s-o împace pe nepoată, văzând cât era de afectată.

     Nimic nu o putu însă liniști pe Călina, care nu mai contenea cu plânsul. Se opri abia spre seară, când se duse la culcare, după ce bunica o liniști, spunându-i că puișorul e acum în rai, sănătos și fericit că nu-l mai doare nimic. Noroc că fetița adormi înainte de a apuca să se întrebe de ce acesta trebui întâi să moară, ca să redevină sănătos și nu putu să se facă bine, în viață fiind, căci chestionarul ei cu siguranță ar fi încuiat-o pe bunică definitiv.

     Vineri dimineața, după ce dădu de mâncare la găini și băgă pâinea în cuptor, bunica o luă pe Călina cu ea în grădină. Nu mai avea curajul să o lase nesupravegheată nici măcar cinci minute. Nu apucă să îi arate bine cum se plantează ceapa și usturoiul, că cerul se înnoră brusc și începu să sufle un vânt răcoros.

     - Du-te și ia-ți căputu` pe tine, să nu răcești! Da` să vii fuguța înapoi! insistă ea intenționat pe ultimele cuvinte, cu gândul ca nu cumva nepoata să întârzie pe undeva și să facă iar vreo boroboață.

     Călina se conformă. Ca să vadă bunica ce ascultătoare e, o luă la goană de-a binelea, cât o țineau piciorușele, nu pe cărare, ci pe lângă gardul vecinului, unde văzu un pui de pisică, negru cu pete albe, care se strecură pe dedesubt și intră în grădină. Cu gândul să-l prindă, nu se mai uită pe unde calcă, se împiedică de un ciot și căzu drept în groapa cu var pregătit de bunicul, în urmă cu câteva zile, pentru zugrăvitul bucătăriei de vară. Fiindcă o săpase în spatele casei, unde nu umbla nimeni, niciodată, bunicul se gândi că nu e necesar să o mai acopere. Mare greșeală! Călina se cufundă în lichidul alb și vâscos, care o acoperi până la piept. Să fi auzit atunci vaiete!

     - Tu, fată, tu mă omori cu zile! se dădu bunica de ceasul morții, la vederea noii trăsnăi a nepoatei. O scoase, cu chiu, cu vai, din groapă, cu ajutorul cârjei de rezervă a bunicului, pe care acesta o lăsase, din fericire, acasă. Renunță să o mai certe, când văzu că nu mai încetează cu smiorcăitul. Se speriase de-a binelea, pesemne. Noroc că nu păți nimic grav, altfel ar fi strâns-o de gât ginere-său, iar ea nu și-ar fi iertat-o toată viața!

     - Poate asta o să te liniștească odată! Uite cum îmi dai tu de lucru, că n-am eu destul și așa! decretă bunica, la capătul puterilor. Apoi încălzi apă, ca să-i facă baie și să-i spele hainele năclăite de var.

     În jurul prânzului, soarele își arătă din nou fața zâmbitoare. Călina ieși în curtea din față, unde bunica pusese cutia cu puișorii de găină, pe care ea trebuia să-i supravegheze, ca să nu-i atace pisica. Nu avea voie însă, cu niciun chip, să-i mai scoată afară. Fusese de-ajuns experiența nefericită cu puișorul căruia îi rupsese gâtul. În timp ce-și plimba mânuțele prin pufușorul lor gălbui, îi căzură ochii pe scara proptită de peretele din față al casei, scară pe care bunicul se urcase ca să curețe via, cu o săptămână în urmă, dar nu terminase. Aceasta era așezată foarte aproape de intrare, astfel încât Călinei îi trecu o idee năstrușnică prin minte: ce-ar fi dacă s-ar urca pe copertină și s-ar ascunde de bunica? Precis nici nu i-ar trece prin minte unde este ea pitită! La gândul „surprizei” pe care urma să i-o facă, abia își ținea râsul. Fără să stea pe gânduri, din câteva mișcări fu sus și așteptă acolo, tăcând mâlc.

     După puțin timp, apăru și bunica, gândindu-se că o lăsase deja cam mult timp singură. Se uită în stânga, se uită în dreapta, dar nici urmă de nepoată. Inima începu să-i bată cu putere. O căută peste tot, strigând-o cât o ținea gura. Călina nu scotea un sunet, dar în mintea ei se tăvălea pe jos de râs. După ce întoarse pe dos toată casa, curtea și grădina, bunica se îndreptă spre poartă, chemând-o cu o ultimă undă de speranță în glas:

     - Călină, să știi că mă duc la Miliție, să vină ei să te caute, că eu nu mai pot!

     La auzul cuvântului înfricoșător, aceasta se hotărî să spargă tăcerea:

     - Îs aici sus, pe acoperiș!

     - Doamne ferește, cum te-ai urcat acolo, tu fată? Vrei să-ți rupi gâtu`? O să mă omoare tată-tu! Coboară imediat! o apostrofă ea speriată.

     Călina vru să se execute, dar când se uită în jos, o luă cu amețeală.

     - Nu pot, mi-i frică! spuse cu un glas pierit. Prin nu știu ce minune, distanța măsurată cu privirea de sus în jos părea mai mare decât aceeași distanță, parcursă în sens invers.

     - Acu` n-ai decât să stai acolo până o veni unchiu-tău Nelu de la slujbă, că eu nu mă pot cățăra după tine! spuse bunica oțărâtă.

     Călinei îi fu rușine să riposteze, știindu-se cu musca pe căciulă, așa că, neavând ce face, se declară de acord. Unchiul Nelu se amuză copios când ajunse acasă:

     - Păcat că nu am rămas la o bere cu prietenii, să vin numa` mâine dimineață! Poate așa te învățai minte! o tachină el.

     Nepoata, care își petrecu trei ore pe copertină, într-o plictiseală groaznică și cu o foame de lup în gât, își spuse că nu va mai ieși, în viața ei, din cuvântul bunicii, după ce scăpă teafără din această nouă ispravă.

     Sosi, în sfârșit, ziua multașteptată de Călina, când trebuia să plece acasă, la părinți. Mama lucra și sâmbătă dimineața, așa că numai după prânz putea veni să o ia. Pe când se întreba ce o să facă atâtea ore, la poartă apărură trei oameni necunoscuți. Erau niște prieteni de-ai bunicii, din tinerețe, care locuiau într-un sat învecinat. Veniseră pe la ea cu Petrișor, feciorul lor mai mic, ce terminase de curând liceul, să mai stea la povești, căci nu se văzuseră de mult. Bunica, tocmai isprăvind de făcut mâncarea, îi invită la masă.

     Călina, după ce studie cu atenție părul cârlionțat și ochii albaștri ai musafirului, care nu era deloc urât, cugetă câteva minute, apoi, cu o mină serioasă, o chemă pe bunica afară:

     - Buni, spune-i lui Petrișor că, dacă mă așteaptă zece ani, mă mărit cu el!

     - Cred că o să-și ia câmpii după prima zi sau o să te lege cu sfoară, ca să nu te scape! spuse bunica zâmbind, uimită în același timp de seriozitatea copilei, apoi intră în casă. După câteva secunde, se auziră hohote de râs, ce parcă nu mai aveau de gând să înceteze. Călina intră și ea, peste câteva minute, morcovită că propunerea sa serioasă provocase o asemenea reacție. Petrișor o ridică în brațe și o pupă apăsat pe amândoi obrajii, apoi o dădu părinților săi, care făcură la fel. O alintară fără încetare pe tot parcursul vizitei, iar după ce îi înmânară o ciocolată și un pachet de biscuiți, Călinei îi trecu supărarea cu totul și uită de planurile ei mărețe de măritiș.

