FURTUNA

[Ion Lazăr da Coza]

 

FURTUNA

  

            Era al doilea an consecutiv de când Ovidiu – un puştan crescut pe aleile cariate dintre blocuri – îşi petrecea, constrâns fiind, vacanţa colea în creierul munţilor. Poate că mulţi ar fi dat bani grei ca să se afle aici însă nu şi el. Peisajul mirific – o depresiune generoasă, plată, înconjurată de stânci maiestoase, alcătuite fie din roci monolitice sau şisturi, fie din gresii sau conglomerate, emanând fiecare culori inedite – ar fi subjugat pe orice trecător grăbit, pe oricare turist căutător de colţuri de rai, doar asupra lui acest tablou nu mai exercita nicio emoţie. Să-l fi acuzat nu ai fi fost îndreptăţit. Poţi să-i reproşezi bătrânului curator al catedralei San Pietro, ajuns în prag de pensionare, că nu mai este entuziasmat de fiecare dată când merge la serviciu în Capela Sixtină? Poţi, de asemenea, să acuzi locuitorii acestui eden geologic ca fiind ignoranţi fiindcă nu admiră, în fiecare dimineaţă când deschid uşa, crestele grandioase ce-i înconjoară? Ovidiu devenise unul dintre viligiaturiştii estivali şi, după cum spuneam, începuse să i se acrească de această favoare ce i se făcea. Dacă vara trecută a fost cum a fost, având-o alături pe mama lui, menajeră la această familie de intelectuali de vază din Capitală, acum ea a trebuit să rămână în oraş şi să o îngrijească pe bonoma doamnă G., aceasta având o tumoare în faza de metastază generalizată. Pe de altă parte, motivând că are de finalizat o lucrare filosofică foarte importantă, în fapt îi era greu să mai suporte gemetele şi tânguirile consoartei, Domnul G. se refugiase, „cu regrete”, la această vilă răcoroasă, liniştitoare. La concret vorbind, simandicosul proprietar ura să i se spună acestui imobil, vilă. În urechile lui elitiste, cuvântul suna vulgar şi de aceea le sugera tuturor să o numească – modest – casă de creaţie; şi cam asta era de fapt, fiindcă o folosea doar în vacanţe sau când la televiziuni nu mai erau sezoane cu talk-show-uri, talk-show-uri la care el era invitat de serviciu. Parterul imens, cu iz rustic, avea, fără să punem la număr vestibulul şi casa scărilor, patru incinte: garajul, o magazie, bucătăria şi sufrageria vastă, întrebuinţată doar ca sală de conferinţe, de dialoguri, în perioada „şcolii de vară”, atunci când vremea nu îngăduia întrunirile în aer liber, sau când cursanţii, de cele mai multe ori autoinvitaţi – ceea ce gâdila orgoliul amfitrionului! – depăşeau numărul fotoliilor din birou. Ferestrele acestui nivel erau bine zăbrelite cu gratii de fier forjat, imitând cine ştie ce modele sofisticate, descoperite în atlase şi enciclopedii. Etajul era compartimentat asimetric, dar cu mult gust. Important şi impunător, plasat pe colţ, biroul avea cei doi pereţi exteriori alcătuiţi din geamlâcuri mari şi luminoase prin care puteai să ai sub ochi panorama acestei văi, pe când ceilalţi doi pereţi erau garnisiţi cu rafturi de cărţi, cărţi de beletristică, aproape toate cu dedicaţii linguşitoare, ce nu mai încăpeau în biblioteca de acasă, ori nu mai cadrau cu statut de intelectual rasat al proprietarului. Terasa, în prag de seară, te îmbăta cu adierile venite din străfundul pădurilor tihnite. Restul odăilor – dormitoarele, mica sufragerie, camerele de oaspeţi – erau cunoscute de Ovidiu ca pe propria fizionomie fiindcă el întreţinea curăţenia, şi alergic se mai arăta domnul G. la orice firişor de praf, la orice scamă rebelă. Terminată sau nu, mansarda rămânea veşnic încuiată şi niciun străin nu a vizitat-o, cu sau fără voia stăpânului. Probabil că şi în birou nu ar fi călcat vreo terţă persoană, în afara invitaţilor de onoare, dacă nu trebuia dat cu aspiratorul ori şters colbul. Chiar şi atunci, Ovidiu era supravegheat cu străşnicie de către domnul G. ca nu cumva vreun tom, vreo hârtie, vreo fişă pe care era notat cine ştie ce gând sau cuvânt care constituia cheia de boltă sau temelia vreunui discurs academic, ori a vreunui eseu filosofic, să nu fie aşezată milimetric la locul ei, după ce a fost atinsă cu pămătuful. Vigilenţa scădea când era vorba de celelalte camere, însă Ovidiu nu ar fi vrut să afle pe pielea lui ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi spart vreo statuetă, ori dacă vreun colţ de covor sau pled, o pernă sau o vază nu ar fi fost la locul lor. Cum spuneam, dacă vara trecută i-a fost mai bine, el ajutând din când în când la curăţenie, acum sarcina asta îi revenea în totalitate. După o astfel de corvoadă, cam în a patra zi de la sosire, ieşi la poartă şi se aşeză pe banca şubredă a vecinului – sătean bătrân şi sărac, uitat de moarte şi de nepoţi, cum îl percepu mai an Ovidiu. De fapt moartea nu-l uitase. Precum avea să afle imediat, bădia Niţă – cum îi ziceau cei mai mulţi – nu supravieţuise iernii. Partea bună a acestui eveniment – acceptând cinismul nevinovat a lui Ovidiu – era că domnul G. nu mai avea cu cine să se întreţină în amurg, tocmai când ieşeau ceilalţi viligiaturişti la promenadă. Gestul profesorului de a da importanţă unui om de rând era atât de ipocrit încât lui Ovidiu i se făcea greaţă. În răposatul sistem politic, domnul G. fusese profesor universitar. Cum în ultima parte a acestei perioade, din pricina economisirii de valută, nu prea mai primea aprobări pentru desele lui ieşiri din ţară, acum poza ca victimă a dictaturii şi, cultivându-l pe bădia Niţă, căuta să legitimeze vreo creangă din arborele pipernicit, poate prea pipernicit, al conştiinţei şi atitudinii sale anticomuniste. Deja umbrela vechilor şi adevăraţilor opozanţi şi dizidenţi îl acoperea şi pe el. Bădia Niţă fusese un simpatizant sincer al mişcării legionare. Ajutase discret micul grup de opozanţi ai statului etatist ce vroia să confişte pădurile. Prigoniţii, refugiaţi prin munţii din jur, nu prea găseau înţelegere nici măcar printre consăteni, din cauză că obştea satului era limitată şi cam epuizată, pe când stăpânii munţilor se purtau cu ei mai rău ca nişte străini. De aceea pe atunci se rostea des remarca: „Decât ale lor – şi se refereau la păduri – mai bine ale statului!” Vagul regret încercat de Ovidiu, din cauza morţii lui bădia Niţă, era că se vedea văduvit de atâtea poveşti şi poveţe dospite într-o viaţă de om, dar mai ales nu avea cu cine să tacă. Descoperise că nu poţi rătăci cu adevărat în fiinţa ta, în eul tău profund, decât dacă te afli în preajma cuiva ce te-ar putea scoate din abisul în care ai plonjat. Cum stătea acum plictisit şi obosit pe bancă, lesne fu descoperit de vreo patru puştani de-ai locului. Aceştia, neavând curaj să vină şi să dea mâna cu el, ca nişte oameni mari ce se vroiau şi văzând că nici nu sunt încurajaţi să facă gestul, scoase o minge jerpelită de sub un şopron dărăpănat şi, coborând pe asfaltul încins, începuseră – ca un posibil semn de recunoaştere – să joace tenis cu piciorul; joc adus în acest colţ de lume de către Ovidiu. La rândul său, Ovidiu se amuza ştiindu-i în încurcătură pe puştani căci deja ei se îndoiau că cel de pe bancă e totuna cu cel ce le-a fost prieten cu o vară în urmă. Din joaca lor au fost alungaţi de câteva strigăte puternice, guturale. Cei patru viteji s-au ascuns fiecare prin curţile lor, ba tocmai în fundul ultimilor odăi din gospodărie. Venit de pe o uliţă îngustă, neînsemnată, un om înalt şi subţire, adus uşor de umeri, cu iţari albi de lână, cu mânecile cămăşii suflecate, cu părul plăviţ, tuns milităreşte, mai agita încă ghioaga lungă de vreo doi metri, groasă şi noduroasă, chiar şi după ce copiii sfinţiseră. Mica tornadă părea că trecuse şi ce era de măturat măturase. Vlăjganul – nebunul satului, în fond – când dădu cu ochii de Ovidiu se opri brusc de parcă se lovise de un prag nevăzut de nimeni. Îşi întoarse uşor capul spre dreapta, fără a-l slăbi din ochi pe cel ce cuteza să-l înfrunte, se lovi puternic în piept cu pumnul în care ţinea strâns toiagul şi strigă tare de stârni ecoul:

             – A mă-tii, a mă-tii!! Văzând că Ovidiu nu fuge, pufni zgomotos, întoarse capul spre stânga, spionându-şi inamicul şi slobozi iarăşi un: A mă-tii, a mă-tii!!

               Căzut în mare dilemă, nebunul sări şanţul şi izbi cu toiagul în gardul de uluci rupând câteva. Timorat de-a binelea şi neînţelegând tupeul vrăjmaşului, trecu de partea cealaltă a drumului, rupse şi aici două uluci, strigând la fel de tare: „A mă-tii! A mă-tii, a mă-tii!!...” Ajunse iarăşi în mijlocul asfaltului uscat. Privindu-l de data aceasta pe Ovidiu în ochi şi lovindu-se cu amândoi pumnii în piept, ţipă şi mai dihai. La rândul său, Ovidiu privea nepăsător spre protagonistul acelei scene, gândindu-se cum să ajungă mai repede la adăpost dacă gluma s-ar fi îngroşat. Nebunul, spumegând de furie, măsură doi paşi ţintuindu-l cu privirea pe Ovidiu. Încăpăţânarea acestuia îi crea grave probleme. Se opri spumegând. Făcu înciudat la dreapta-mprejur, împleteci trei paşi, apoi staţionă preţ de câteva secunde. Iarăşi se întoarse spre această oprelişte de neimaginat. Părăsi drumul şi la umbra gardurilor începu să se apropie prevăzător, extrem de prevăzător de Ovidiu. Când ajunse la jumătate de pas de banca şubredă, privi de jur împrejur, răsuflă discret şi se aşeză abia atingând colţul scândurii. Cu coada ochiului îl măsură pe Ovidiu. Probabil că acesta îi inspiră încredere căci şopti conspirativ:

            – Şi dumneavoastră îi aşteptaţi?

            – Da! şopti Ovidiu la fel de misterios, ştiind că nebunilor nu trebuie să le răspunzi negativ şi nici să-i contrazici.

             – Or să vină? Or să vină?!...

             – Negreşit… susură iarăşi Ovidiu, luând aminte la faţa nebunului care era spânatică precum a unui indian din cărţile lui Karl May.

              – Tăticul dumneavoastră ce zice, vin? întrebă nebunul, ducând instinctiv mâna la barbă, temându-se ca nu cumva să descopere vreun fir de păr ce ar fi trebuit smuls.

„Tăticul meu, drăguţul de el, la ora asta zice către vreun chelner de speluncă să-i mai aducă o cinzeacă de votcă sau trăscău” gândi Ovidiu, apoi şopti căutând să se facă anevoie auzit:

              – De asta e aici. Îi aşteaptă. Îi aşteptăm…

              – Mai suntem câţiva. Mulţi au trădat ori au fost omorâţi. Nu uita, cât poarta de la gura şurii lui bădia Niţă e deschisă, putem circula în voie, când poarta e închisă înseamnă că Securitatea e prin sat şi noi trebui să ne întâlnim la grota noastră. Piatră! susură hotărât nebunul şi se ridică.

               – Piatră! zise şi Ovidiu, realizând că asta e o parolă, un salut de-a lor.

               Nebunul se ridică atent, cercetă ca nu cumva să fi fost spionaţi de oarecine, coborî în mijlocul asfaltului şi îşi continuă drumul. Nu după mulţi paşi sări un gard şi se îndreptă spre râu, prin grădinile luate la rând. Ovidiu rămase privind în urma lui. Scos din starea de lehamite, îşi aminti povestea spusă de bădia Niţă, poveste ce ar fi rămas rătăcită prin cotloanele memoriei dacă aceste clipe n-ar fi existat: nebunul – Iorgu lui Frunzică pe atunci – se alăturase, dintr-un elan juvenil, luptătorilor anticomunişti din munţi. Când erau încolţiţi, se retrăgeau într-o grotă dintr-un perete stâncos, imposibil de asediat. Familiile răzvrătiţilor au fost arestate şi duse cine ştie unde. Aflând că Iorgu are o drăguţă – venetică, de felul ei – prigonitorii au sechestrat-o şi au silit-o să se urce pe un fag robust, crescut aproape orizontal din buza malului abrupt peste albia adâncă a râului învolburat, luându-i orice posibilitate de a coborî de acolo fără ajutor. Zile în şir Iorgu a auzit şi iar a auzit ţipetele ei, rugăminţile ei de a veni să o salveze. El nu ar fi pregetat o clipă, însă a fost legat burduf de către camarazi şi i-a fost umplută gura cu o bucată de obială ca să nu poată răspunde la strigătele sfâşietoare ale logodnicei. Aceasta, după zile întregi fără apă şi mâncare, epuizată de nesomn, a căzut şi s-a sfărâmat de un bolovan imens…

              Ovidiu ar fi vrut, în chip martiric, să-şi mai prelungească singurătatea, însă curiozitatea l-a făcut să reînnoiască legătura cu cei câţiva puştani pentru a afla de la ei mai multe despre cel ce îi teroriza zilnic. Din tot ce aflase, legă astfel povestea: dârzii camarazi îl ţinuseră pe Iorgu săptămâni întregi legat în grota lor secretă, şi când acesta a reuşit să scape a mai găsit în albie doar câteva oase curăţate de corbi şi de viermi. Dându-şi seama că acest grup de răzvrătiţi sunt izolaţi de alte grupuri şi că nu reprezintă un real pericol, Securitatea şi-a retras oamenii, făcând din când în când razii în acest sătuc, mai cercetând pe unul, mai arestând pe altul. Când Iorgu a coborât, pentru cine ştie a câta oară, în albie – de un timp săpa în bolovanul de care s-a strivit mireasa lui numele ei şi o cruce – oblonul de la podul şurii lui bădia Niţă era larg deschis, însă imediat acesta s-a închis, semnalând pericolul. Tot prin albie umblau nişte copii cu undiţe în mâini. Când au zărit un monstru pletos şi bărbos, cu ochii adânciţi în orbitele vineţii, rufos şi nespălat au luat-o la goană ţipând de spaimă. Aşa l-au prins agenţii pe Iorgu. Mintea îi era deja pe jumătate rătăcită. La închisoare şi-a pierdut-o de tot. De atunci, pe copii îi consideră iscoade ale Securităţii şi de aceea îi fugăreşte şi nu îi vrea prin preajmă, iar pe faţă nu mai suportă un fir de păr… Mai era şi o poveste cu un huhurez despre care bietul Iorgu nădăjduia că e spiritul drăguţei lui şi că îl cheamă, îl tot cheamă.

Intrat în acest joc, Ovidiu observă că nebunul, ca orice prigonit cu experienţă, nu-şi contacta decât la nevoie legăturile. Când se ducea la altarul lui din albia râului, iar Ovidiu se nimerea pe bancă, acesta trecea dincolo de şanţul de peste drum şi, furişându-se pe lângă uluci, făcea semne discrete, conspirative, arătând oblonul de la podul şurii. Ovidiu îi răspundea discret, aprobând din cap şi privea şi el spre dărăpănătura din fundul grădinii vecinului, situată pe o colină de unde putea fi văzută de aproape tot satul.

             Chiar dacă istorioara aceasta cu nebunul, eliberat din ospicii toamna trecută, parcă mai animase aşezarea, iar Ovidiu nu mai simţea atâta gol în jur, el tot ducea dorul mamei sale, şi asta dintr-un motiv cât se poate de banal: neavând cine să le gătească, erau nevoiţi – el şi domnul G. – să ia masa la o pensiune aflată în mijlocul acestei aşezări bucolice, transformată pe negândite într-un sat de vacanţă, de viligiaturişti, plină cu fel de fel de vile, cocoţate pe toate râpele pe unde localnicii nici măcar nu ar fi gândit. Cunoscând cutumele, Ovidiu păşea alături de domnul G. cu o jumătate de pas în urmă, ascultând fără să dorească, fără să înţeleagă discursul elevat al acestuia. De fapt, domnul G. nu-i ţinea lui vreo prelegere – puţin îi păsa de cultura şi părerile auditoriului – ci îi plăcea să se audă vorbind, îi plăcea să-şi şlefuiască elocinţa şi gesturile aferente. Un martor invizibil ar fi descoperit că între cei doi era un război nedeclarat: aproape toţi cunoscuţii filosofului i se adresau cu „magister”, Ovidiu îl gratula doar cu „domn profesor”, deşi acesta era conferenţiar, şi punea atât respect în acest apelativ cam cât ai pune pentru un suplinitor de la clasele primare a unei şcoli din provincie, angajat în urma multor intervenţii. Dacă până în ziua în care l-a surprins citind, în răstimpul când chiar nu mai avea vreo treabă de făcut, din romanul „Crimă şi pedeapsă”, roman împrumutat de la o bibliotecă de cartier, domnul G. îşi trata cu greu cameristul ca pe o fiinţă umană, acum îl coborâse cu multe trepte din spiţa lui homo sapiens. „Gunoi socialist” era cel mai des nume cu care – în glumă, fireşte, socotea domnul G. – i se adresa lui Ovidiu. Acesta nu înţelegea aversiunea intelectualului faţă de o doctrină, fie ea şi socialistă, şi nu vedea de ce credea despre el că ar fi vreun exponent al acestei doctrine. La vârsta lui nici nu avea bine definite ideologiile politice, darmite să adere la vreuna. Iar din carte nu apucase măcar să citească al doilea capitol până la capăt. Ce putea să fie atât de periculos acolo? Şi chiar dacă ar fi fost ceva dăunător, nu izolezi, nu interzici lectura, ci o canalizezi în direcţia dorită de tine. Ovidiu s-ar fi aşteptat ca după ce a fost silit să ardă cele două volume, domnul G. să-i recomande vreo carte adecvată din biblioteca lui, altfel nici nu se punea problema să şterpelească vreuna – stăpânul lor avea o memorie uluitoare şi ar fi descoperit imediat delictul – dar nici să ceară ceva nu l-a lăsat orgoliu. Acum nu numai că nu era scos din apelativele „gunoi socialist”, „cobai socialist”, „paria socialistă” – această din urmă găselniţă părea să-i placă cel mai mult profesorului! – ci îi fusese interzis să păşească la mai puţin de un metru în urma lui spre masa de la pensiune. De multe ori Ovidiu rămânea cu metri buni în urmă râzând şi el de remarcile făcute de sătencele ce considerau că oratorul vorbeşte singur. Şi singur vorbea. Când cu devotament ori cu suspiciune erau, uneori, escortaţi din umbra gardurilor de către nebun, aceleaşi sătence arătau ba spre domnul G., ba spre zălud şi duceau degetul la cap sugerând că amândoi sunt duşi rău de tot cu pluta. Dacă la masă domnul G. era primit cu ploconeli, lui Ovidiu bucătăreasa îi arunca câte un sandviş cu telemea, la prânz două, prin uşa din spate a bucătăriei. În asta constituia mâncarea din acea vară. Şi vara era abia la început.

