Impresii din călătoria în Grecia (IV)

[Tudor Cicu]

Morile de vânt... nu erau pe Akropole

  

    De pe Akropole (dacă ești în Atena și nu te urci pe Akropole, înseamnă că n-ai fost în Grecia!), mă uimise stânca aceea crescută din senin, în mijlocul Atenei, numită Lyicabettus. În „Iliada”, C.13, v. 132-135, Homer amintea câte ceva despre această ispravă a zeiţei Atena. Mai să nu-mi cred ochilor! Vorba lui Sorescu: „La început m-am dus acolo / ca simplu nudist privitor de rând / Şi priveam aşa într-o doară «dincolo»”. Nu e de mirare că Marin Sorescu este unul dintre cei mai citiţi şi înţeleşi poeţi, astăzi. Poetul împărţea corăbiile cu care se naviga, în poezie, distribuind iluziile necesare solicitanţilor. Sorescu se desprinsese, de unul singur, de poeții contemporani lui știind că la capătul drumului are să piardă și prietenia ultimului amic. Nu contează, în viaţă, decât un singur amănunt „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. De reţinut – veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu! Sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte. Avem ceva, în plus, de zis? Dacă nu o spui la timp, mai bine alege tăcerea, spunea bunicul, căutând să zidească în mine cuvintele Marelui Temut, zugrăvit atât de bine de Matei Călinescu. „Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”, îmi dădea bunicul de înţeles. Cei care caută peste tot misterul, încă n-au pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Soarele cunoaşterii e de abia la începuturile înţelegerii noastre. Grecilor (din antichitate) le era lesne să apeleze la sfatul zeilor, prin oracole. Pierzând legătura cu această înţelegere, pierdem şi ceea ce Homer numea „Patima care-i mai dulce ca mierea” şi se strecoară în pieptul Omului, şi „creşte ca fumul”. Cine îmi va răstălmăci profeţia lui Ahile, singurul în care am crezut... şi mai cred: „Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem / Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte”? (C. I, v.58-59).

   Cervantes, autorul lui Don Quijote, nu era adeptul celor care credeau că mereu se vor naşte eroi quijotişti. „Nu vorbi despre ziua de mâine până nu se luminează de ziuă” – sună un proverb profetic. Tot ei, aceşti profeţi ori prevăzători ai umbrelor care se încleştează de gâtul omului, încercând să-l doboare la pământ, ne-au tot spus că după noapte vin zorii şi că lumea se îndreaptă către o lumină reală, şi că totul va fi bine. Spun asta pentru că în cele notate undeva, scriam despre cele ce-mi trecuse atunci prin minte, în versurile poetului spaniol Antonio Diaz Tortajada aflasem că: „nu e nimeni să unească strigătele / Nimeni.” Şi asta, pentru că în ţara mea nu se întâmplă (dar oare se va întâmpla?) una ca asta. Aflat în cea de a doua zi la Atena, îmi continui cercetările pentru aflarea adevărului care a scos în evidenţă înţelepciunea zeiţei Palas Atena în faţa zeului Poseidon. Vizitând Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, înclin să-i dau dreptate zeiţei Palas Atena. Meşteşugul de a dăltui în marmură, statuile, meşteşugul încropirii podoabelor din aur, fier sau fildeş, precum şi vasele masive din lut, amfore pentru zei, îmi dovedesc mie că nu arta războiului, cum le făgăduise Poseidon atenienilor, ci arta meşteşugului, cum le făgăduise zeiţa Palas Atena, a biruit. Acolo, la muzeu, am înțeles şi de ce zeiţa nu trebuia mâniată. O singură dată, spune legenda, zeiţa s-a mâniat cumplit pe talentul ţesătoresei pământene Arahneea, care o întrecuse în meşteşugul artei, fapt pentru care o prefăcuse în păianjen. Asta îmi aminteşte de truda Penelopei, cea care-şi ţesea nesfârşita pânză spre disperarea peţitorilor dar în gloria soţului ei, Ulisse. Statuia Atenei e înfăţişată lângă o bufniţă şi un şarpe. Simbolul prudenţei e şarpele, iar cel al înţelepciunii e bufniţa. Nu e timp de căscat gura numai într-un loc anume. Mai sunt multe de văzut aici, în muzeu. Şi nu suntem noi, singurii vizitatori. Singurătatea, scria Pavese, poartă în ea dorinţa de a face rău. Noi am venit în căutarea ramurii de măslin, aici, în Atena, aşa că alergăm într-acolo unde oamenii sunt paşnici, fericiţi şi mulţi. Așa că la ieșirea din muzeu pornim, cu tramvaiul, către plajele de la marginea Atenei. Ne costă 2,5 euro intrarea pe plajă. Și găsim o plajă imensă, cu apa calmă, limpede şi sărată ce îți oferă din plin toate aceste daruri mult visate. Sisif n-are decât să-şi împingă, în continuare, stânca, într-acolo unde i-a fost destinat. Sau chiar să o ia de la capăt până va ieşi strălucitor şi liber, gata să înfrunte fără teamă muntele, în timp ce eu, pitic năuc (asemeni lui A. Rimbaud), voi încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă aşteaptă „cu genunchiul la inimă adus”, ca şi cum ar vrea să-mi cuprindă inima într-o mână (ca pe a lui Danko, eroul lui Gorki), ştiind că îi voi lumina, în aceste clipe, casa sufletului. Când priveam zările de pe Akropole, mă gândeam: „Pe Napoleon nu l-a crezut nebun, pe vremea când era doar caporal, generalul său, care putea fi un vizionar, nu?”, fiindcă n-a durat prea mult şi caporalul Napoleon a ajuns împărat al Franţei în 1804, puțin înainte de lupta de la Austerlitz, denumită și războiul celor trei împărați. Citisem doar „Război și pace”, de curând. De acolo știam toate astea. Steaua sa (a lui Napoleon) nu fusese descifrată de astrologi, aşa cum nici steaua lui Alexandru Macedon, întâlnit (statuie) la Thesalonik, nu fusese decriptată la vremea aceea. Dar, nici unul, nici altul, nu s-au bucurat de imperiile „agonisite”, ca să nu spun „recunoscătoare”. Numai că aici vorbim de cavalerul Don Quijote – nici el nu a lăsat urmaşi care să se bucure de imperiul dobândit de autorul său. Poate pe ici-colo, unul ca mine, ca toți ceilalţi, care tot pomenesc şi amintesc de dânsul şi mai persistă în a-l aminti, îi vor adjudeca unele teritorii. Și, peste vremi, un alt urmaş, având toate relele pământului în firea sa, avea să-i ia locul. Aici vă amintesc de Kafka şi al său intrus în lumea de care ne tot străduim a-i căuta cifrul şi vă vorbesc mai mereu despre acel ilustru personaj K. Pentru el, morile de vânt nu erau pe Akropole.     

 

                                                 (va urma)

[Mihaela Suciu]

Am vizitat Acropole și am fost așa de prinsă de tot ce mă înconjura, somnambulă fiindcă mersesem noaptea vreo trei ore, să vedem răsăritul Atenei în Pireu, că n-am văzut măslinul dăruit de Atena. Abia în țară după ce-am developat pozele am descoperit doi măslini; c-or fi mai mulți, cine știe? O căscată... :)))

Observ că dumneavoastră luați la drum toată cultura! Eu? - mai nimic, mă îmbrac doar cu ce-i în jur.

[Tudor Cicu]

Mihaela! Cum toată cultura? Păi mi-ar fi trebuit alte 2-3 mașini după mine... Glumesc! Cert e că îmi iau în CO și unele dintre cărțile preferate. Aici am avut Kafka (voi scrie ceva, cam ce am citit pe plaja de la Psakoudia). Am mai avut Iliada, O. Paler cu Mitologii subiective... ș.a. Îmi place să „refrunzăresc”, nu să le recitec. Mă bucur că ai fost pe Akropole. 

[Ion Lazăr da Coza]

Palas ori Pallas? 

Fascinat (și) de acest capitol.

da Coza