     După ce musafirii plecară, ajunse și mama de la serviciu, ca să își ia fetița acasă. Bunica, amuzată de inocența nepoatei, care nu era deloc rea la suflet, doar cam năzdrăvană de felul ei, uită de toate spaimele prin care aceasta o trecuse și nu suflă niciun cuvânt fiicei sale, ca nu cumva, altădată, să nu o mai lase pe fetiță la ea. Simțea deja că o să-i fie dor de poznele sale...

(din volumul "Destine", Editura Armonii Culturale, Adjud, 2016 - capitolul "Păţaniile Călinei")

 

Vizualizări: 46

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Din lumea minunată a copiilor. Scris impecabil, dar conținut inocent... mult inocent. De fapt, destinat copiilor.

Semnul meu,

Sofi

O lume inocentă plină de năzdrăvănii. Pe mine mă încântă să le citesc. Eu am fost un copil cuminte. :)

Vă mulţumesc, doamna Sofy, pentru trecere, lectură şi exprimarea opiniei! Este o proză dintr-un capitol cu povestiri aflate la graniţa dintre copii şi... adulţii mai copilăroşi, ca să zic aşa! :-) LA MULŢI ANI în 2019!! Cu drag,

Sofia Sincă a spus :

Din lumea minunată a copiilor. Scris impecabil, dar conținut inocent... mult inocent. De fapt, destinat copiilor.

Semnul meu,

Sofi

Îţi mulţumesc şi ţie, Mihaela, pentru semnul de popas, comentariu şi apreciere! Şi mie îmi place să citesc genul acesta de povestioare (şi, mai nou, să le scriu), mă relaxează şi mă amuză! :-) Şi eu am fost cuminte, se spune doar că prostioarele cresc direct proporţional cu vârsta! :-)) LA MULŢI ANI în 2019!! Cu drag,

Mihaela Suciu a spus :

O lume inocentă plină de năzdrăvănii. Pe mine mă încântă să le citesc. Eu am fost un copil cuminte. :)

Niște „destine” mai mărețe nu ai?

da Coza

:-)) Domnule da Coza, am de toate, dar... fiecare lucru la timpul lui! Semnul dvs. înseamnă "Like" sau "Am luat la cunoştinţă"? :-)  Vă mulţumesc, oricum ar fi, pentru popas şi timpul acordat! Cu stimă,

Ion Lazăr da Coza a spus :

Niște „destine” mai mărețe nu ai?

da Coza

Mulţumesc, doamna Lisia, de trecere şi semnul de apreciere! Cu drag,

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog exerciții de imaginație - ipoteză a utilizatorului Mihaela Popa
cu 20 minute în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog exerciții de imaginație - ipoteză a lui Mihaela Popa
cu 24 minute în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Poemul a lui Darie Giurgiu
cu 29 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog recoltă a lui Djamal mahmoud
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog strigătul apei a lui Djamal mahmoud
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Nervoasa Dulcineea a lui Costel Zăgan
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de Darie Giurgiu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog S-a cernut somnul pădurii a lui Gabriel Cristea
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Imagini în cești a lui Lidia Pervu
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Autoportret Anne Frank a lui Costel Zăgan
cu 17 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog S-a cernut somnul pădurii a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog S-a cernut somnul pădurii a lui Gabriel Cristea
cu 21 ore în urmă
Postare de log efectuată de Gabriel Cristea
cu 22 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nervoasa Dulcineea a utilizatorului Costel Zăgan
ieri
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Imagini în cești a utilizatorului Lidia Pervu
ieri
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Autoportret Anne Frank a utilizatorului Costel Zăgan
ieri
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog exerciții de sinceritate – rămas bun a utilizatorului Mihaela Popa
ieri
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plecări a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
ieri
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fir de borangic a utilizatorului gina zaharia
ieri
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog exerciții de sinceritate – rămas bun a lui Mihaela Popa
ieri

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor