Nemaipomenita istorisire a unui pacient din spital despre capra care avea trei iezi.

                   ( auzită de la un unchiaş pe un pat de spital)

 

I.

 

   Măi, câte drăcii nu afli şi prin spitalele astea! D-apoi, vreţi să vă spun cum am ajuns, iaca aşa, pe un pat de spital? Mare scofală! O răceală puternică, şi când te ia cu fierbinţeli şi aiureli, nici dracu nu mai scoate răceala din tine. Ce ţuică fiartă, ce vin fiert, ce spirt în cap? Cu buzunarele pline de pastile, dai fuga la medicul de familie şi el, grijuliu, hopa aşa, nici una nici două, te şi vâră sub pătura unui pat de spital. Da’ şi aici, câte drăcovenii nu afli?!? Uitaţi boieri dumneavoastră, cum mai stau lucrurile şi pe aici! Vecinul meu de pat, un bătrânel şugubăţ, mă trage de mânecă, într-o seară, înaintea vizitei şi mă întreabă direct:

- Nepoate, ştii tu povestea cu lupul, cei trei iezi şi mămuca lor, căpriţa?

Îmi fac semnul crucii. „Doamne, n-oi fi eu în toate minţile, ori uncheşului îi cam arde de glume?”. Zic tare, să audă toţi cei din salon:

- Ei!... Na-ţi-o bună! Păi, ce credeţi? O ştiu şi mucoşii ăia mici de la grădiniţă. Ehei, unchiule, unchiule! În ziua de azi, s-au petrecut minuni mari cu oamenii... Toţi ştiu povestea iezişorilor păpaţi de cumătrul lup.

Ia uite, pentru ce mă deranja uncheşul nostru!? Poveşti de copii îmi trebuiau mie! Şi, am dat semn, plictisit, că nu era un subiect căruia să-i fi dat măcar un pic de atenţie.

- Ia te uită, ce gogoşi mai toarnă!, se dădu lovit uncheşul nostru. Basmele alea, de le ştii tu, nu-ţi spune adevăr nici de-o para chioară. Ehei, dacă aţi şti voi, cum fusese la început povestea lui Creangă...

A oftat uncheşul, privind fix un punct pe tavan. Se vedea, cât de colo, că-l mânca limba… să ne spună povestea.

- Ei, cum a fost la început?, m-am arătat eu curios, crezând că i-o pieri uncheşului cheful să mai clăfăie din gură şi să tulbure liniştea celor din salon.

- Dacă vreţi să ascultaţi, apoi, ascultaţi!... Mie mi-a zis-o bunicul - care-şi făcuse o bostănărie lângă casă, dormea acolo într-o colibă de paie şi, uneori, ne mai lua şi pe noi cu el, ca să alungăm graurii şi ciorile care se adunau la bostănărie. Şi, n-aveam a ne plânge. Ne îndopa bunicul, cu harbuji şi poveşti, de săreau puricii de pe burţile noastre, ca de pe pielea întinsă la tobele lăutarilor. Povestea cu acea capră, lupul şi cei trei iezi cucuieţi, aşa cum o spusese Creangă la început, avea morala ei; se zice că iezii reprezentau oamenii din popor, capra ar fi reprezentat statul, iar lupul, pe străinii care au pus ochii pe ţărişoara asta şi vor s-o pape cât mai degrabă. Toate erau frumoase pe lângă căsuţa caprei, pe vremea când în iaz băgai mâna după peşti, cerul vuia de ciocârlii şi albinele făceau miere în toate buduroaiele. Lăsai buduroiul gol la poartă dimineaţa, iar seara îl băgai în casă plin gata cu miere. Şi, avea capra trei iezi cucuieţi, că şi dracului cel chelbos i-ar fi scos peri din cap, de câte obrăznicii făceau, cât era ziulica de mare. Că nu era ca acuma, una-două şi numai ce răsare şi apune soarele. Toate ar fi fost bune şi frumoase în casa caprei, de nu se aciuia, prin părţile alea, cumătrul lup. Îşi întemeiase bordeiul lui, împrejmuise ogorul cu gard de nuiele şi se apucase, ca tot omul gospodar, de bostănit. Era încă pe vremea când toate lighioanele pământului trăiau în bună pace şi înţelegere. Dracii de iezişori, numai ce treceau, cu gâştele la baltă, pe lângă bordeiul cumătrului, că din gardul de nuiele tot dispăreau din ele, de nu mai rămăsese aproape nimic. Plecând de acasă, nu-şi mai luau băţ pentru câini, numai ce smulgeau câte o nuia şi, uite, azi aşa, mâine aşa, gardul se împuţina. Şi, n-ar fi fost vreun bai, dacă n-ar fi simţit şi alte lighioane, că nu mai aveau opreliştea de dinainte, şi cam dădeau iama prin bostănăria cumătrului lup. Pe o parte dregea cumătrul gardul, pe de alta, porcii dădeau de-a rostogol bostanul. Să-i înveţe minte pe iezişori, ce şi-o fi zis cumătrul lup? „Ia să îmbrac eu o piele ponosită, să-mi vopsesc părul şi, ascuns la marginea drumului prin boschete, să-i sparii un pic”. Zis şi făcut. Măi, şi ce s-or mai spăriat iezişorii, şi câtă alergătură prin pădure cu stafia cumătrului lup după ei, că, de nu intrau repejor în casă şi trăgeau iute zăvorul, îi înhăţa de la spate arătarea aceea care le sărise în cale.

- Mămucă, mămucă!, s-au plâns iezişorii. Bădănaua dracului ne-a ieşit în cale, mămucă!

- Adică, cum vine asta, dragii mei?, a încercat să-i liniştească mama capră. Apoi, de unde atâta sperietură?

- Uite, aşa colţi avea, şi, uite, aşa ne cuvânta, a sărit cu gura înainte iezişorul cel mic, preferatul căpriţei: „Ghidi, ghidi, la nănaşul, să vă pupe copănaşul! Zău, mămucă!

               

II.

 

   Îi lăsă capra să-şi spună fiecare versiunea lui, şi să-şi mai tragă răsuflarea, apoi luă, din sipetul cu descântece, câteva floace din părul unui câine, găsit mort la margine de drum, şi le arse deasupra iezişorilor, într-un pahar cu apă neîncepută, să le descânte de deochi. După ce băţul de chibrit sfârâi în pahar, învârtindu-se în apă de trei ori, capra încheie cu descântecele. Şi, mirosind ea ceva în vorbele iezişorilor, şi bănuind ca ispravnic, în toată tărăşenia asta, pe cumătrul lup, îşi luă broboada din cui şi lipa-lipa până la bordeiul lupului, de-i trase o scărmăneală de adevărată văduvă în putere.

- Uite, ce-i, cumetre! Dacă nu te-i astâmpăra, oi face cum am zis. Ne vom judeca şi voi cere execuţie silită de pe domeniile noastre. Cu asemenea apucături, apoi, locul dumitale e în pădure, nu printre vieţuitoare. Auzitu-m-ai? N-o face cu mine pe turbatul! Să-mi sparii, în aşa hal, iezişorii? Păi, una din două: ori la bal, ori la spital!

Aşteptând spăşit dinaintea caprei megieşe, să-şi oprească meliţa aia de căpriţă văduvioară, cumătrul lup îi răspunse:

- Auzit, auzit, cumătră! Nu-ţi mai face şi dumneata inimă rea, că toate or trece şi-o să fie bine.

 - D-apoi, n-ar fi rău să fie bine!, mai zise capra noastră, trântind lupului uşa în nas.

Hei! Ţi-ai fi imaginat, că, de-acum încolo, or să meargă treburile mai altfel? Da’ ţi-ai găsit cu dracii ăia de iezişori, că-i mâncau viermişorii în fund. Ca să-i plătească nănaşului lup, ce credeţi că le-a dat prin tărtăcuţe?!? Acum, cinstiţi ascultători, ia staţi o ţâră şi judecaţi şi domniile voastre! Cine a mai văzut pui de drăcuşor, transformat, peste noapte, în pui de îngeraş? Hai!? Aud? Sau, gutui acrişoare să se presare, ca perele cele dulci, prin toată livada? Păi, să vă spun eu: iaca ce i-a dat ăluia mai mare prin cap, adică, să se deghizeze în dovlece şi să bată la geamul lupului, adică să-l ademenească până afară, să-i spuie una, de i s-o urca sângele în cap, nănaşului. Şi, când o lua la fugă şi-o începe urmărirea, el înainte pe cărare, cumătrul după el, până i-o înghiţi pădurea, o găsi el o cărare să o taie înapoi la căsuţa lor. Atunci, mezinul cu ăla micu’ ţâşti, în bostănărie, şi pune-te pe căsăpit harbujii nănaşului. Să-l înveţe minte, ditamai nănaşul unchiaş să se ţină de porcării şi sperieturi cu bieţii iezişori. Şi, cum vă spusei, numai, iaca, ce se înfiinţă iedul cel mare la bordeiul lupului, de-şi iţi capul dovlecit pe deasupra gardului de nuiele, şi se puse pe strigat:

- Nănaşule, nănaşule!... Ieşi o ţâră afară, că a venit nenea poştaşul cu un răvaş de la împărăţie…

Lupul, auzind un glas pe-afară, deschise fereastra să vadă ce-i gălăgia de peste drum. Când acolo, un ditamai dovlecele, cu ochii bulbucaţi şi gura ca ferăstraiele, rânjea, dincolo de gard, de parcă voia a-i spune câte ceva.

- Ei!? Cine-i acolo? M-au amăgit urechile, ori am auzit un glas? Dând cu ochii de dovleacul umblător pe deasupra gardului, întrebă: Ei, ce-i moş Dovlece?

- Tu eşti lupul?, îşi scălâmbăie vocea iedul cel mare, deghizat în dovleac.

- Eu mi-s! Ce doreşti?

- Să mă pupi, bre, nănașule, drept în c… Şi, azvârlind tărtăcuţa din cap, o şi zbughi, în sus, pe cărare.

Apoi, na! Vă închipuiţi, ce negru a văzut cumătrul lup, pe dinaintea ochilor? Mai că nu-l apucă turbarea, toți dracii și dupacii îl trecură. Că n-o fi fost de lemn, na! Nici înaintea împăratului lupilor nu se făcuse el de ocară, da’ asta le întrecea pe toate. Pământul s-a cutremurat în urma lui, când a trântit uşa, şi ţine-te pe urma cucuietului acela de ied, obrăznicit din cale-afară. Doamne, Dumnezeule! Pe unde treceau cei doi, parcă trecea daradaica diavolului. Lăsându-l pe cumătrul lup să se depărteze binişor, dracii ceilalţi de iezişori, na-ţi-o bună, ţup şi ei, în bostana cumătrului, şi începură a căsăpi, cu picioarele, așa de-ai dracului, toţi harbujii ăia mari şi dolofani, peste care, ca să-i protejeze de soarele arzător, cumătrul lup pusese pe deasupra şi câte o foaie mare de brusture. Graurii şi ciorile, de cum simţiră damful mezilor de harbuji, plutind prin atmosferă, se adunară pe boltă, care mai de care, agitate, ca la pomana porcului, peste măsură. Păi, vă puteți închipui, dragilor? Începuse hora dracilor, peste bostănăria cumătrului lup.

 

III.

     

     „D-apoi, boieri dumneavoastră, ca să se știe, că straiele şi unele nărăvite apucături încep a ne deosebi pe faţă - nu altele, neapărat merite”, îl mai auzii pe unchiaș, ca prin vis.  Noi cei de pe paturile alea de spital prea știam cum păziţi de păzaci, preamăriţi de tămîiaci şi aplaudaţi de aplaudaci care mai de care coi-interesaţi, cum niciun Dreikula cu budai-delenii săi, puradei și  țigănuși nu i-ar mai dovedi pe toţi povestașii ăștia modernizați gata. Iară, pînă s-o îndura un alt Ion Creangă să-şi reintre în drepturi, mi-e că Pământul va ajunge o planetă din plăci netectonice sudate cu laseri şi dirijată aiurea, brambura prin (ce va mai fi din) ăst Univers.

   -Fie-vă măcar urechile atrase, bre, la ce grăiesc acilea, la adăpost de con-ducacii de râpă! îl auzirăm, iarăși, pe bietul unchiaș.

   -Ochi și urechi ne făcurăm! se auzi de prin cele paturi aflate în acel salon de spital.

 Mă atrăsese povestea deși sentimentalismul e numai pentru naivi, nebuni şi parade, respectul se poartă slugarnic, nu reciproc, iubirea de povestaș e doar o mască pecuniară, dar teama e la putere, din frica măruntului Om că nu va afla milă, dreptate, îndurare de la nimeni, în ziua de azi. Oftă unchiașul și o vreme nici musca nu se mai auzi prin cel salon. Iar noi, ceilalți, ne sprijinirăm pernele de perete gata să aflăm ce avea să mai urmeze:

 - ...După două ceasuri bune de alergătură, când înainte, când înapoi, pe unde i se părea şi lupului că-l zărise pe iedul cel mare fugind, se opri locului, cu limba scoasă de-un cot: „Ăştia şi-au bătut joc de tine, cumetre lup. Halal să-ţi fie! Nalt ca bradul, da prost ca gardul, mai eşti...”, auzi el vocea de-a doua, din cap, certându-l.  „Na, cumetre, acuma! Puneţi căciula dinainte şi te judecă singur. Că, puteai să-l laşi să strige, iar tu să fi ieşit, tiptil-tiptil, de după colţul casei şi, hop, în spatele lui! Acuma de, să-ţi fie de leac şi babei de colac”, auzi el cea de a doua voce din cap.  

Porni spre casă, cu inima ticăindu-i cu putere în pereţii coastelor, cu toate vocile din cap după el, la mare sfadă. Într-un timp, se opri, sub trunchiul unui copac, să-şi mai arunce sacii cu supărare din spinare şi să-şi mai ostoiască spinarea şi sufletul. Cum sta aşa, răzimat de copac, tot i se părea, că, printre tufe, aude ciripitul glăscioarelor şi râsul de batjocură al iezişorilor. Toate vinişoarele tresăriră în el. Mai să o ia de la capăt.  „Ho şi vouă, stricatelor!, ţipă cumătrul lup la vocile din cap. Hodorogiţi... ca o moară stricată! Mai lăsaţi-mă în pace! Şi, vocile se opriră, ca prin farmec. Doar un râs subţirel şi cristalin, încă mai susura, dinspre căsuţa cumetrei capre. „Te pomeneşti că râd şi cheutorile de la casa caprei, de pătărania în care m-au vârât cucuiaţii ăştia? Dar lasă, că îi lecuieşte nănaşul de spaime, cumătră dragă...”.

Şi, cu asta, se desprinse din loc şi porni către casă, jumulit şi flocăit bine de iezişorul cel mare. Păşea spre casă, de parcă l-a călcat focul, când, văzu mulţimea de ciori şi grauri, deasupra bordeiului său. Puse mâna streaşină la ochi şi beli felinarele în zare. Cică, nu degeaba e o vorbă: „unde e hoitul, acolo se adună corbii”. Abia acuma văzu cumătrul lup, unde fusese şiretlicul iedului cel mare. Îl trimisese cu câinii la apă, care va să zică. Se repezi la o cracă din drum şi, cu ea, alergă să împrăştie ciorile şi graurii. Când dădu cu ochii de harbujii sparţi, se aruncă în ţărână, mai să-şi smulgă părul de necaz. Şi, ce era la gura lupului!? V-aş zice şi domniilor voastre, da, parcă, sună cam rău, la urechi. Abia înspre seară, revenindu-şi, cără harbujii decapitaţi la groapă iar pe cei rămaşi întregi îi înveli la loc cu foi de brusture, şi, frânt de mijloc, intră în bordei. Da’ pasămite, nici somnul nu se mai lipea de el. Gândul răzbunării îl întorceau, când pe o parte, când pe alta, de se perpelea în aşternuturi ca luat de friguri. I se tot năzărea, că, cineva, pe afară, îl tot striga: „Tu eşti lupul? Pupă-mă-'n c...”. Şi, când auzea vorba aia spurcată, mai că sărea din aşternuturi de punea mâna pe ciomag să sară la bătaie... Dar, de! ştiţi şi voi dragii mei, cum e când te frământă visele, rău. Dimineaţa, se trezi însă cu un nou plan, că şi noaptea-i un sfetnic bun, nu-i aşa? Vântul adună norii şi tot vântul îi risipeşte. Aşa că, punându-şi planul în aplicare, toată după amiaza acelei zile, cumătrul lup pândi cărarea spre casa caprei, doar-doar s-o vedea capra încărcată cu de-ale mâncării şi gâfâind ca de obicei. Tăiase și cărare prin pădure ca nu cumva niscaiva arbust să-i mai întunece vederea. Deforestarea a atras criza de ţepe la acea vreme, iar în asfaltarea cam pietruită și nu betonată nici cu picamerele nu poate fi bortelit loc stabil de hadarag bun de țepuit. Și-ar fi stat astfel, la pândă, ziulica întreagă cu ochii cât cepele doar-doar o zări pe cumătra venind pe cărarea din pădure. Şi cum o vede, ridică în spate un sac plin pe ascuns cu noduri de buturugi şi cioate, pregătit dinainte, şi-i iese caprei în faţă. Iată cam ce și-au spus unul altuia:

- Bună vreme, cumetre, da ce vânt te-a abătut pe lângă iaz? întrebă capra pe lup, văzându-l coşcovit sub greutatea sacului. 

- Bună să-ţi fie inima, cumătră. Iaca, a plouat azi noapte, de s-a umplut iazul cu peşte. Prinsei şi eu un sac, cumătră dragă, şi tare mă grăbesc să-l duc către casă.

- Şi, unde zici cumetre, că a tras balta atâta peşte, de ţi-a îndoit spinarea?, se miră capra la cele auzite, că, de la iezişorii ei, care mai dădeau cu undiţa în iaz, ştia, biata de ea, că, nu prea era neam de peşte, în baltă. De aceea, mai zise: Oare nu cumva moş Martin a dat pe la dumneata pe acasă, de ţi-a îndrugat verzi şi uscate? Că, parcă-l văzui, mai ieri, prin zmeuriş, şi mi-a spus că, dacă aş avea un băiet dornic, l-ar lua să-l înveţe cojocăria, că de peştele din baltă s-a lecuit...

- Doamne, cumătră, doamne! Ce vorbă-i asta, cu moş Martin? Deh! La bătrâneţe nu se mai prinde minte. Păi, el, înaintea mea, cără, spre casă, vreo doi saci, din locul acela cu sălcii pletoase lângă ceair.

Ştia cumătrul lup, ce ştia! Că, de s-o prinde minciuna, acuma-i de el. Trebuia să fie la gură ca un miel, iar la inimă lup întreg, că nu degeaba mincinosul încoronează ţânţarul şi-l măreşte cât măgarul, ca minciuna să-ţi ia ochii şi să pară adevărată. 

- Păi, te las cumătră dragă, că mă deşelă sacul ista. Şi-apoi, nu uita: de ce să se înfrupte din iaz, numai nenea Martin? Rămâi cu bine, cumătră...

- Mergi sănătos, cumetre!... „Ia te uită – gândea capra în sinea ei -, şi mie îmi ascunse moşul, toate astea. Care va să zică, de-ăsta-mi eşti! Ţii secretul ferecat, moşule!?”.

 

IV.

     Şi, ce credeţi dumneavoastră, că se petrecea în bordeiul lupului? Nu mai încăpea în piele, de bucurie, cumătrul lup. „A înghiţit toţi papanaşii cu smântână, ce i-am turnat. Hulpavă, cumătra! Acum o să-şi trimită iezişorii, la iaz, după peşte. Acuma-i de mine… acuma-i de mine! Cumetre, eşti mare!”. Sărea şi ţopăia, prin bordei, ca un apucat. Cu asta, cu peştele din iaz, chiar că atinsese coarda cea simţitoare a caprei. Ştia că-i pofticioasă după peşte. Nici o masă fără peşte, nu? Parcă, aşa zicea cumătra capră! Acum, trebuia să chibzuiască bine la planul ce-i trecuse prin cap. Firul, odată întins şi pregătit, n-are cum să nu-i aducă, la bot, iezişorii ăia cucuiaţi. Şi, n-o să zică nimeni, că a încălcat dreptul de proprietate al caprei. Ei, singuri, îşi vor vârî capetele în laţ. Se învârtea prin bordei şi îşi freca palmele, şi-i turuia gura fără încetare. Că asta atrase şi atenţia iedului cel mic, care, din întâmplare, tocmai îşi mâna gâştele către iaz. Şi, din curiozitate, s-a tupilat după colţul bordeiului şi a tras cu urechea, prinzând din zbor tot ce plănuise nănaşul lup. După ce şi-a lăsat gâştele pe baltă, a ţinut-o tot într-o fugă la fraţii săi, să le spună tot ce auzise de la nănaşul lor, lupul. Aceştia tocmai ascultaseră, cam ce îşi sporovăiseră mămuca lor şi cumătrul lup, întâlnit, ca din întâmplare, prin pădure. Abia acum, puneau ei cap la cap vicleşugurile astea ale nănaşului lup, care, de ce să nu recunoaştem, erau ca şi găluştele aruncate rațelor flămânde.

- Măi, uite cum facem, zise iedul cel mare. Ursu-i în pădure şi nănaşul îi vinde pielea în târg. Păi, ce-ar fi să-i dăm noi o mână de ajutor, nu? Ce spuneţi, frăţiorii mei? Şi, le spuse pe îndelete planul său. La urmă, încheie foarte hotărât: Deci, am zis! Te tocmeşte duşmăneşte şi plăteşte omeneşte, ne-a învăţat mămuca...

- Jos lupul şi cu neamul lui! Am zis!, bătură toţi trei, într-un glas, palmele de pecetluiră jurământul.

Căci, nu-i aşa, boieri dumneavoastră!? Multe mâini fac sarcina mai uşoară, ca să nu mai spun, că mai multă fericire era acum în casa caprei decât în bordeiul lupului, că aşa-i povestea. Mai fie şi un lup mâncat de iezi, nu toţi iezişorii de cumătrul lup. Aşadar, veseli nevoie mare, cu undiţele pe umăr, iezişorii spuseră mămucii că pleacă cu mic cu mare, la pescuit. Făcură, însă, ocol mare prin pădure, numai ca să dea nas în nas cu nenea Martin, care umbla după zmeuriş.

