9. Pe urmele lui Heracle... la Argos

   

    Călătoria noastră spre Argos, îmi aduce aminte de acel vers scris de Homer: „...pe tracul Tamiris / Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării / Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul.” Un drum, spune legenda, făcut de Heracle, spre cetatea Micene, unde îl aştepta regele Euristeu şi cele douăsprezece porunci. Într-un amurg de vară, se spune, ar fi ajuns Heracle la Poarta leilor, într-un început de vară ajungem şi noi la poarta cu lei de la Micene. Germanul H. Scliemann a cercetat fortificaţiile de pe coline şi aici. Într-unul din mormintele excavate s-ar fi găsit masca mortuară a regelui Agamemnon, văzută de noi în Muzeul de Arheologie de la Atena. Nu ne plac mormintele, apoi şi timpul ne presează. Aşa că o luăm printre livezile cu măslini, lămâi şi portocali... mulţi portocali prin părţile acestea, spre Argos. Îi lăsăm netulburat mormântul regelui Agamemnon, cel plecat să-i dea lui Menelau (soţul Elenei) o mână de ajutor, în războiul de zece ani de la Troia. Nu vreau să-l rup din „Iliada” lui Homer, să-l aduc aici la Micene, deşi aceasta era patria peste care fusese el rege, cândva. Noi, pe urmele lui Heracle, am pornit la drum. Nici lui Heracle nu-i mai poate lua cineva acest dar al izbânzii continue, deşi drumul spre Argos, spre care a pornit la prima poruncă a lui Euristeu, pentru a răpune Leul din Nemeea, nu pare a fi ieşit din ruta poveştilor minunate. Un drum pe care l-am făcut cu automobilul, printre livezile cu portocali şi măslini, mergând pe traseul indicat de GPS, prin câteva serpentine din care nu mai credeam că ajungem undeva. Dar ne-am descurcat, în cele din urmă. Pe drum, le spun celor de lângă mine, soţiei şi fiului, că am cam încurcat poveştile. Răpusese Hercule leul din Nemeea, ceea ce îi atrăsese slava poporenilor din Argos, dar, în ţinuturile mlăştinoase ale Lernei, spre Argos, Hercule plecase să ucidă Hidra. Asta pentru că, în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jăratec îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Ca pe vremea copilăriei, când bunica ne depăna poveşti. Ai mei par neîncrezători şi-mi spun că e ceva suprarealism în toată tărăşenia asta şi, gândesc, ciudat mai e făcută şi lumea asta, unde – după spusele lui Gogol – „fiecare maimuţăreşte pe celălalt”. Să nu spui şi tu, cititorule, că basmele mint şi că numai asupra lui (a naratorului) toate lucrurile îşi aţintesc ochii. Argos, cândva cel mai vechi oraş locuit continuu din Europa (fondat prin anul 2000 î.Hr.), este un orăşel înconjurat de livezile de portocali şi lămâi, cu o reţea modernă de clădiri, străzi înguste şi întortocheate, dominat, de pe vârful unui munte din apropiere, de Castelul Larissa, construit de franci, prin sec. al XIII-lea. De la distanţa unde facem un popas, la marginea unei livezi cu portocali, ni se pare un castel fantomatic. Îi zărim doar zidurile în contrast cu zidurile clădirilor din jur. Ne plimbăm pe străzi pentru a ne dezmorţi oasele, prin micul Argos, care va să zică. Lângă o impunătoare biserică, facem poze. Dar, sub palmierii din curtea bisericii, admirăm priveliştea din jurul nostru, de pe nişte bănci unde ai mei se aşează pentru a-şi trage sufletul, iar eu să refac, în minte, legenda fioroasei Hydre, răpusă de eroul antic, unul dintre fii pământeni ai lui Zeus. Ciudat, dar nimic din ce zăresc în jurul meu nu-mi aminteşte că pe aici a trecut Hercule. Pesemne, la Tiryns (o localitate din apropierea Argosului), zidurile ciclopice din bolovanii de calcar, cu o înălţime de circa șapte metri, să ne reamintească de puternicul Hercule. Grecii antici credeau că aceste ziduri uriaşe fuseseră ridicate de giganţii cu un ochi în frunte, asemenea ciclopilor, cum aflasem din „Odiseea”, de la Orbul Homer. Peste gardul de sârmă, o creangă cu două portocale, mult ieşite în afara livezii, îmi fac cu ochiul. Doar ridic mâna, şi-mi cad pe lângă braţ. Le pun în torpedoul maşinii, pentru mai târziu. Castelul de la Tiryns pare distrus de un incendiu mare. Suntem în drum spre Navplion, un oraş-port despre care se spune că ar fi fost prima capitală a Greciei libere. Căldura excesivă a acestor locuri ne îndeamnă mai departe, spre mare. Spre briza şi răcoarea Mării Mediterane. Marea ne atrage... Tot marea! Şi, spre deosebire de Mircea Cărtărescu, „întâlnirea” mea cu marea s-a petrecut pe la 9-10 ani. Am povestit asta în schiţa „Dincolo se afla marea”. Şi, deşi n-am dat, pe atunci, ochii cu marea, ci doar am simţit-o în apropierea mea, nici nu pot spune ca M. Cărtărescu: „Cerul e uriaş, dar nu atât de uriaş cum îmi închipui marea”, deoarece, pentru mine, cerul e într-adevăr uriaş. Numai când îmi ridic ochii şi privesc la el, mă apucă groaza că mă poate „aspira” în hăul imens, iar marea îmi dă doar senzaţia apelor neţărmurite, de nesfârşită întindere a unui tărâm miraculos. Ceva mereu amânat „dincolo”, ca în schiţa amintită.