            Într-o seară, pe când Ovidiu stropea nişte straturi cu flori şi arbuşti, domnul G., absent şi întristat, chiar uşor transfigurat, ieşi pe terasă şi i se adresă, de data aceasta fără să folosească vreun apelativ:

             – Iei coşul pentru grădină şi culegi un buchet mare de flori de câmp din fâneţele astea. În douăzeci de minute să fii înapoi!

              Tare i-ar fi plăcut lui Ovidiu să aibă tovarăş măcar pe unul dintre puştani ca să împartă cu el groaza acelui amurg: umbrele pădurii, admitea oricând, îl înspăimântau. Unde mai pui că, venind tocmai din cealaltă provincie a ţării şi trecând peste o trecătoare mare şi nelocuită, şoseaua durată pe toată această porţiune dintr-un macadam prost întreţinut, era folosită rar, dând senzaţia de ruină, de cale a morţilor ce se dedulcea, debarasându-se de fantasmele unor întregi pustietăţi luxuriante, cu vila domnului G., ieşită prima în cale. Nebăgând de seamă, Ovidiu trecu peste pârleazul făcut de nebun. Paşii acestuia formase deja o cărare prin fâneţele îngrădite. Frică îi era să părăsească urma de om şi tot întinzându-se după flori, nici nu băgă de seamă că ajunse aproape de malul înalt al apei. Un ţipăt sinistru îi sparse liniştea din timpane, făcând totodată să-i curgă apă de aisberg pe şira spinării:

              – Hu-hu-huu!

              Înciudat, după ce îşi reveni din şoc, Ovidiu imită acel ţipăt cât putu mai bine:

              – Hu-hu-huu!

              Îi răspunse ecoul cu un fel de uimire, de întrebare, de afecţiune.

              Ştia de prin cărţi că huhurezul e o pasăre nocturnă, răpitoare, care trăieşte prin scorburi, că seamănă cu bufniţa, doar că nu are acele smocuri de pene pe cap, însă nu auzise niciodată cum cântă şi nici de văzut nu văzuse vreunul. Considerând că a adunat suficiente flori, Ovidiu se întoarse din drum grăbit, uitând cu totul de incident. Cu atât mai tare tresări când, din întunericul făcut de crengile stufoase, grele de atâta clorofilă sănătoasă, explodă lugubru şi înfiorător, silnic şi aducător de pustiu un alt „hu-hu-huu!”, prelung şi disperat. Ovidiu îşi scutură scurt şi energic umărul stâng, fiindcă avusese impresia că huhurezul – un simbol al celor singuri şi neodihniţi, după interpretarea dată de localnici – îi cântase chiar pe acel umăr. Trecură câteva clipe de aşteptare din partea ambelor părţi: Ovidiu spera ca huhurezul să tacă pe veci, huhurezul aştepta un răspuns la chemarea sa. Ca efect al pauzei prelungite, următorul huhurat păru la fel de sinistru. Poate un pic mai duios. Scrâşnind, Ovidiu ignoră îndemnul la dialog ce devenise de-a dreptul insistent, supărat fiind şi de faptul că huhurezul, stând ascuns privirii, îl însoţea din copac în copac, îndulcindu-şi din ce în ce mai mult tonul, făcându-l să pară uneori melodios şi trist, alteori tandru sau tânguitor. Când ajunse în şosea îşi şterse apăsat fruntea de transpiraţia rece, inspiră adânc a uşurare, şi ca să se răzbune pe agasanta pasăre, o parodie iarăşi. Domnul G. scoase maşina din garaj însă nu era prin preajmă. În scurt timp îşi făcu apariţia, luă coşul, dar înainte de a-l aşeza pe bancheta din spate, mirosi florile şi gemu de încântare:

                – Am reuşit – şi acesta-i numai meritul meu! – să fie declarată ca fiind rezervaţie naturală toată această arie. Neisprăviţii ăştia de mămăligari nu vor mai putea să o calce după cum poftesc. Ar trebui strămutaţi!... Vezi că eu plec. Vin luni, marţi. Ţi-am lăsat în uşă cheia de la bucătărie. Răspunzi de tot ce e pe aici. Deschide poarta! 

                Ovidiu nici nu ar fi conceput să fie lăsat singur acolo şi tot mai credea că e o glumă din partea domnului G., însă când văzu că maşina demarează în scrâşnet arogant de cauciucuri rămase interzis. Cu lacrimi în ochi încuie toate porţile, ferindu-se să facă cel mai mic zgomot căci, sepulcral, orice sunet era amplificat de pereţii goi ai vilei. Oricât i-ar fi fost de foame, nu ar mai fi ieşit din curte nici împuns cu suliţe. Ignorase el sau într-adevăr huhurezul tăcuse un timp căci, vrând parcă să amintească de pustiul din jur, de prezenţa lui, acesta, ascuns într-un copac din spatele gardului, scoase un ţipăt care ar fi putut să încărunţească pe oricine:

                – Hu-hu-huu!

                Ovidiu, căutând prieteni, căutând vecini, privi îngrozit spre casa în ruină a lui bădia Niţă. Ceafa acesteia, nevăruită, dar şi acoperişul negru, din şindrilă afumată, aducea o imensă pată de întuneric. Privi înspre şura cocoţată din fundul grădinii: aceasta îşi arăta, cărunţite de vreme, bârnele goale, ca toracele unui uriaş ce a zăcut de osteoporoză. În tâmpla mare, spaţiul dreptunghiular al oblonului, ce nu mai fusese închis de când venise nebunul în sat, părea un izvor din care curge şi tot curge întunericul, ca un rău ce trebuie să acopere lumea. Toate acestea le percepu în timpul cât străbătu aleea ce ducea la pragul bucătăriei. Odată intrat între cei patru pereţi se simţi mai în siguranţă. Totuşi zăvorî cu drugul de lemn uşa, pe urmă aprinse toate becurile. Lumina puternică parcă alungase întunericul din tot universul. Ce mult ar fi dat să găsească ceva de mâncare. Cercetă spre sacul de dormit. Împachetat cu grijă, părea neprimitor – un obiect de tortură chiar. Deschise uşiţele de la bufet: pachete de zahăr, fidea, mălai, orez, mirodenii, sticle cu ulei, oţet, sticluţe cu esenţe de rom, lichior, trandafir... Ce-ar fi putut să improvizeze? Un „evrica” epocal îi străfulgeră mintea: susan! E adevărat că nu avea miere, că nu avea seminţe de susan, dar cu ce văzuse acolo se descurca. Aprinse entuziasmat aragazul. Pe ochiul cu flacăra albastră puse o tigaie în care turnă un strat gros de zahăr, apoi începu să urmărească atent cum acesta se rumeneşte. Când totul prinse o culoare uşor ciocolatie, presără praf de scorţişoară, aşteptă puţin ca acesta să fie asimilat, pe urmă ridică atent tigaia ca să se răcească. După ce făcu o farfurie mare de susan, lăsă aprins doar becul cel mic din plafonieră şi se băgă în sacul de dormit, aşezându-şi bomboanele sub nas. În timp ce ronţăia acele bunătăţi făcute de mâna lui, se gândi la cât de rea a fost ziua. Şi măcar de s-ar fi terminat. Sătul de acum, îşi trimise gândul departe, iar auzului îi estompă agerimea. Când peste pleoape începu să se aştearnă pulbere de plumb în straturi din ce în ce mai groase, de sus, de pe terasă, un ţipăt sfărâmă liniştea nopţii în mii de cioburi funebre:

              – Hu-hu-huu!

              Ovidiu trase o sudalmă printre dinţi, cum numai boschetarii din preajma containerelor de gunoi ştiu să înjure şi, întorcându-se cu faţa la perete, adormi ignorând chemarea disperată de afară. Poate că era trecut miezul nopţii când un huruit asurzitor îi strivi tihna cu ură. Trezit bine din somn, fu obligat să asculte iadul dezlănţuindu-se. La intervale scurte de timp, fulgerele sfâşiau smoala nopţii. Unul dintre acestea căzu pe bătrânul pin singuratic de deasupra grădinii lui bădia Niţă. Răşina ce oblojise rănile în lunga-i viaţă se aprinse ca o torţă imensă, iluminând apocaliptic totul în jur. Ovidiu se bucură de această circumstanţă fiindcă fulgerele nu mai păreau atât de înfricoşătoare pe cerul ca o cupolă imensă, bine călăfătuită. Cum cineva parcă îi citea gândurile, cu o bubuitură năprasnică descheie baierele cerului. Potopită de atâta ploaie, torţa se stinse încet, lăsând ca stăpâni absoluţi peste noapte fulgerele şi năvala apei din cer. Treceau clipe scăldate în zeama veşniciei. Ovidiu lăsa doar lacrimile să curgă prin colţul pleoapelor strânse. Cu niciun preţ nu ar fi dat glas spaimei din suflet. Terorizat de puterea furtunii, ce se înteţea în intenţia ei de a prăpădi lumea, se ridică din aşternut şi, cu acel curaj izvorât numai din situaţii limită, luă securicea folosită de mama lui în bucătărie, descuie uşa, apoi înfipse colţul lamei de fier călit în pragul cu vopseaua scorojită de apă şi soare. Auzise el pe la puştanii din sat că un astfel de gest ar alunga urgia. Un geamăt prelung, ca de sălbăticiune rănită, umplu toată valea. În liniştea scurtă ce urmă, îi explodă exact în faţă – cel puţin aceasta a fost senzaţia de moment – ţipătul huhurezului. Gândul că blestematul de înaripat îl urmărea din chiar vârful pinului trăsnit, sau poate că din şura părăsită, făcu să-i treacă lui Ovidiu sloiuri mari de gheaţă printre omoplaţii costelivi. Când să-şi retragă piciorul de pe scară, vocea nebunului răsună mult mai tare ca huhuratul, mult mai tare ca orice tunet din acea seară:

             – A mă-tii, a mă-tii!! Îmi amăgeşti drăguţa, urgisitule??! De când eşti tu aici nu m-a mai chemat, nu mi-a mai răspuns!! Inimă haină ce eşti! Am avut încredere în tine! Am avut încredere în voi!!...

               La lumina unui fulger, Ovidiu îl descoperi pe nebun în mijlocul curţii, ţinând strâns în mâini nelipsitu-i toroipan, cu ajutorul căruia ar fi fost gata oricând să distrugă tot ce i-ar fi stat împotrivă. Dându-şi seama că tratativele de bună pace nu-şi au rostul şi că uşa ce da în sufragerie e încuiată, Ovidiu se baricadă iarăşi în bucătărie, ca singurul loc unde temporar îşi putea găsi adăpost, apoi stinse lumina pentru a nu fi spionat din beznă. Cu respiraţia oprită, începu să asculte ceea ce se întâmpla afară. Huhurezul tăcuse. O linişte de mormânt îmbâcsea noaptea. Ecoul tunetelor reveni după un timp, arătând că vâltoarea trecuse dincolo de crestele zdrenţuite ale munţilor şi fierbea ca o jivină alungată de la prada ei. Chiar şi aşa fulgerele străluminau depresiunea la intervale regulate de timp. Un zgomot metalic se auzi pe treapta de ciment din faţa uşii. Nebunul îndrăzni să desprindă, cu ajutorul ciomagului, securea înfiptă în prag, pe urmă, retrăgându-se la locul vechi, începu să strige:

                – A mă-tii, a mă-tii!! Bolşevicilor! Comuniştilor! Iar ne-aţi arestat pădurea!!? Ieşiţi să vă judecăm! Ieşi afară trădător bătrân! A mă-tii, a mă-tii!!... văzând că nu primeşte nici un răspuns la provocările sale, nebunul plecă în intenţia lui de a înconjura vila, ţipând continuu.

Zgomotul de geamuri sparte îi relevă lui Ovidiu faptul că nebunul trecuse la represalii. Realizând cât de mare e pericolul dacă va rămâne încuiat, descuie uşa şi fugi spre gardul lui bădia Niţă, trecând prin el cu uşurinţă. Ca într-o ninsoare cu fulgi imenşi, vântul purta prin aerul nopţii coli mari şi multe de hârtie furate din biroul domnului G.

               Furia nebunului era departe de a atinge apogeul. Cu toată teama de întuneric, Ovidiu se îndreptă spre şura părăginită. Un capăt de lanţ, ca o bală de rugină, atârna din gura podului. Smuncind de ea, Ovidiu închise oblonul, apoi se piti bine la temelia din piatră brută. Când desluşi silueta nebunului agitându-se prin faţa geamului de la bucătărie, ţipă ca un huhurez. Acest lucru îl încremeni pe nebun în gestul lui violent. Revenindu-şi din şoc, el căută din priviri locul de unde venise chemarea, de unde venise atenţionarea. La lumina unui fulger, văzu oblonul şurii închis:

                – Trădare! Suntem trădaţi! Suntem trădaţi!!

               În sclipirile fulgerelor Ovidiu îl vedea pe nebun trecând şoseaua, sărind garduri, pierzându-se pe cărarea sa…

                La vreo cinci zile venise în sfârşit mama lui. Era cernită. Doliu purta şi filosoful. Acesta, ignorând pagubele, îşi scoase un şezlong pe terasă, se aşeză greoi – de parcă îmbătrânise deodată – şi încremeni cu ochii în zare.

                Tot la cinci zile, văzând un stol de corbi ce se roteau deasupra albiei, sătenii îl descoperiră pe Iorgu lui Frunzică sfărâmat de bolovanul de sub fagul crescut orizontal din muchea malului abrupt al apei.

[Sofia Sincă]

Deşi am mai citit această proză, mi-a făcut plăcere s-o recitesc.

Stilul lui Ion Lazăr da Coza, descrierile spaţiului în care se desfăşoară acţiunea, tema urmărită, fac un tot asupra viziunii scriitoriceşti ale autorului. Subiectul sofisticat, cu două personaje principale, ambele victime psihologice ale socialismului, fiecare sub altă formă, bine urmărite, dau valoare textului. Conflictele - după personaje: unul trăit în sălbăticie, cu pretenţii mici, discursul lui fiind doar ca al huhurezului, iar celălalt, fost conferenţiar, cu pretenţii înalte pe care nimeni nu putea să i le mai satisfacă. Între ei, Ovidiu şi mama sa, alte victime colaterale.

Autorul se inspiră din viaţa modernă, contemporană. Întâiul lucru ce se observă în ele este neaderenţa sufletească, şi ridicarea împotriva zbuciumului aceste societăţii moderne.

Deosebită preţuire, Sofy!

[Corina Militaru]

Acest nebun, personaj foarte bine creionat, ne trimite catre file de istorie scrise cu singele omului de rand.

Descrieri deosebit de frumoase, sugestive. Am simtit atmosfera, strigatul huhurezului, mi-am scuturat umarul stang.

Cu drag,

[Ion Lazăr da Coza]

Sofia, în câteva rânduri ai evidențiat corect trăsăturile eroilor din Furtuna. Mulțumesc!

Sofia Sincă a spus :

Deşi am mai citit această proză, mi-a făcut plăcere s-o recitesc.

Stilul lui Ion Lazăr da Coza, descrierile spaţiului în care se desfăşoară acţiunea, tema urmărită, fac un tot asupra viziunii scriitoriceşti ale autorului. Subiectul sofisticat, cu două personaje principale, ambele victime psihologice ale socialismului, fiecare sub altă formă, bine urmărite, dau valoare textului. Conflictele - după personaje: unul trăit în sălbăticie, cu pretenţii mici, discursul lui fiind doar ca al huhurezului, iar celălalt, fost conferenţiar, cu pretenţii înalte pe care nimeni nu putea să i le mai satisfacă. Între ei, Ovidiu şi mama sa, alte victime colaterale.

Autorul se inspiră din viaţa modernă, contemporană. Întâiul lucru ce se observă în ele este neaderenţa sufletească, şi ridicarea împotriva zbuciumului aceste societăţii moderne.

Deosebită preţuire, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Din ce ai scris aici, dragă Corina, mă încurajează să cred că literatura mea e vie. Mulțumesc!

Corina Militaru a spus :

Acest nebun, personaj foarte bine creionat, ne trimite catre file de istorie scrise cu singele omului de rand.

Descrieri deosebit de frumoase, sugestive. Am simtit atmosfera, strigatul huhurezului, mi-am scuturat umarul stang.

Cu drag,