- Să trăieşti, nenea Martine!, îi urară iezişorii.

- Bună, băieţi! Da’ încotro, aşa de hotărâţi? Că doar n-a început, pare-mi-se, războiul?

- Pe ceair, lângă malul cu sălcii, nenea Martine! răspunse cel mare.

- S-a umplut iazul de peşte... Şi, trage... mamă, mamă!, zise cel mic.

- Taci, măi..., îl stropşi cel mijlociu. Că, n-o să ne vindem, acuma, secretul.

Moş Martin, de cum auzi de peşte, deveni atent. Încercă să-i iscodească pe iezişori:

- Şi, spuneţi că trage peştele, lângă sălcii?

- Măi, frate-meu!? Ţi-a ajuns focul la unghii? Ce te-a apucat?, se burzului iedul cel mare la cel mic, de-l făcu cât p-aci să-şi înghită lacrimile, când fu luat la rost de iedul cel mare.

- Ei, lasă, lasă, măi copilaşi!, îl îmbună moşul cu o mână de zmeură. Ia zi tu!? Ce-i povestea asta cu peştele, care se dă tumba prin iazul nostru?

- Păi... l-am  văzut, nenea Martine, acum două ceasuri... pe nănaşul lupul, cum căra un sac de peşte către casă. Îl cocoşase greutatea... şi, ce-am zis: hai şi noi! Turnă, tot ce avea în căpăţână, iezişorul cel mic. „Hmm! Lupul, zici? Un sac cu peşte!? Hmm!..., păi, dracul nu-i aşa de negru, cum îl zugrăvesc oamenii. Măi, ce pleaşcă!?... Măi, ce pleaşcă!...”, mormăi moş Martin, în sinea lui. Apoi, rosti, cu glas tare:

- Măi băieţi... măi băieţi! De multe ori, din ţânţar, lumea face armăsar. Da’, poţi să ştii? Hai, hai! Duceţi-vă, duceţi-vă... că am treabă!

Le întoarse spatele, iezişorilor, nenea Martin, c-o fi având şi el vreun gând, da ce credeaţi domniile voastre? Că, s-a apucat de căutat zmeuriş, pe mai departe? Aş! Fuga-fuga, acasă, să-şi ia şi dumnealui sculele de pescuit. Păi, asta urmăriseră şi iezişorii, care bătură, încă o dată, palmele de pecetluiră, pentru a doua oară, jurământul lor: „Jos lupul şi cu neamul lui!”. Apoi, făcând încă un ocol mare, trecură aşa, cică, în alai de voioşie, pe lângă casa cumătrului lup. Cântau tustrei: „La ceair, la ceair/ că e peştele peşchir/ de saltă ca la clavir./ Şi-unde-i salcia pletoasă/ peştii ne vor cade-n plasă/ La ceair... la ceair”.

Vedeţi bine, cumătrul lup trăgea cu urechea şi se freca în palme, bucuros, de ce auzea:

- Ha, ha! La ceair... la ceair, oasele am să vă-nşir. Şi, la salcia pletoasă, voi o să-mi cădeţi în plasă... Hai, repede-repede, să le-o iau înainte...

       

V.

 

   Aici, toți cei aflați în salon cântam într-un cor: „La ceair... la ceair, oasele am să vă-nșir!...” Băteam în perne, săream prin paturi, de parcă eram la balamucul cu nebuni nu într-un spital de oameni. Se minuna unchiașul de așa scrânteală și izmeneală aflată pe noi și continua:

  - Măi!? Şi ce mai alerga lupul, pe căi ocolite, înaintea iezişorilor, de ziceai c-a luat foc pădurea! Dacă l-ar fi văzut iezişorii, le-ar fi săltat inima. Inima le-a săltat doar când, pitiţi după nişte tufe, i-au auzit tropăitul lui moş Martin. Se grăbea moşul, spre locul cu sălcii pletoase, de pe malul iazului. Dar nici nu se aşeză bine, pe mal, cu picioarele pe jumătate în apă, încercând a pune viermișorii în cârlige, că două braţe şi mai multe gheare se şi înfipseră - ieşite, precum ştima iazului, de la fundul apei - drept în ciolanele ursului: „A! Ghidi, ghidi!... Până aici v-a fost! Ia, veniţi încoace, la nănaşul, să vă pape copănaşul!” Cu trestia în gură, dat la fundul iazului, cumătrul lup atâta aşteptase. Să-i pice iezişorii plocon. Dar, se vede, că, unde-i minte, nu-i şi noroc. Când dădu, însă, cu ochii, de nenea Martin, ştiu bietul de el, că popa îi va cânta aleluia. „Ia te uită!? Arătarea dracului!”, mormăi supărat moş Martin. Îşi înfipse o labă în claia de floace a cumătrului lup, de-l ridică, cu carcasă cu tot, deasupra apei. „Ghidi, ghidi, zici!? Pofteşti la copanele mele, cumetre? Apoi, ţi-oi da, să te saturi...” Şi, nici una nici două, despică salcia de pe mal şi-i vârî, cumătrului lup, coada în despicătură. Şi, poc! Când dădu drumul crăcii, aceasta se lipi de trunchiul ei, prinzând, ca într-o menghină, coada stufoasă a cumătrului lup. „Ei, ei!? Găina, când s-o oua, o aude o mahala, însă, pe matale, ba, cumetre! Aici îţi vor putrezi oasele... Copănaşe ai poftit, da' nănaşul ţi-ai găsit!...” „Văleu, unchiule dragă, coada mea, că rău mă doare! Uite, dă-mi drumul, rogu-te, şi n-oi mai face. M-oi mulţumi doar cu ierburi şi cu poame, de azi înainte. Văleu!!!...” se văita cumătrul lup. „Lasă, dihanie răutăcioasă şi spurcată, că te băteai pe burtă de atâta râs, când îţi povestea cumătra vulpe, cum mă lăsase ea fără coadă. Rămâi cu bine, că binele pe pustie se cheamă tot ce-ţi plătii acuma! Cât despre văicărelile tale, ia aminte o vorbă: şi broasca se vaietă, când o calci pe burdihan. Pofteai la copănaşe, cumetre? Mai roade şi coajă uscată, cumetre!” Şi, dus a fost moş Martin, lăsând în urmă vaietele lupului. Şi, n-ar fi fost numai atât, dacă, din desiş, n-ar fi apărut şi iezişorii care să întindă şi mai tare batjocura, ca pojarul. Veneau pe rând, pe dinaintea cumătrului lup, spunând fel şi fel de măscări. Dar, cel mai mult, îi secau inimioara nănaşului lor, când îi spuneau: „Tu eşti lupul?... Atunci, să ne pupi, pe toți trei, în c... aschimodia dracului!” Măi, ce de măscări nu mai spuneau!!! Iar ziua îi mai era cum era, cumătrului lup, că se mai învârtea în jurul cozii prinse în laț și scheuna umil a-ndurare, dar cum venea noaptea toate viețuitoarele locului nu auzeau decât un urlet prelung înspre lună. Nu de durere cât de supărare că se lăsase el, ditamai lupul, păcălit de niște iezișori sărăntoci și rupți în fund.

... Aici, poate ar mai fi continuat povestea unchiaşului nostru, noroc cu doamnele asistente, drăguţe, care au venit la vizită. Că, cine ştie, ce ne era dat urechilor să mai auzim. Acele seringilor ne-au luat gândul de la poveste. Cui să-i mai fie aminte, la o astfel de minciună gogonată? Vorba lui Creangă: „Şi unde n-am mai încălecat pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”. Peste noapte, când m-am trezit din durere, am început şi eu (de!), prins în mrejele poveştii (da o fi fost poveste?), să mă-ntreb: „Aşa-i trebuia lupului, adică străinilor care vor să ne halească pe toţi – adică poporul -, nu? Fiindcă, în povestea asta, cumătra capră (adică statul) nu face nimic pentru a-şi apăra copilaşii. Măi, măi!? Da’ nenea Martin? Pe cine să fi reprezentat în poveste, nenea Martin?”, că despre el nu ne spusese nimic unchiaşul nostru. Şi, nu m-a răbdat sufletul, şi, cum l-am văzut foindu-se prin pat, l-am întrebat:

- Unchiule!? Nu ne-ai spus cine era moş Martin, bre!...

Acuma, ce am aflat de la uncheş, am să vă spun şi domniilor voastre, chiar dacă, prea multe, vezi Doamne, tot n-am aflat. Cică, odată, şi-a adus aminte unchiaşul, de această omisiune, şi a dat fuga la bostănărie, la bunicu-său. Da, bunicul dormea dus, sforăia, cu muştele bâzâindu-i pe la nas. Iar, când s-a trezit din zgâlţâială, hop şi nepotul cu întrebarea asta.