    Mi-am amintit toate acestea, acolo la Navplion, după ce am dat cu ochii de fortăreaţa de pe insula Bourtzi, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma călăului, singurul locatar (până la moartea sa) al vestitei închisori. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta fortăreţei, acum părăsită, prin care cititorul va intra în povestea ei, rămâne de văzut. „Cum ai putea să descrii anumite trăiri?” – iată o întrebare la care cititorul te va aştepta, ca prin întâmplări şi situaţii, în care să-ţi pui întrebări, dar să dai şi replici (cum a făcut-o fiul meu: „Dacă e părăsită, sunt gata s-o preiau eu, ca pe un gest de mărinimie faţă de călăul acela înjurat de localnici...”). Un pas ar fi şi acela prin care ne legăm, de la distanţă, cu fortăreaţa de pe insulă, prin fotografii. Aflaţi acolo, sus, pe meterezele cetăţii de la Navplion, ne-am îndreptat spre tunurile inofensive acum, dar care străjuiau, cândva, golful mediteranean, gata să „dăm foc” ultimei salve, pentru apărarea viselor noastre. Ei bine, când arborau corăbiile otomane, câte mai răzbeau prin iureşul ghiulelelor de tun, pe dinaintea ochilor, în închipuirile mele, îmi trec steagurile cu cap de mort şi urletul sălbatic al năvălitorilor. Ca în romanul lui R.L. Stevenson. Ni s-a spus, încă de pe faleza portului, de către locatarii care mai vorbesc, ca și noi, engleza, că de sus, de la înălţimile cetăţii Palamidhi, priveliştea este magnifică („beautiful”, spuneau ei), dar, să revenim altădată, acum nu este deschisă vizitatorilor. În cazul acesta, Ady, fiul meu, îmi spune că ar fi bună o baie în mare, pe o vreme aşa de călduroasă. Caută pe harta GSM-ului şi dă de Epidhavros. Mergem spre Epidaur. Printre plantaţii de măslini şi zone împădurite cu pini, dar şi livezi cu caişi şi portocali, care ne fac cu ochiul, unii portocali culeşi deja, alţii, încărcaţi până spre poale, dăm de cel mai frumos teatru (mai ales că pare restaurat) din părţile acestea ale Greciei. Sanctuarul – citim pe unele inscripţii – a fost ridicat în cinstea lui Asclepios, zeul tămăduirii, că, de pe al „n”-lea rând al teatrului, poţi auzi un actor cum rupe o hârtie. Din clădirile cândva vestite, au mai rămas doar fundaţiile. De la înălţimea ultimului rând al teatrului, priveliştea văii împădurite şi a munţilor în zare e chiar „beautiful”, cum ni se spusese despre priveliştea de la Navplion. Vizităm portul, cu ambarcaţiuni de toate mărimile, din Epidaur, şi ne aşezăm la masa unui restaurant să mâncăm câte ceva. Alături, o familie cu două fetiţe (el american, după vorbă, ea grecoaică, după cum vorbeşte cu chelnerii, ca la ea acasă) ne atrage atenţia. Dincolo, la câţiva paşi (doi-trei), peştii din apa mării fac tumbe şi răsuciri, după o felie de pâine aruncată de chelneri, spre hazul fetiţelor. Ne uităm spre pietrele depuse pe fundul apei de la mal, unde nişte ghemotoace negre, cât nişte mingi de golf (aricii-de-mare), ne atrag atenţia. După ce a mâncat, ne îndreptăm spre oaza de portocali și lămâi pe care o zărim în fața restaurantului, la circa doi kilometri. E o limbă de nisip printre arbuști. Plecăm într-acolo. Facem şi o baie pe cinste, în apa Mediteranei. Ne aducem aminte de portocalele luate din pomul aplecat spre stradă, în Tiryns. După primele cuvinte: „mama mia, cât de zemoase şi dulci sunt portocalele astea”, realizăm că, în ţară la noi, nu mâncăm decât portocale necoapte şi cu gustul ca de lămâie. Cine n-a mâncat portocale, direct din pom, să nu vorbească. În drum spre Corinth, un amănunt ne atrage atenţia: livezi de măslini printre pietre şi stânci, ca şi semănate pe un câmp arid, ca după o ploaie cu pietricele de gheaţă la noi în ţară. O aud pe soţia mea: „Săracii măslini, pe unde sunt chinuiţi ei să crească!” Mă amuză remarca soţiei, dar sunt şi eu impresionat de solul presărat cu pietre de toate mărimile, printre care măslinii sunt nevoiţi să supravieţuiască. Suntem în ţara grecilor antici şi pe urmele lui Homer. Ulisse? El visa la calul său de lemn. Noi la plăcerea călătoriei. La urma urmei, o călătorie te ajută să vezi multe, să încerci să înţelegi multe, să realizezi, în final, că nu adevărul contează, „ci abilitatea de a-l eluda” (cum spunea Paler). Scriu toate acestea întrebându-mă: pe cine o să mai intereseze cândva aceste rânduri? Până la urmă, e firesc să ne punem cu toții întrebarea lui Cărtărescu: „Ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?” Chiar aşa!

Vizualizări: 138

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Şi uite aşa, am mai respirat un pic din albastrul cu miros de istorie şi legendă, al Greciei!

Spuneţi "La urma urmei, o călătorie te ajută să vezi multe, să încerci să înţelegi multe...". Ştiţi ce cred eu că e neaşteptat într-o călătorie? Mergem să cunoaştem locuri şi oameni noi, şi asta se întâmplă, nu zic nu, dar se mai întâmplă ceva dacă suntem atenţi: ne întâlnim pe noi înşine pe drum; feţe ale noastre pe care, poate, nu le-am ştiut, ne provoacă neaşteptat.

Şi mai spuneţi "Să nu spui şi tu, cititorule, că basmele mint şi că, numai asupra lui (a naratorului), toate lucrurile îşi aţintesc asupră-i ochii." Basmele nu mint, trebuie doar să te aleagă :), să fii cititorul care are nevoie de ele :). Cred că basmele sunt faţa diplomată a realităţii sau poate doar cufărul cu comori reale; suntem prea blazaţi de tot ce ne înconjoară şi atunci nu mai vedem comorile; trebuie ca cineva să le ascundă într-un basm, să te facă să le cauţi, pentru a te putea bucura din nou de ele.

(Oare în fraza citată, ar merge mai bine fără doi de "asupra"?)

Cu drag,

Nikol

Nikol MerBreM: cu privire la basm, tocmai eu, care în prozopoeme le tot aduc pe „tărâmul” discuției, să nu vă dau dreptate? Cum basmul face parte din copilărie, a nu mai fi copil e ca și cum am murit demult (cum zicea Brâncuși). Închei aici periplul acestor gânduri (n-am mai scris va urma), fiindcă a urmat șederea în Psakoudia, pe o plajă superbă...alte trei zile. Acolo am citit (și recitit) Kafka... și mi-am notat un eseu despre frîmântările mele la absurdul kafkian. Îmi voi aduna notițele și voi scrie... mai târziu, un eseu separat. Poate va interesa pe cei care au citit Kafka de ceva vreme și ar dori să-l recitească. Iar „...ațintesc asupră-i ochii”, e cum spuneți: „își ațintesc ochii”.  Cu asta, am încălecat pe-o șa... și sunt fericit că ați citit până la final. Mult drag! 

„O călătorie face cât o sută de biblioteci!” - Goethe. Dar dacă nu citești o sută de biblioteci nu ai cum să descrii o călătorie.

da Coza

Prietene, Ion Lazăr da Coza: În 2011, la Viena, pe strada Muzeelor am trecut prin fața statuii lui Goethe și am îngenunchiat dinaintea statuii părintelui lui Faust. De vizavi, dincolo de stradă, față în față, ne privea Schiller. Am întors capul de câteva ori, poziția acestora semănând izbitor cu a lui Eminescu cu Veronica, la Copou. Am scris, atunci, din străinătate 6 scrisori care mi-au apărut în Jurnalul de Vrancea. Atunci m-au însoțit la drum Petofi, Ady Endre, Schiller, R M Rilke și Marin Sorescu „intervenind” printre acele însemnări. Pe Goethe... l-am întâlnit acolo, doar statuie. Faust fusese prezent în altă carte: „Liviu Ioan Stoiciu - poezia și subteranele ei”, apărută înainte de călătoria în Viena. dar asta cu „bibliotecile” e de reținut. La bună vedere!

O călătorie cu impresii culturale care îți deschide panoplia minții. Cineva v-a urma ruta dumneavoastră și vom citi: „Pe urmele lui Tudor Cicu...” Acum să nu-mi răspundeți: „Basme, Mihaelo!” 

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 1 oră în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 1 oră în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 1 oră în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 7 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 7 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 7 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 8 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 8 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 8 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 8 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 8 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 9 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 9 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 9 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor