Impresii din călătoria în Grecia (VI)

[Tudor Cicu]

6.  N-am inventat noi calul de lemn

      

    Dumnezeule!... Mă uit peste foile scrise acolo, în Grecia, și am impresia că citesc fișele scribilor din Babilon. Am amestecat în ele tot felul de gânduri. La urma urmelor, de la o fereastră a Turnului din Babilon, privesc şi eu tot acest spectacol mental, cu ce se mai întâmplă pe pământ! Impresia unora, dintre cei care mă citiți, e că mi-aş fi luat o prăjină peste măsură de lungă în mâini şi mă sugestionez cum că aş putea sări cu ea foarte... foarte sus. Poetul buzoian, Ion Gheorghe, striga către toţi surzii lumii culte și oculte: „Am descoperit cea mai veche civilizaţie din lume! / Şi nu se opreşte nimeni la plânsul său să-l respingă ori să-l asculte; / dar ştiu să-l insulte”. Vorbea despre patrie. Tot despre patrie îmi vorbea și bunicul. Am scris asta într-un prozopoem: „Să nu-mi vorbiți voi despre patrie! îl auzeam pe bunicul. Mie nu-mi aruncați vorbele voastre prea fandosite. Mie, cel care-și îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morți cu flăcăi de la țară, împinși în tranșee cu vorba blândă și cu amăgirea unui ogor…” Oare cum i s-a făcut lui Ulisse, primirea în patria lui? Mai scot o dată cartea din geanta de voiaj și-i frunzăresc filele pentru a găsi pasajul în care Homer descrie sosirea eroului în Ithaca. Sosirea lui Ulisse în Ithaca nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle. Fluviul rusesc (din „Cântec despre oastea lui Igor”) şi marea, care sparge stâncile pe care se înalţă semeaţă cetatea Greciei antice, cântă (așa-mi pare mie) şi acum legenda despre Igor şi oastea lui de viteji, dar şi Odiseea eroului care a construit calul de lemn la sfârşitul războiului troian. Caut să notez aceste gânduri și dau peste fila poemului meu: „Pentru că știam povestea”. Îmi arunc privirea:

    „Nimeni nu ne poate opri

      să mă întreb cât mai am de trăit” am spus.

      De mâine,

      diminețile vor fi din nou pline de speranță”.

   Așadar, a sosit timpul să lăsăm în urmă cerul şi marea, apele acestea albastre şi fără margini ale Atenei şi, fix la ora 12:00, la temperatura de 36º C, ne îndreptăm spre Lamia, mai exact spre Thermopyle. Începând cam de pe la cincizeci de kilometri dinainte de Lamia, de o parte şi alta, ne răsar în faţă plantaţiile de măslini. Rulăm maşina de-a lungul coastelor golfului Mulian, care ne oferă o privelişte încântătoare. La dreapta, zărim porturi micuţe cu nave acostate la dane, şi, din când în când, printre arbuştii de pe marginea şoselei, plajele localnice, iar la stânga se înalţă munţii Greciei, semeţi, golaşi, numai piatră şi iar piatră. Intrăm prin trei tunele (680 m; 2,5 km; 285 m), ingenios construite şi bine luminate, care străpung vajnic muntele. Ajunşi la Thermopyle, facem poze în faţa statuii regelui spartan Leonidas, eroul care cu numai 300 de spartani şi 700 de soldaţi greci, găsiţi prin părţile locului, au ţinut piept celor un milion şi jumătate de persani conduşi de regele Xerxe. Citim pe panoul postat la faţa locului (în limba greacă și engleză) că aici s-a dat una dintre cele mai vestite bătălii ale istoriei, după opinia lui Herodot. Trei zile a durat bătălia – o mână de spartani obţinând oprirea trupelor lui Xerxe în drumul său spre Atena. Trădarea (la modă şi azi) a pus capăt bătăliei şi vieţii eroului de la Thermopyle (480 î.e.n.). Dacă muntele din spatele Thermopylelor (Kallidromos) – care nu-i o himeră, asta e sigur – ar vorbi, ehei, câte multe altele n-am afla noi despre trădările ce au avut loc acolo. Tot Herodot preciza că, după incendierea Atenei de către persanii lui Xerxe, acesta a cunoscut o înfrângere zdrobitoare în lupta de la Salamina, sfârşind şi el pe tronul persan tot din cauza unei trădări de la curte. Vorba românului: cine seamănă vânt culege furtună. Cât de trist trebuie să fie, Dumnezeule, să constaţi şi astăzi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit. Homer, Herodot, Vergiliu... la marii bătrâni mă gândesc acum, încercând să le alin somnul zăvorât sub lacătele din Marea Oboseală a Lumii. Nu spunea Cioran că şi fără Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al „amărăciunilor noastre”, în noi tot ar exista „un deşert răspândit în suflete”? E foarte posibil ca nefericirea omenească (care ne aduce atâta prizonierat în labirintul inimii) să aibă două cauze pentru a ne limpezi noi o linişte perpetuă: frica de zei (de zeii universali care ne va atrage într-un nou ciclu al Genezei, dacă până la urmă asta se va întâmpla) şi frica de oameni (mai ales de cei incomozi nouă, după cum ochiul unora, mai mult decât ciclopian, mai şi întrezăreşte câte ceva din ce scriu eu aici). „Când s-a născut raţiunea, soarele lucea demult” – spunea Cioran... „Te simți bine?” mă întreabă soția. Dau din cap... adică, asta e! Vise... vise!...

    „Ce s-a întâmplat cu mine?”, a fost prima întrebare pe care celebrul personaj al lui Kafka, Gregor Samsa, transformat, peste noapte, în gândac, şi-a pus-o. Și îmi aduc aminte că acum, mai exact, cu trei ani în urmă, vizitând Thermopyle, eram convins că statuia gigant, cu suliţă, fusese ridicată de autorul ei, vrând a simboliza omul erou, cu fruntea atingând cerul, acel tărâm socotit de drept al zeilor. Nici unui copac nu-i este îngăduit a ajunge până la cer, dar unui om muritor ca Leonidas? Ce s-o fi întâmplat cu mine, de am dorit să fac un mic ocol, în drumul spre Peleponez, pentru a revedea Thermopile? Cineva spunea, cândva, că nicio palmă nu poate să le închidă poeţilor gura. Un răspuns cred că l-a dat Nichita când îndemna poetul să aibă totuşi puterea de a se lăsa muşcat „de te miri cine ştie ce gură / de te miri cine ştie ce câine”, sfat potrivit fie şi regelui înscăunat vremelnic în funcţia în care a fost numit, nu pentru că lui i s-a cuvenit tronul ca urmare a nu ştiu ce merite demne doar de zei sau regi, ci, dintr-odată, chiar că se crede rege sau zeu. Ajunşi la Thermopyle mă aflu, de unul singur, dinaintea muntelui cu pricina. Îi admir înălţimile, iar curiozitatea mă face să mă apropii de stânci şi să le pipăi. Sigur, nu urmele trădării antice căutam să descopăr eu în ele. Voiam doar să se ştie că le înţeleg tăcerea „de stâncă”. Nu ştiu ce e mai păgubitor, îmi sună în urechi o frază, să ai încredere în ai tăi, în toată lumea, ori să te îndoieşti de cei din jurul tău şi să bănuieşti pe toată lumea? Trădările aduc după ele alte trădări, ziceam. Cât de trist trebuie să fie, Dumnezeule, să constaţi că trădarile, fie ele şi de aur, nu s-au oprit nici în ziua de azi. În „Iliada”, trădarea regelui Agamemnon l-a mâniat într-atât pe Ahile, că nici victoria troienilor împotriva alor săi nu l-ar fi putut îndupleca să mai intre în toiul luptei. Zeii de odinioară participau alături de muritori la bucuriile ori necazurile lor zilnice. Pe lângă măreţia zeilor de odinioară, oamenii greci, azi, par resemnaţi. Nici măcar nu par a fi inventat, cândva, ilustrul cal de lemn. Nici măcar nu-şi mai amintesc cei de dincolo de marea Ionică, că l-au dat cândva pe Don Quijote mergând în deşert şi strigând, iar strigătul său a acoperit o vreme glasul zeilor. Aşa încât Don Quijote, înţelegem noi, nu s-a născut în zadar. Neavând aripi, precum se spune că aveau zeii, omul e totuşi cea mai izbândită făptură pe pământ. De ce uită asta şi nu e demn pentru a conduce cu cinste lumea, după plecarea zeilor? Oare, doar „se întâmplă că obosesc să fiu om?”, cum spunea Pablo Neruda, ori răspunsul e numai în fiecare dintre noi? „De ce o fi lăsat Herodot acele istorii despre acest rege Leonidas?”, m-am mai întrebat acolo, la Thermopile, privind statuia omului cu suliţa gigant într-o mână. Să-mi fi amintit, oare, ce-i spunea Agamemnon lui Ahile, la întâlnirea ce avusese loc sub ochii lui Ulisse, la coborârea în ţinuturile lui Hades? „Deşi eşti mort, dar numele-ţi nu moare”. Demodoc orbul, cântăreţul întâlnit în „Odiseea”, avusese şi darul cântecului, dar şi amarul întâmplărilor rostite, astfel că doar de la el am aflat de sfada lui Ahile cu Ulisse. Demodoc cântă atât de bine despre faptele războiului troian, de parcă ar fi fost el însuşi de faţă. Să fi fost Homer, în persoană, ori vreun scrib oarecare i-a pus dinaintea lui Homer toate acele însemnări? Ca în „Condica de reclamații” a lui Cehov, unde cineva scrisese tare citeț: „Îmi încerc și eu pana!” Îmi storc mintea să-mi amintesc numele celui care scrisese acele rânduri. Rebrotiosov? Ah, nu!... Ăluia îi aruncase nevastă-sa vorbe grele, taman în miezul nopții, de față cu musafirii. Și, trezită din somn, strigase la bietul om: „Doamne, ce pacoste pe capul meu!” Apoi, soața, Maria Petrovna, îl pleznise cu ce-i venise la îndemână de-i făcuse capul numai cucuie. Ori poate că era Treplev, din „Pescărușul”. Și mă întreb care o fi rolul lui Konstantin Gavrilovici Treplev, aici. Cum „care Treplev”?  Cel care i se destăinuia, cu tristeţe, Ninei: „Dumneavoastră v-aţi găsit calea, ştiţi unde vreţi să ajungeţi, iar eu tot rătăcesc în haosul visurilor şi imaginilor...” Acel Treplev care îşi trage un glonţ în inimă, la final, de fiecare dată când se joacă piesa. Şi nimeni nu s-a întrebat până atunci, ce gândea el în pauzele dintre acte... şi ce rol ocupăm noi, spectatorii săi, în sufletul său, când el simţea nevoia unei mărturisiri? Trebuie să fii lipsit însă de imaginaţie ca să crezi că iubirea şi moartea se repetă peste tot la fel. Suntem ca într-un labirint. Până când sabia răspunsului nu se va rostogoli şi peste cei care ne judecă (deşi n-au niciun drept s-o facă), aşa cum a căzut peste capăţâna Brâncoveanului nostru, demn însă de crucea ce i-a fost încredinţată, autorul acestor rânduri nu va da şi alte lămuriri la întrebarea „de ce scriu oare eu, despre călătoriile făcute prin Grecia?!”

 

                                                  (va urma)

[Mihaela Suciu]

Aș fi vrut altceva când am vizitat Termopile, m-a impresionat faptul c-au plantat 300 de chiparoși dar nu am văzut nimic spectaculos și tind să le dau dreptate unora: „Grecii s-au mulţumit să aşeze pe marginea drumului un panou explicativ şi câteva statui, ce-i drept, frumoase, dar care nu prea inspiră măreţie, din cauza modului sărăcăcios în care au fost amplasate.” https://destepti.ro/monumentul-de-la-termopile

[Sofia Sincă]

Impresii de călătorie într-un stil bogat, cu ecou prelung, reluat mereu, tulburător.

Am citit cu plăcere și admirație,

Sofi

[Ion Lazăr da Coza]

Un capitol ceva mai sărăcuț în lirism, însă place. 

da Coza