- ...Şi, ce a răspuns?

- Păi, după ce a făcut ochii mari, şi a pufăit, dintr-o nară, o muscă ce tocmai se încurcase în stuful de păr, atâta mi-a zis: „Ia vezi de alungă ciorile şi graurii ceia, nu vezi ce gălăgie fac? Iar ţie, îţi arde de poveşti! Cum și spuneam: straiele şi unele nărăvite apucături încep a ne deosebi pe faţă. Păi, da cum? Stratificarea socială, nepoate, nu este numai opera naturii. Oamenii ca și animalele sunt fiii și progeniturile aceleaşi naturi imuabile, ciclice, selective numai întru soi bun şi rău. Ce-ai vrea, altminteri?... Na ispravă! Vor cu toții numai posmagi moi. Nu te cuprinde jalea?”.   

 

                                   (finalul poveştii)  

 

Vizualizări: 128

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Nimerit din „întâmplare” prin spitalele din ziua de azi (taman zilele astea), să vă spun uimitoarea poveste a caprei cu trei iezi așa cum am auzit-o de la unchiașul, vecin de pat cu mine. ( am uitat: va urma!)

În tot răul e și un bine - AȘTEPTĂM CONTINUAREA!
Multă, multă sănătate din partea noastră!

Drag,

da Coza

Tudor Cicu a spus :

Nimerit din „întâmplare” prin spitalele din ziua de azi (taman zilele astea), să vă spun uimitoarea poveste a caprei cu trei iezi așa cum am auzit-o de la unchiașul, vecin de pat cu mine. ( am uitat: va urma!)

Nici lupul nu mai e ce-a fost :)!

Multă sănătate!

Nikol

Ion Lazăr da Coza, Nikol MerBreM... și tuturor cititorilor acestei „povești” ca de sfârțit de an, un sincer LA MULȚI ANI!

Foarte interesantă interpretare a poveștii lui I.Creangă. Ar fi invidios dacă ar putea citit, sunt sigură.

M-am amuzat și m-am delectat! Păcat că azi, copiii nu mai citesc povești... naturi muabile, domnule.

Am citit cu multă plăcere,

Sofi

Doamna Sofia: un an 2018 cu multe împliniri și frumuseți literare pe ÎNSEMNE CULTURALE vă doresc și eu. Plăcerea mea e și mai mare dacă printr-o poveste v-am atras în cercul „uncheșului” care, mai cred, avea muuult... mai mult farmec și „leac” în a ne face să visăm iar la copilărie și poveștile ei. Cu drag! 

Citit-am și partea a doua a postării - captivează.

Cine-i moș Martin? Am niște bănuieli, dar...

da Coza 

Ion Lazăr da Coza: „Cine-i moș Martin?” Așteptăm cu toții un nou Godot care să vină să ne salveze pe toți, să salveze țara, deși știm că n-are să vină niciodată. Dar ne rămâne SPERANȚA că va veni „CINEVA”! Ca în povestea uncheșului nostru.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog De aniversare... a lui Tudor Cicu
cu 34 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Iubire colosală a lui gina zaharia
cu 35 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog taci a lui paparuz adrian
cu 36 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Punct de vedere (8) a lui Crinu Sorin Leşe
cu 36 minute în urmă
Mitică Horlaci a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Străinul a utilizatorului Mitică Horlaci
cu 51 minute în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Străinul a utilizatorului Mitică Horlaci
cu 59 minute în urmă
Mihaela Suciu a postat o discuţie
cu 2 ore în urmă
Mitică Horlaci a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Străinul a utilizatorului Mitică Horlaci
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Mitică Horlaci îi place postarea pe blog Străinul a lui Mitică Horlaci
cu 2 ore în urmă
Mladin Cristian Lucian a postat o discuţie
cu 4 ore în urmă
Mladin Cristian Lucian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Centurion, fragment a utilizatorului Mladin Cristian Lucian
cu 4 ore în urmă
Mladin Cristian Lucian şi Natalia Micalona sunt acum prieteni
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Țesătură de in (toate poveştile sunt adevărate) a utilizatorului Crinu Sorin Leşe
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog simplicisima 0 a lui nicolae vaduva
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Străinul a lui Mitică Horlaci
cu 7 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Străinul a utilizatorului Mitică Horlaci
cu 7 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Razantă a utilizatorului Crinu Sorin Leşe
cu 7 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Străinul a utilizatorului Mitică Horlaci
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Erezia de-a te naște român a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Mitică Horlaci a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Străinul a utilizatorului Mitică Horlaci
cu 8 ore în urmă

frecvență trafic

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor