Impresii din călătoria în Grecia (VII)

[Tudor Cicu]

Olimpul – lăcașul zeilor de unde, acum, zboară vulturii

    Ne îndreptăm spre Platamonas, unde am luat cazare doar pentru o zi, ca de acolo să plecăm mai departe, spre Peleponez. Trecem pe lângă muntele Olimp și ne încumetăm să-l străbatem până unde s-o putea, cu mașina. Șoseaua care urcă muntele e ca în palmă. Un prim popas l-am făcut la circa 1000 de m. Citisem pe niște panouri că pe aici, pe undeva, se afla Mănăstirea Sf. Dyonisos și de acolo, pe un traseu luat la picior, se putea ajunge la Cada lui Zeus. Am parcat mașina și am vizitat ruinele mănăstirii. Ziduri vechi, galerii în labirinturi și pivnițe mari, răcoroase. N-am putut merge peste tot. Panourile fixate la tot pasul și plasele de sârmă te avertizau că nu e voie. De aici am mers prin pădure pe un traseu care indica ceva despre renumita Cadă a lui Zeus. În cascada formată din trei trepte, destul de mică, apele de pe munte se adunau într-o bulboană sub formă de cadă săpată în piatră și înconjurată de stânci parcă șlefuite cu unelte moderne. Cada în care se adunau apele cred că era destul de adâncă de vreme ce apele căpătau în câteva locuri o culoare desprinsă din legende. Deci, aici se scălda Zeus cu nimfele sale, în vremuri de legendă! Ne întoarcem la mașină, pornim și urcăm mai departe. Ajungem până la cota 1650 m. De acolo, spre înălțimile stâncoase, maiestuoase și abrupte, spre lăcașul zeilor de unde observ că zboară vulturii, se poate merge doar pe jos și dacă ești echipat corespunzător, cum suntem avertizați de anunțurile făcute pe panouri. Ne facem ochii roată, ca vulturii care se zăresc la peste 3000 m. Dacă te uitai în jos zăreai numai păduri, iar dacă te uitai în sus zăreai doar semețele vârfuri stâncoase. Sunt dezorientat ca în pădurea Comorova, undeva pe aproape de mare (lângă Mangalia, staţiunea Olimp de astăzi), şi unde am rătăcit prin mlaştini şi vrejuri de mure, fără să ajungem, eu şi vărul meu, până la ţărmul mării. Aveam, pe atunci, puţin peste nouă ani împliniţi. Ce-au mai trecut anii!... Sufletul tot către către copilărie trage. Copilăria mea petrecută la marginea unui sat de câmpie, de unde începeau lanurile de grâu. Și când mă gândesc la toate astea simt că mă apasă tristețea. „Oare cine va goni tristeţea din suflete noastre?”, se întreba odată poetul grec, Ghiorgos Seferis, pentru ca „alt grâu, mereu alt grâu să se legene-n vânt”? Aici: Troia, Homer, Olimpul...

    Abia de-acolo de sus, de pe Olimp, realizezi măreţia acestui tărâm de basm, unde odinioară îşi aveau lăcaş zeii. De-acolo de sus, privind în zare, dacă te zgâiai bine zăreai marea. Marea e o Himeră doborâtă la picioarele muntelui. Marea! Alt ţinut de basm pentru rătăcirile lui Ulisse la întoarcerea din războiul troian. Mircea Cărtărescu spune în „Pontus Axeinos” că „părinţii lui n-au văzut niciodată marea, şi nici bunicii, cu toţii ţărani, nici ei n-au văzut marea.” Pe la doisprezece ani, poetul Levantului avusese fericirea de a merge într-o tabără la Constanţa. Era prima dată când vedea marea. „Cum mi-o imaginez? Nu ştiu. Oricum, nu ca un loc de pe lumea asta. Ştiu că există inorogi, ştiu că există şi marea. O himeră cu părul de şerpi verzui, de sticlă moale.”, scria Cărtărescu. De pe Olimp, marea se zărea ca un tărâm al oglinzilor peste care Pasărea Soarelui îşi căuta cuibul, ţintind cu privirea Pământul. Mi-a rămas întipărită în memorie descrierea făcută de Homer, în „Iliada”: „Şi era vuietul mult întocmai ca vuietul mării, / Când se bat valuri de mal şi fierbe şi urlă noianul”(C. II, v. 202-203). Larma „greierilor”, din copacii pădurii de la Platamonas (stațiune cu plajă unde am stat o zi), făcea şi ea parte din decor. Se spune că preţuirea pentru ţârâitul greierilor, socotit ca deosebit de melodios, e generală la vechii poeţi greci. Şi Homer a cântat larma greierilor, în „Iliada”. Citez din cartea sa scrisă pentru eternitate: „Meşteri ca roiul de greieri ce stând pe copac în pădure / Glăsuie blând şi desfată cu larma lor dulce pădurea” (C. III, v. 150-151). Octavian Paler spune, în „Polemici cordiale”, că, fără spirit şi fără cultură, nu există eternitate. Şi argumentează acest aspect: „Dacă aveţi vreodată ocazia, vă propun să treceţi prin Sparta de azi. Să vedeţi ce-a rămas din rivala de odinioară a Atenei, care n-a crezut decât în forţă, dispreţuind cultura.” De aici, din Platamonas, de pe terasa unde îmi adun aceste gânduri, marea izbeşte în ţărmuri şovăielnic. E seară. De-acum va înceta şi larma „greierilor” prin copaci, a vietăţilor sub cântecul cărora îmi petrec şi eu gândurile, ca un ecou al decroşării, al sfâşierii. Era o interogaţie adusă acelor ani evocaţi și în Cărtărescu, însă nu mai dau de ea prin foile mele. Mă-ntorc la versurile lui Ovidiu, din „Cele mai frumoase poezii” (ediția din 1969, Ed. Albatros), cărticică făcută un „dar” mie de mine însumi, la optsprezece ani, prin 1970: „Iată poetul tău drag, până ieri a ta fală, Tibullus, / Ne-nsuflețit, va fi ars pe ridicatul lui rug...” Poetul arzând pe ridicatul lui rug. Ce mesaj trimis nouă peste mii de ani! Mă întreb şi eu, ca Mircea Cărtărescu: „Se vor mai citi Fastele lui peste un milion de ani, peste un miliard? Măcar două versuri în ritm elegiac.” Din moment ce şi noi am făcut-o, să sperăm că răspunsul e DA! Ovidiu, poetul elegiac latin, născut la Sulmona, a plătit cu viaţa în mijlocul „barbarilor”, unde a fost nevoit să trăiască: „tu ce citeşti aceste poeme, să ajungi, / Mereu în fericire...” (Tristele). A fost un poet delicat... dar de la el încoace, ce aflăm? „Niciun om nu poate ajunge pe muntele unde locuiesc zeii. Acela care va privi zeii în faţă trebuie să piară.” (Din epopeea sumeriană a lui Ghilgameş – în cea de a V-a tăbliţă). Am ajuns pe muntele zeilor, dar din lăcașul lor, acum, zburau doar vulturii. Oare ce s-a întâmplat cu cei care i-au înfruntat pe zei?

     A doua zi, în drum spre Argos, pe urmele lui Hercule, fiul meu îmi spune că a citit pe google că mai există un munte cu numele de Muntele Olimp, cel mai mare vulcan și munte din sistemul solar. Că acesta este tocmai pe planeta Marte.  Scotocesc iarăși prin cărți, cu ajutorul memoriei. Parcă E. von Däniken scria: „Suntem convinşi că într-un viitor îndepărtat oamenii se vor stabili pe Marte.” Dar pentru ce vor trebui oamenii să părăsească Pământul?... Unii dintre noi abia încercăm să înţelegem din tot ceea ce ni se întâmplă azi. Ceea ce nu înţelesese nici Ovidiu în exilul său.

                                                   (va urma)

[Mihaela Suciu]

Olimp, Platamonas și von Däniken... acum am înțeles legătura! :) Pe marele Olimp n-am ajuns l-am lăsat să ne privească el, în Platamonas am fost cazați (posibil să fi fost aceeași mare la care privea scriitorul și înota subsemnata), iar Von Däniken, în „Amintiri despre viitor”, nu știu în ce capitol, amintea de marea întâlnire Mihaela Suciu- Tudor Cicu stabiliți pe meleaguri ce încep cu „M” de la Marte, da! mioritice. :))

[Ion Lazăr da Coza]

Foarte pictural e fiece rând!

da Coza