Impresii din călătoria în Grecia (VIII)

[Tudor Cicu]

8. Horațiu, îți trimit salutări!

  

     Pe vremea când îl citeam pe Horațiu am fost atras de o frază a acestuia, frază pe care mi-am și însemnat-o: „Nu voi muri cu totul, o parte din mine va rămâne.” Nu prea îl înțelegeam la vremea aceea. Îmi spuneam: ori acești poeți antici vor să ne desfete cu ziceri, ori să ne fie de folos cântând acele înțelepciuni amestecate într-un grăunte de nebunie. „Trăiește-ți ziua / Cea de azi; în cea de mâine te încrede prea puțin!”, scrisese el adresându-se Leuconoei, în Ode. În drumul spre Peleponez am scos poemul meu „Dansând de rusalii” și l-am citit cu voce tare: „Aș putea inventa pentru povestea mea / și un spiriduș care se furișează după copaci / și ne urmărește, / și iele dansând de rusalii cu luna / să-ți imite alunecarea spre iaz. / Dar tu știi că am avut azi-noapte un vis / Că eram la mesteceni, în crâng, cu un condur în mână / Implorând: scoate-mă din povestea asta, scoate-mă! / Că, uite! Tot spuneai: «Unde-o să mai găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu? / Doar dacă o să mi-i aduci pe-ai țarinei!» / Cum spunea Gogol că i-ar fi cerut Oxana / fierarului Vakula în noaptea de ajun.” Soția m-a întrebat: „Cui i-ai scris poemul acesta?” Ca și cum trebuie neapărat, poetul, să scrie pentru cineva anume. N-am răspuns.

     Mesajele cifrate şi recepţionate din necunoscut (!?) „din cine mai ştie ce dimensiune” (a poemului) ne dau senzaţia supărătoare că am uitat totuşi ceva. Te întorci şi priveşti ca dinaintea unui „text în oglindă” pentru lămurirea acelui gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit. Dar „când întorci capul, nu e nimeni”. Eşti atât de singur, fiindcă iluziile se tot risipesc, ca în cazul lui Don Quijote, aflat fără de veste în pragul morţii.

     Sosit acasă, mai deschid o dată cartea lui Homer, cea care m-a însoţit în călătoria aceasta. Cititorul care m-a urmărit are nevoie de această explicaţie. „Fiule, puneţi în sinea ta toată priceperea minţii, / Dacă tu nu vrei să-ţi scape din mână răsplata izbânzii” (Iliada C.23 v. 310-311).  Puţini sunt, printre oameni, cei care ating malul celălalt, de drept al zeilor – în timp ce mulţimea cealaltă (ca şi noi), aleargă pe malul celălalt, încercând să înţeleagă cine le-a ridicat puntea pe care zeii, altădată, circulau fără paşaport. Cântecul ce-l aprinsese, cândva, pe aedul Homer despre „Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse”, învinsese. De aceea am invocat-o pe zeiţa Minerva, ce-l însoţise şi pe Ulisse la întoarcerea sa în Ithaca. (Horaţiu, îţi trimit salutări!) Mă bucur, întrucât mi-ai dat prilej să te citesc încă de pe vremea liceului. Uite că mai trecem şi prin Arcadia din când în când, noi poeţii, spre a le aduce aminte celor pentru care şi scriem, că, atunci „când nu poţi prinde poezia de picior... ţi-o-închipui lebădă şi tragi, şi-aştepţi apoi zadarnic să cânte...” cum scrie (mi-am amintit) poetul Gheorghe Dobre, din Slobozia. Iată că Teba (Thiva) prin care trecusem în drum spre Delfi, care a înfrânt-o pe puternica Sparta, a fost distrusă de Alexandru Macedon. Noi, acum, mergem spre Corinthul antic, aflat în Peloponez. Peloponezul este locul de naştere al Greciei moderne. Aici a început, în 1821, Războiul de Independenţă. Peleponezul a fost nucleul noului stat grec înfiinţat în 1830. Partea de nord-est (spre care dorim să ne îndreptăm) a fost leagănul civilizaţiei miceniene, cântate de Homer. Corinth, Micene, Argos, Navplion, Tiryns, Epidavros... sunt ţintele noastre. Autostrada Atena-Patras, spre Corinth, este aceeaşi care ne-a dus cu o zi înainte spre Delfi, dar, de această dată, nu mai facem la dreapta, ci mergem drept înainte. Cred că am trecut peste podul ridicat peste canalul Corint, lung de 6,3 kilometri, adânc de 80 de metri (sub nivelul mării) și lat de 23 de metri, pe care aveam să-l admirăm la întoarcere. De la înălţimea Corintului antic se zăreşte marea Ionică, de-a lungul oraşului modern Corinth, cu o privelişte panoramică superbă. Muzeul de aici conţine mozaicuri şi statui romane, vase şi multe ornamentaţii (vase ori frize) greceşti. Ne atrag atenţia coloanele (şapte? – n-am numărat) rămase în picioare, din ceea ce a fost, cândva, templul lui Apollo. Fântâna Peirene, cu arcele şi colonada sa, ne atrage atenţia. Locurile unui mic odeon roman (cel mai renumit, aveam să-l întâlnesc pe Acropole, construit de Pericle), sculptat în piatră, se pot vedea, în clar, lângă urmele marelui teatru de 18000 de locuri, folosit (citim din inscripţionări) pentru luptele cu gladiatori. Îmi arunc privirile în jur: muntele măreţ, în spatele nostru; în faţă, marea; iar aici, cred, Corinthul era una din cele mai mari puteri antice ale Greciei. Acrocorintul, înălţat şi întins pe o stâncă de 500 de metri deasupra Corinthului antic, cu imensele fortificaţii, include elemente greceşti, romane şi turceşti. Se spune că acolo se afla una dintre cetăţile cele mai mari şi mai vechi din Peloponnese. Pe platoul mare al acestui ansamblu arheologic, se păstrează ruinele templului Afroditei. Facem ochii roată şi reţinem ceea ce este mai important: templul, teatrul, gymnaziul, stadionul şi băile romane. Pe una dintre inscripţii (în lb. engleză), citim că Hercule a răpus, prin aceste părţi ale ţinutului, leul din Nemeea, după care, înveşmântat cu blana lui, a plecat spre Micena. Pe anumite vase, aflate în muzeu, cred că am văzut, pictate, anumite scene din lupta corp la corp, a lui Heracle cu leul. În cinstea acestei biruinţe, s-au organizat, în Argolida, celebrele jocuri nemeice ce aveau loc, la fiecare doi ani, în sanctuarul lui Zeus. Rubens avea chiar un tablou intitulat „Lupta cu leul”. Suntem pe urmele celui prin care grecii idealizau forţa care înfrânge orice obstacol ori rău iscat de natură. În drumul nostru trecusem şi prin Megara, unde se spune că Hercule, orbit de Hera, şi-ar fi ucis copiii, luându-i drept ciclopi. Sora sa din Olimp, Atena, l-a îndemnat să plece la Delfi, unde Apollo, prin gura Pythiei, marea preoteasă, i-a transmis că trebuie să plece spre Micene, spre a-şi primi, de la regele Euristeu, cele 12 porunci. Şi, astfel, izbăvirea. Aşadar, la Micene... spre Argos. Că şi visele noastre, nu-i aşa, vin tot de la Zeus. Şi, tot în urma unui vis, la porunca lui Zeus, spune Homer, fiul său, Hermes, plecase, numai în sandale de aur, să-l strecoare neobservat pe regele Priam printre oştenii din tabăra lui Ahile, până la cortul acestuia, spre a-l implora să-i dea trupul lui Hector. Iar vorbele sale, rostite dinaintea lui Ahile, îmi amintesc de zguduitoarele versuri ale poetului Grigore Vieru, adresate morţii. Pesemne, inspirat din Homer: „Adu-ţi aminte c-ai tată şi tu, o slăvitule Ahile, / Şi e ca mine şi el pe pragul amar de necazuri...” („Iliada”, C.XXIV, v. 479-480).

     În scris, îmi face plăcere să punctez şi cel mai mic amănunt. Acel amănunt cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, fiindcă toţi scriitorii s-au zămislit ca-n basm, cu câte şapte dealuri de aruncat arcul dinaintea celui ce binevoieşte a-i sorbi cuvintele ca pe sfintele moaşte, cu alte şapte frunţi ce dau în soare şi cu fiecare noapte pândită de Călin file de poveste, de mă tot frământ în sinea-mi, că ne lovim ca-n stâncă, în mari scânteieri de cremene, ca cei de pe margine să-şi hrănească un pui străin, pus în cuibul celui rămas acasă fără nici o mângâiere. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea. Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Cuvântul scris se vrea şi el o poartă de comunicare cu lumea de dincolo. Astfel scrisul devine, mai degrabă, un avertisment împotriva deşertăciunii. Dar mă trage de mânecă taica Homer: „Taică, tu stai la taifas şi înşiri la poveşti ca în vremea / Când era pace şi nu ştii că straşnic încins e războiul...”  (Iliada – C. II, v.785-786). Doamne, de mi-ai da putere să scriu mai departe...

 

                                        (va urma)                        

 

[Mihaela Suciu]

„Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea.” Când stai în oglindă și vorbești cu tine - e simplu, dar ca să transpui celorlalți ideile - e dificil.

[Ion Lazăr da Coza]

Un episod, pare-se, cu mai multă implicare personală.

Încântat!

da Coza

[Tudor Cicu]

Mihaela, cuvintele tale mi-s la fel de dragi ca ale moșului Homer. 

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: nici nu știu dacă e așa sau carnetul de notițe a fost „stors” mai mult ca-n alte dăți. Mi-e greu să spun acum, care e adevărul. Acum când vă răspund știu însă că am pus în josul paginii (după IX) „sfârșitul firesc”.