Fragment 55 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Trag aer în piept, când ajung în faţa porţii bunicilor lui Cristi, ca la incendiu, când îţi întră fumul greu şi înnecăcios până în plămâni şi nu mai poţi să respiri cum trebuie. Te sfârşeşti şi tragi iar şi iar aer. Doar ţi-o reveni respiraţia. Şi intru în curte. Pe bunica o zăresc aproape imediat, în grădiniţa din faţa casei, unde a înflorit o mare – roşie, galbenă, albă - de trandafiri. Rupe florile uscate, ca să le facă loc celor îmbobocite să înflorească în loc. Nu mă zăreşte şi când îi pun mâna pe umăr, tresare.

     ─ Săru’mâna, îi spun şi aştept să arunce cu pietre în mine.

     Dar bătrâna, de cum mă recunoaşte, zâmbeşte şi mă cuprinde în braţe, apoi mă pupă zgomotos pe amândoi obrajii. Se bucură că m-am dus, se bucură că mă vede. Parcă nici n-a trecut aproape jumătate de an de când am fugit de ei, de toţi. Parcă nu s-a întâmplat nimic. Parcă mă aştepta. 

     ─ Hai în casă, mamă, hai în casă! Ai venit... Ce bine-mi pare că ai venit. Nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut. Dar să ştii că nu sunt decât eu acasă. Tataie şi Reta sunt plecaţi şi alţii nu mai sunt pe aici. Sunt doar eu. Şi tare bine-mi pare că acum eşti şi tu aci. Mi-a fost un dor de tine... Ia zi, ce faci tu? Eşti bine?

     Vorbeşte întruna, banalităţi, până ajungem în sufrageria imensă, unde Cristi a ascuns inelul în plăcinta înaltă a mamei lui. Mă ţine de mână, de mijloc, cum apucă. La un moment dat, îmi spune, ca şi cum ştia de ce mă dusesem:

     ─ Ştii că a venit Cristinel, nu?

     ─ Ştiu. L-am văzut prin oraş. Era cu cineva.

     ─ Hmm... L-ai văzut, zici? Şi doar atât? L-ai văzut?

     Tac şi nu ştiu dacă să-mi plec privirile sau nu, sub privirile ei.

     ─ Ştii că toţi se duc acuma, în după amiaza asta la el, nu? – continuă ea. De asta a venit tac-său şi după noi, ca să ne ia şi să fim şi noi acolo.

     ─ Dar dumneavoastră sunteţi aici, nu v-aţi dus...

     ─ Întâi că mie să nu-mi vorbeşti ca la oraş, cu străinii pe care vrei să-i pui la respect. Nu ţi-am zis să-mi zici cum îmi zice Cristi? Şi apoi, cum era să plec, dacă te aşteptam?

     ─ Mă aşteptai? – mă conformez, fără greutate, cererii. De unde ştiai că voi veni, dacă nici eu nu ştiam asta? Abia după ce l-am văzut pe el, m-am hotărât să vin.

     ─ Mi-a ieşit aseară în cărţi o damă de verde care vine la mine cu inima în piuneze şi sufletul în pumn. Ştiam că eşti tu. Aşa că, le-am spus ăstora că nu am chef de Ploieşti şi n-am plecat. S-au cam supărat pe mine, că n-a-nţeles nimeni de ce refuz să mă duc şi cum de nu-mi e dor de cel mai drag dintre nepoţii mei. Că-mi e drag afurisitul ăsta, e drept... Dar pe Cristi îl mai văd eu. Gata, s-a întors şi nu mai pleacă. Acum trebuia să te aştept pe tine. Ce ar fi însemnat să vii până aici şi să nu găseşti pe nimeni acasă? Aşa că...

     ─ Mă bucur că te-am găsit. Probabil că aş fi suferit şi mai mult dacă nu te găseam. Probabil că... Dar bine că n-a fost aşa...

     ─ Eşti tare supărată, copilă, nu? Te simt... Hai, spune-mi tot şi pe urmă întindem cărţile. Ţi-e foame, ai mâncat ceva azi? Hai să mâncăm amândouă, apoi facem şi o cafea şi ne uităm şi în ceaşcă. Că nu mai e tataie pe capul nostru să ne oprească şi ne facem de cap, ca fetele, şi noi. Nu, chiar dacă nu-ţi e foame, mănânci cu mine. Că nu pot să mănânc singură. Şi vezi şi tu că e ora la care se aşează la masă şi ăia de-au pierdut vacile satului. Să ştii de la mine: o mâncare în plus nu strică niciodată, dar o bătaie da. Mai ales la o fată subţiricuţă de se văd oasele, aşa cum eşti tu. Eşti mai slabă ca la Crăciun şi nu-mi place.

     În timp ce o ajut să pună masa, discutăm altele:

     ─ Noi n-am ştiut, nu ştim nici acum, nimic din ce s-a întâmplat atunci. Tot ce ne-a zis Cristi, înainte să plece a fost aşa: planurile au fost amânate.

     ─ Amânate sau anulate?

     ─ Ei, uite că mă încurci. Una dintre astea, nu ştiu exact. Adică a zis că nu se fac acuma, atuncea, adică, nici cununia civilă, nici nunta, nici nimic. Dar mai multe n-a spus. Că e naţie afuristă şi ăsta, când nu vrea el, nu spune nimic, îi smulgi cuvintele cu cleştele şi tot nu afli ce trebuie. Noi am întrebat, care mai de care l-am luat la scărmănat. Dar el a fost ca stânca: „e o problemă care ne priveşte doar pe noi doi, pe Cătălina şi pe mine. Voi e bine să ştiţi că deocamdată se amână tot. De fapt, e tot ce trebuie să ştiţi. Doar atât. Mai departe, nu vă priveşte”. Dar a înţeles toată lumea că s-a întâmplat ceva. Eu, ca proasta, le-am spus că am văzut în palma ta şi-n ceaşca lui, atunci în vară, că e un bob zăbavă până la nuntă. Un bob de şapte puncte. Dar s-au uitat toţi la mine neîncrezători şi mi-au spus să mai tac din gură, că numai eu v-am băgat prostii în cap la amândoi, numai eu v-am ameţit cu vorbele mele nelalocul lor. Şi am tăcut. Eu eram una, ei erau mai mulţi. Nu m-am pus cu ei. Dar am ştiut că s-a întâmplat ceva. Nu se putea să nu se întâmple. Era scris să se întâmple. Şi că, într-o zi vom discuta noi amândouă despre toată problema asta, am ştiut. Şi uite că am avut dreptate. Eşti aici şi căutăm leac tare la boală grea.

     ─ Ai avut, mămăiţă, ai avut, dar cred că am venit prea târziu. L-am pierdut pe Cristi.

     ─ Ce tot spui? Cum să-l pierzi? Nu v-am spus că sunteţi însemnaţi, că vă e scris să fiţi împreună? Că sunteţi făcut unul pentru altul? Ce, şi tu crezi că mint?

     ─ Sigur că nu cred asta, dar azi l-am văzut cu o femeie. Mergea alături de ea şi părea fericit. S-au urcat împreună într-o maşină şi... Şi m-a lăsat strigându-l pe trotuar. Abia de m-a salutat. Abia de a ridicat ochii spre mine. Abia de m-a recunoscut...

     ─ Eu cred că tu exagerezi, nu poate să fie cum spui. Cristi nu te-ar uita niciodată. Şi nu cred că e vorba despre o altă femeie. Despre nicio femeie! Nu cred! Nu pot să cred asta. Chiar dacă l-ai văzut cu cineva, eu nu cred că e ceea ce crezi tu... Nu poate să fie. Hai, mănâncă şi pe urmă îmi povesteşti tot.

     ─ Era, cum zic, cu o femeie. Nu ştiu unde s-au dus. Căci acasă n-a dus-o. Am fost eu acolo.

     Bunica râde cu toată gura:

     ─ Te macină gelozia...

     ─ Mă macină. Rău, rău de tot mă macină şi mă zguduie. Dar să ştii că eu sunt vinovată că între noi doi s-a ajuns aici. El nu are nicio vină. Mi-a spus că dacă îl las să plece, e bun plecat. Şi se ţine de cuvânt. Însă mă doare. Mă doare de când a plecat. Numai că, n-am fost în stare să reacţionez până azi, când l-am văzut cu... Cu femeia aia.

     ─ Eu cred că era o simplă cunoştinţă, o colegă, cineva fără importanţă. Nu-ţi mai face gânduri din cauza asta. Mai bine spune-mi cum e cu cele şapte puncte ale bobului zăbavă.

     ─ Şapte? Nu, au fost şase decât. Şase poveşti, şase vise, şase destine.

     ─ Cum şase? Nu se poate. Ia dă-mi palma. Uite, sunt şapte. Iubirea ta pentru Cristi şi a lui pentru tine e mare de şapte puncte. De şapte vieţi. Cumpene au fost în viaţa ta, într-un timp relativ scurt, şase. Le-ai încurcat.

     ─ Au fost şi cumpene tot şapte. Mai târziu am înţeles. Tu ai zis că sunt cel puţin şase. Dar de unde ştii că e vorba despre iubirea mea pentru Cristi şi a lui pentru mine? Nu ţi-am spus că era cu una? Scrie în palma mea ce-mi spui tu? Au fost şase vise, pe cuvânt. Doar şase. Ultima dată l-am visat pe Cristi, pentru că m-am gândit toată ziua la el.

     ─ Păi, vezi? Sunt şapte. Pe el de ce nu-l iei în calcul? Doar nu crezi că s-a băgat aiurea în visele tale ca să-ţi strice socoteala cu ceilalţi? N-a venit întâmplător în mintea ta. El face parte din întreg, el e a şaptea poveste. Hai, povesteşte-mi tot, fata mea. Spune-mi tot ce te frământă şi te sperie. Nu zic că sunt vreo deşteaptă. Nu afirm că e literă de lege ce spun eu. Şi nici tu să nu crezi asta. Dar vom găsi răspunsul împreună.

     Am nevoie, în toată încrengătura asta, ca să pot să merg mai departe, doar de un bun diagnostic şi un bun leac. Cum zice latinul, bona diagnosis, bona curatio. Poate leacul meu e aici, în mâna bunicii. Poate că răspunsul ei nu e cel mai elaborat cu putinţă, poate că zice şi ea ce-i trece prin cap, ce ştie, cum zic toţi ai ei, poate că dă propria interpretare viselor mele, poate că nu e nimic ştiinţific, logic, moral, poate că bălmăjeşte printr-o lume în care alţii deţin de departe supremaţia, dar ce contează dacă pe mine tocmai acest răspuns, naiv, anost, simplu, mă satisface? Poate că, pentru a-mi scoate capul din nisip, de unde îl ţin ascuns ca struţul – şi dacă îl mai ţin mult, nu voi mai putea să respir, mă sufoc ca un bolnav de astm - tocmai de adaptările bunicii am nevoie. Poate că ea singură e în stare să mă aline. Poate că ea ştie să mă lămurească cel mai bine în legătură cu incursiunile mele în şase lumi diferite – şapte, dacă aşa zice bunica - şi cu vizitele lui Mihai Viteazul, care se dă jos de pe soclu, lăsând baltă calul ăla fără coadă şi coamă, ca să-mi apară mie în vis. Acuma serios, mare păcat de strădania sculptorului şi de banii băgaţi în statuie. Trebuie, că veni vorba, făcut ceva... Cât nu cade, pe lângă postament, calul, cu şa şi călăreţ, cu tot. Da, poate leacul meu e în mâna acestei femei simple de la ţară, care îl cunoaşte pe Cristi de când s-a născut şi care mi-a arătat din prima şi mie multă dragoste.

     ─ Totul a început, îi spun bunicii care mă ascultă cu toată atenţia, în spital, când eram în comă. Atunci am ajuns întâi într-o lume necunoscută, străină, altfel decât cea în care trăim acum. Era atât de real totul, că atunci când mi-am revenit, în loc să mă bucur că am scăpat cu viaţă, am vrut să mă întorc înapoi, în lumea aceea de acum 400 de ani...

     Şi-i povestesc bunicii, cu lux de amănunte, totul. Întâi despre Şerban Văcărescu şi dragostea noastră. Absolut neîmplinită! Apoi despre Mihai Viteazul şi despre articolul acela de ziar, întipărit în mintea mea, ca şi cum l-am învăţat pe de rost pentru nu ştiu ce concurs de memorie. De fapt, îi spun totul în ordinea în care s-a petrecut. Căci poate are importanţă şi asta. Poate aşa, ea găseşte mai bine explicaţia pe care o aştept. Şi despre Cristi îi povestesc. Totul... Nu ascund şi nu tăgăduiesc nimic. Cum venea în spital după mine, cum m-a dus la mare, când era să mă lovească maşina aia, cum a început dragostea noastră, cum multă vreme, din cauza angoaselor mele, nu s-a întâmplat mai mult de un sărut între noi – un timp, nici ăsta n-a fost - cum ne-am dus certaţi la Văcăreşti ca să căutăm urmele lui Şerban, cum am ajuns să ne iubim ca nebunii, cum s-a plimbat cu avioanele ca să fie lângă mine, ce mai, totul. De parcă mă uit în oglindă şi nu pot să ascund luciului în care privesc, nimic, nimic. Cum au început, după ce am făcut dragoste, să mă chinuiască, fără motiv, premoniţii ciudate. Cum, inevitabilul de care atâta m-am temut, a venit. Cum, când trebuia să fiu cea mai fericită de pe pământ, m-am întors din nou, inexplicabil, în lumea lui Şerban. Şi, cum, după multe căutări şi încercări, acesta a murit.

     I-am spus apoi bunicii şi despre celelalate poveşti de dragoste, în care protagonistă eram eu şi câte un bărbat. Mereu unul înalt, frumos, cu ochii de smoală. Mereu un om bun, deosebit, care avea parcă zâmbetul şi caracterul lui Cristi. Iar eu de fiecare dată semănam cu cea care sunt în realitate. Aveam, aproape aceleaşi trăsături, aceeaşi mimică. Nu la fel, dar aproape. Şi fix la şapte zile – nu am uitat să-i precizez bunicii – se întâmplau toate astea. Şi, dacă întâi a murit Şerban, pe urmă am murit în tăvălugul acela de vise, eu. Şi tot aşa. Nu echitabil, dar de fiecare dată murea, fără să înţeleg de ce, fără să mă dumiresc, unul dintre noi. Ca şi cum nu aveam loc amândoi sub soare. Ca şi cum nu ne-ar fi tolerat pe amândoi pământul. Ca şi cum ne însoţea peste tot un blestem. Şi iubirea care se înfiripa, rămânea, povară grea, numai pe umerii celui care supravieţuia ca s-o ducă mai departe. De atunci, de la 1599 încoace, până am ajuns în zilele noastre... Chestie de câteva zeci de ani de la un episod la altul.

     Până l-am visat, când mă aşteptam mai puţin, pe Cristi. Şi cum, în visul acesta, în care eram cu el, nu a mai murit, ca în toate celelalte, nimeni. Şi, de altfel, nici nu mă mai temeam, n-aş putea să spun de ce, că se va întâmpla asta, deşi până atunci tot asta se petrecea, indiferent de poveste. De fapt, în visul acesta eram împliniţi pe de-a întregul. Ne căsătoriserăm, aşteptam un copil, eram fericiţi, nu părea să fie ceva pe undeva care să umbrească fericirea aceasta. Şi chiar nu era. Dar şi visul ăsta, fir-ar să fie, s-a terminat, cum s-au terminat toate. N-a mai rămas nimic...

     ─ Visul ăsta nu s-a terminat, m-a asigurat bunica. Visul ăsta abia începe. Nu înţelegi? Nu ai mai visat că moare nimeni, pentru că, într-adevăr, nu va mai muri nimeni. În visul ăsta, cum spui, cea vizată ai fost tu. Dar cele şase, şapte poftim, cumpene pe care le-ai traversat au trecut cu bine. Tu n-ai murit în niciuna dintre cele şapte încercări. Te-a protejat Cel de Sus. Şi ceasul rău a trecut. Moartea te-a căutat înainte de visul acesta. Nu-ţi aminteşti? Toate încercările au fost înainte de Crăciun. Tu ai avut visele astea toate, inclusiv pe cel cu Cristi, după Crăciun. Deja pericolul trecuse, fata mea. Nenorociţii ăia doi care voiau să-ţi facă rău au ajuns unde le e locul. Acum înţeleg şi eu ce e cu iubirea aia mare de şapte puncte pe care am văzut-o în palma ta. La început, n-am ştiut ce poate fi. M-am gândit chiar şi la faptul că ţii şapte bărbaţi. Dar căsătoria apărea de două ori, uite colea şi colea. Paralel cu punctele astea şapte. Vezi? Nu era asta. Eu zic aşa: vouă, ţie şi nepotului meu v-a fost scris să vă întâlniţi şi să vă iubiţi mai mult decât celorlalţi oameni. V-aţi găsit prima dată atunci, în 1599. Atunci a fost lovitura de graţie. Dar iubirea aceea nu s-a împlinit. Duşmanii au fost mai puternici ca voi. V-au învins. Şerban, după multe suferinţe, s-a stins. El a fost cel care a murit întâi. Şi aşa cum spuneai şi tu, în afară de săruturi nevinovate, între voi doi, deşi căsătoriţi, nu s-a întâmplat nimic. Însă, între voi s-a stabilit cea mai puternică legătură care se poate stabili între doi oameni. V-aţi iubit atât de mult, încât, nu ştiu în ce fel, aţi ales să vă căutaţi unul pe altul şi mai departe, ca să împliniţi iubirea aceea. Ca să rămâneţi amândoi toată viaţa. Aşa că, v-aţi grăbit şi v-aţi reîncarnat din nou ca să fiţi, de data asta împreună. Pentru că trebuia să vă împliniţi iubirea. Pentru că, era scris să fiţi împreună. Dar nici a doua oară, deşi viaţa v-a adus din nou alături, n-aţi reuşit să vă fructificaţi iubirea. A fost scris să te prăpădeşti tu. Nici acum nu aţi reuşit să vă iubiţi, deşi din timp dragostea venea tot mai mare, tot mai aprigă spre voi. Ca o avalanşă a tot venit. A însumat, a adunat şi neîmplinirile din viaţa anterioară. Şi apoi, iar şi iar v-aţi căutat, pentru că nu puteaţi să staţi unul fără altul, pentru că vă era sortit să vă trăiţi povestea de iubire şi iar şi iar v-aţi întâlnit, dar nici în următoarele dăţi n-aţi reuşit să fiţi împreună. Mereu, mereu, au fost obstacole de care n-aţi reuşit să treceţi. Ele v-au doborât, când pe unul, când pe altul. N-aţi mai reuşit să trăiţi în acelaşi timp, în aceeaşi eră. De fiecare dată, unul a murit de tânăr. Şi, vreme de 400 de ani, împotriva tuturor regulilor – sau poate că nu - aţi tot alergat să vă întâlniţi. Şi, iată-vă şi-n timpul ăsta, de acuma, tot împreună: tu şi Cristi. Eu ştiu că el îmi spunea, la început, când te-a cunoscut, că are aşa o impresie că te cunoaşte de când lumea.

     ─ Da, e adevărat. Îmi zicea şi mie mereu că ne ştim de la Adam şi Eva. Că am mai fost împreună prin alte vieţi. Că mă căuta de multă vreme. Îl suspectam, însă, că astea sunt formulele pe care le foloseşte cu toate femeile din viaţa lui.

     ─ Vezi bine că nu era aşa. Au fost mai multe dăţi când n-ai avut încredere în el. Eu nu-ţi reproşez nimic, ferit-a sfântul, că nu am dreptul ăsta, dar Cristi ţi-a spus adevărul. 

     ─ Da, ştiu că m-am pripit de câteva ori în ceea ce-l priveşte. Mi-am recunoscut erorile pe care m-am grăbit să le fac. Întotdeauna am admis când am greşit, că era aşa. Dar vrei să-mi spui că el ştia de chestiunile pe care mi le spui?

     ─ Ce să ştie? Că voi doi aţi mai fost împreună şi în alte vieţi? Nu ştiu, mie nu mi-a spus nimic. Nici eu lui, pentru că nu mă gândisem înainte atât de departe. Nu mi-a fost dat să mai întâlnesc sau să mai aud vreodată despre o astfel de situaţie. Dar când mă mai uitam în palma lui, vedeam ceva, ce nu era şi la fraţii lui. Cum îi spuneam eu mereu, este însemnat. Are, ca şi tine un anume semn în palmă. Numai cei aleşi îl au. Degeaba îl bătea biata mă-sa la cap să se însoare mai repede, că altminteri se aşează babele pe capul lui ca să-i găsească mireasă. De-şi punea, săracul, mâinile în cap, când ne adunam cu toţii şi nu mai ştia cum să scape de gura ei. L-a întrebat odată, până să te cunoască pe tine, dacă tot stă cu fata aia, cu Raluca, de ceva timp, de ce n-o ia, ca să fie şi el în rândul lumii. El i-a explicat că e doar o relaţie pasageră cu ea, nu e de toată viaţa. El caută, aşteaptă altceva. Ştie că în viaţa lui va veni altcineva. Sigur că biata mamă, ca mamele, îl certa. Ce, aştepţi vreo Ileană Cosânzeană? Dar ce, tu eşti vreun Făt Frumos cu stea în frunte? Dacă alegi atâta, ai să rămâi singur. El, însă, chiar spunea mereu că trebuie să vină cineva în viaţa lui şi să-i aprindă cerurile. Nu cred că ştia, dar mă gândesc că simţea asta. Că voi vă tot găsiţi şi încercaţi să vă împliniţi iubirea. Ei, şi v-aţi găsit acuma din nou. Anatema, ca şi dăţile trecute, a încercat să lovească din nou. Ai avut accidentul acela cumplit, în care ai stat în comă trei săptămâni, dar ai scăpat. Ai fost mai puternică. Voi amândoi aţi fost mai puternici. Poate şi prin simplul fapt că s-a înmagazinat în voi toată iubirea trecută şi neconsumată şi a stat mai mult ca niciodată scut în faţa primejdiei. Apoi aţi început să demaraţi o relaţie. Aţi avansat pas cu pas, în timp ce şi încercările de a te suprima continuau. Numai tu erai vizată, nu şi Cristi. Tot blestemul trebuia, de data asta, să cadă peste tine. Numai la tine trăgeau energiile negative. Dar voi doi deveneaţi tot mai puternici, tot mai uniţi, tot mai mult o singură persoană. Şi, după primele trei, patru cumpene, voi doi aţi mers mai departe cu dragostea voastră. Aţi împlinit-o, devenind cu adevărat un bărbat şi o femeie care se iubesc. Poate că ăsta a fost momentul în care maleficul a încetat. Poate faptul că aţi reuşit să faceţi dragoste a fost cheia. Zic şi eu... Că mereu se spune despre dragoste că face minuni. Şi cred, femeie bătrână ce sunt, că e aşa. Au urmat celelalte trei cumpene, cea mai grea dintre ele fiind cea culminată de pierderea copilului. Ce-ai mai tras şi tu, fetiţo... Nu i-ar mai răbda pământul de nenorociţi. Dar eu zic că, la ultima cumpănă, pericolul trecuse. Nici în momentul acela, când erai terminată, nici acum, când te gândeşti că l-ai pierdut pe nepotul meu, el nu mai e. S-a dus pe pustii. Primejdie de moarte şi despărţenie nu mai există. Toate câte s-au întâmplat trebuia să se întâmple. Tu trebuia, fetiţo, să înţelegi. Pentru că tu erai mereu în cumpănă şi nu ştiai de ce năvălesc toate peste tine. Trebuia să ai revelaţia. Trebuia să vezi cu ochii tăi că te-ai mai întâlnit cu Cristi, că vă ştiţi mai demult, că vă iubiţi de şapte generaţii. Nu, nu generaţii, că nu zic bine. De şapte reîncarnări. Nu vezi că totul a fost aşezat în aşa fel încât să înţelegi? Niciun vis nu a venit altfel decât la şapte zile. Nu mai devreme, nici mai târziu. Doar la şapte zile. Când s-a terminat tot ciclul ăsta, care trebuia să te lămurească despre toate acestea, n-ai mai visat nimic. Degeaba ai aşteptat, degeaba te-ai culcat cu gândul că mai vine ceva. Degeaba te-ai temut că iar o vei lua prin timp, cine ştie unde. Ce trebuia să înţelegi, îţi fusese deja spus. Şi n-a mai venit nimic. Vezi tu? Eu cred că Dumnezeu le aranjează pe toate. El a vrut să fie aşa. El a vrut ca tu să înţelegi şi ţi-a trimis toate visele astea. El vrea ca acum să începi să trăieşti, aşa cum îţi doreşti, cu Cristi. Pe mine nu mă convinge nimeni că nu ăsta e mesajul. Altminteri nu era simetrie, nu era poveste după poveste, nu era continuitate. Poate că par ireale toate acestea. Poate că e greu de crezut, într-un anume fel. Dar Dumnezeu îşi face propriile alegeri de a trasa în lume destine. Şi pe al vostru, care este unul comun, nu separat, nu fiecare singur, dar special peste poate, pe care poate nu l-a mai dat şi altora, l-a trasat în felul ăsta, cum ţi-am povestit eu. Nu ştiu dacă am fost suficient de clară ca tu să mă înţelegi.

     ─ Ba da, ai fost mai mult decât explicită şi am înţeles tot. Am înţeles mult mai bine ca de la toţi cei pe unde am umblat – şi am umblat destul, crede-mă - căutând răspunsuri. Bun, asta e cu noi doi. În toate cele şapte episoade eram de fapt, cu alt chip, eu şi Cristi. Ne-am căutat, viaţă de viaţă, prin cele câteva sute de ani, până am ajuns în zilele noastre, încercând să ne fructificăm iubirea. Cred în varianta pe care mi-o spui tu. Mai ales că, deja ştiu că mi-ai proorocit şi înainte adevărul. Dar acum el e cu alta, ţi-am mai spus... Nici n-a simţit nevoia să se oprească o clipă cu mine.

     ─ Ei, e cu alta... Nu e cu nimeni. Cum să se fi oprit, când tu, nu numai că n-ai vorbit niciodată cu el, de când a plecat, dar nici cu noi nu ai vrut să vorbeşti? Sau n-ai putut... El ce să creadă? Ce să ştie să facă? V-aţi întâlnit întâmplător, prima dată după despărţire şi după cearta voastră. Au trecut lunile, s-a aşternut tăcerea, nu ai dat niciun semn. Nu-l scuz, dar cred că nu putea să se umilească mai mult decât a făcut-o deja. N-a ştiut cum vei reacţiona. Asta trebuie să fie, crede-mă pe mine, că sunt hârşită de viaţă şi-l şi cunosc pe băiatul ăsta mai mult decât foarte bine. Ce vine după foarte bine?

     ─ Cel mai bine...

     ─ E, aşa îl cunosc: cel mai bine. De ce n-ai încredere în el şi-n tine? În forţa dragostei voastre? Crede-mă, vouă vă e scris să fiţi împreună. Şi de data asta, fata mea, nu numai atât, dar să îmbătrâniţi alături. Aveţi o viaţă frumoasă în faţă, crede-mă. O să aveţi copii, o să aveţi nepoţi, ca mine şi ca tataie, o să fiţi foarte fericiţi. Blestemul, dacă a fost un blestem, s-a topit. S-a rupt. Nu mai e. Acum nici cu pietre dacă vă bate unul, nu mai poate să vă despartă. Sunteţi definitiv legaţi. E al tău, numai al tău, aşa cum şi tu eşti a lui, doar a lui. Aşa că, nu-mi spune că era cu o muiere prin oraş şi l-ai pierdut. Nici cu farmece la nouă babe nu ţi-l ia nimeni. Pe el scrie Cătălina. E dat, crede-mă. Nu se mai lipeşte alta de el. Şi să vrei tu, prin absurd, că ştiu bine că nu vrei, să scapi de el, nu poţi... Este ceea ce cred eu. Ce vă leagă pe voi e mai presus de descântece şi fermecături. Crede-mă tu pe mine, că mai vine câte una la mine şi-mi zice să-i descânt de dragoste şi inimă albastră. Şi ştiu nişte incantaţii de astea şi le zic, ca să fie femeia liniştită că i se întoarce bărbatul acasă. Dar eu văd când mă uit la ea că ăla, chiar dacă seara trage la ea, nu are gândul la biată femeia aia. Ceea ce, îţi spun pentru a mia oară, nu e cazul tău şi al lui Cristi. La voi e altfel. Voi, că zic iar cum am mai zis, sunteţi însemnaţi. Şi e de bine... 

     ─ Aş zice că sunt foarte optimiste predicţiile tale. Faţă de prima dată când... M-am rugat atunci să nu fie cum spui. Să te înşeli. Să fie cum ziceau ceilalţi, că le bungheşti şi tu, după ureche, nu că chiar vezi ceva. Dar, pas cu pas, destinul s-a împlinit cum l-ai sorocit tu, mămăiţo. Nimic n-a trecut la întâmplare. Nimic nu a rămas neîmplinit. Parcă ai avut gura aurită. Doamne... Nici nu vreau să mă mai gândesc.

     ─ Nu te mai gândi, dacă nu vrei. Lasă trecutul. E timpul să trăieşti clipa prezentă. Şi acum clipa e de partea voastră. Acum, îţi spun iar, e de bine. Ce-a fost rău în viaţa voastră a trecut. Soarta s-a petrecut cum a fost scrisă. Cum a fost lăsată de la Dumnezeu. Şi mai departe merge la fel. Cum e scris. Şi, aşa cum mă pricep eu, femeie simplă, să văd toate astea, aşa le şi spun. Nu-i apare lui Cristi nicio altă femeie. Şi trebuie să mă crezi că e aşa.

     ─ Bine, te cred. Întru totul! Deşi nu m-am gândit niciodată la reîncarnări şi chestii de astea, şi cu atât mai puţin că mi se poate întâmpla mie, cred tot ce-mi spui. E singura explicaţie dintre cele pe care le-am tot primit, pe care o accept. Nu ştiu cum ar fi pentru alţii să le povestesc acest lucru, dacă vor înţelege sau nu, dacă vor crede sau nu, dar pentru mine este ceea ce trebuie. Mie îmi convine ce-mi spui tu, îmi place, mă edifică, mă mulţumeşte. Ceea ce mi-au spus specialiştii – clar, concret, ştiinţific, logic, credibil - nu se pupa cu sufletul meu. Nu se închega. Nu mă lămurea câtuşi de puţin. Nu era ceea ce mă putea face să merg mai departe. Liniştită... Întreagă... Puternică... În măsură să înţeleg. Şi, în cazul ăsta numai despre ceea ce cred eu este vorba. În legătură cu Cristi şi femeia cu care era, iarăşi se poate să ai dreptate. Să mă ambalez eu degeaba şi să fie o simplă colegă. Mai merge omul pe stradă cu câte cineva alături... Nu sunt absurdă. Şi nici nebună. Doar că m-au chinuit toate îndoielile din lume de un an încoace şi poate de mai demult de atât. Zi şi tu, nu ne vedem mai bine de cinci luni, nu schimbăm nicio vorbă şi când, pe neaşteptate, ne întâlnim, el e cu o femeie. Şi, în afară de un simplu salut, nu zice nimic. Îl strig, fug după el... Dar poate nu m-a auzit, nu m-a văzut că alerg printre maşini ca să-l prind. Probabil că, acum dacă s-a întors, ne vom lămuri de toate. Dar mai e ceva ce trebuie să-mi spui, mămăiţo. Cu statuia aia a lui Mihai Viteazul ce crezi tu că e?

     ─ Aici e mai greu... Nu ştiu prea multă istorie, nici statuia despre care îmi spui, din Ploieşti, n-o ştiu. Poate că am trecut pe lângă ea, dar nu i-am luat seama. Mi-e greu să mă pronunţ în vreun fel. Pesemne că domnitorul ăsta o fi şi el supărat, dacă şi-a lăsat amprenta pe oraşul vostru şi n-are barem o statuie. Şi, când te-ai strecurat în vremea lui, în târgul pe care l-a înfiinţat, poate că a pus ochii pe tine ca să fii solul lui către autorităţile prezentului. Ştia, poate, că te întorci, că poţi să transmiţi asta şi nu s-a îndoit că, în felul tău, cum vei şti tu mai bine, o vei face. De aia te-o fi ales drept mesager. Pe cine să trimită vorba asta, dacă numai tu ai făcut naveta între lumea lui şi lumea ta? Şi, uite, cred că nu e nimic întâmplător. Cred, încep să cred că nu ai ajuns aiurea în tramvai la 1600. Mi se pare că trebuia să adăstezi acolo ca să receptezi mesajul domnitorului. Ca el să fie, în sfârşit, cunoscut şi, poate, luat în seamă. E de la Dumnezeu şi asta, ca toate cele în lumea pământeană. Nu zic eu degeaba că eşti şi tu însemnată. Ca Cristinel...

     Îmi vine să râd. Bunica s-a descurcat şi cu chestia asta. A întors-o, a sucit-o, a răsucit-o, că a ieşit bine şi de această dată. A căzut în picioare. Mai ştii? Poate că are dreptate. O să fac ce trebuie să fac în privinţa asta. În felul meu o voi transmite celor care trebuie să ştie. Dacă accept celelalte explicaţii, dacă sunt de acord că eu însămi am trecut prin toate câte mi le-a spus ea că trec, de ce să nu iau de bună şi logica asta, stranie, e adevărat, cu statuia? Poate că nu le zice doar după ureche, ca diletantul. Poate că ştie ea ceva... O prind de mâini şi-i zic, hotărâtă, ca să nu aibă şanse să nu fie de acord cu mine:

     ─ Hai, fă-te frumoasă, îmbracă-te cu hainele de oraş, pune la punct ce mai trebuie pe aici şi sus în maşină, că te duc la nepotul tău.

     ─ Acum, râde ea, vorbeşti ca el. Decisiv... Cu aplomb... Cu forţă... Şi mă bucur, căci văd că ai scăpat de toate spaimele. Poţi să iei viaţa în piept. Poţi să recunoşti oriunde şi oricum ce te leagă de el. Că vă leagă multe... Ţi-ai revenit...

     Şi continuă:

     ─ Ţi-au spus ăştia că mă gătesc ca o mireasă... Că stau în faţa oglinzii mai ceva ca o fată mare... Dar zi şi tu: eu nu mă duc la Ploieşti în fiecare zi. Pot să plec, când plec, oricum? Ca babele de la ţară? Să scrie pe mine provincie? Să zică lumea: uite-o şi pe ţăranca aia, de-i scurmă vaca prin buletin, a venit la oraş... Am şi eu pretenţie de la mine.

     ─ Corect, ai răspuns cum trebuie. Dar aranjează-te repede, fă-te cea mai frumoasă din lume, însă degrabă, că nu mai am răbdare: vreau să-mi iau băiatul în braţe. Zi-mi mie, cât te îmbraci tu, ce trebuie să mai faci pe aici. Şi apoi zburăm până la el. 

     Calc acceleraţia mai mult decât trebuie. Cred că m-a luat şi un radar, dar nu mai contează. Îmi va veni amenda acasă şi o voi plăti. În parcarea de lângă blocul de pe Republicii, văd maşina lui Cristi. Ceea ce înseamnă, cel puţin teoretic, că e acasă. Nu cred că a plecat undeva cu taxiul, cu bicicleta sau pe jos, când toată familia e acasă la el, ca să-l întâmpine de bun venit.

     Fentăm interfonul şi intrăm în bloc, fără să sunăm la el, ca să ne deschidă. Şi liftul nu mai coboară. Îmi vine s-o iau pe scări, câte trei odată să le urc, dar mă gândesc că bunica nu se poate ţine după mine şi nu e firesc s-o tărâsc aşa până la cucuiata, până la etajul al şaselea. Aşa că, apăs pe mai departe, mai tare, mai nervos cu fiecare clipă, pe buton. Mă potopeşte nerăbdarea. Vine pe capul meu emoţie, câtă n-am avut în viaţa mea. Nici n-am ajuns la uşa lui şi-mi dăngăne inima ca clopotul de la Mănăstirea Vărbila, când era ea-n zaua ei. Şi, în sfârşit, apare liftul. Bunica îmi simte sufletul, că mă lasă pe mine să urc, şi mai apoi, la destinaţie, să cobor, înaintea ei.

     Rămâne lângă lift, ascunsă privirilor, în timp ce eu sun hotărâtă la uşa lui Cristi. Nici nu-mi iau degetul de pe sonerie, că şi încep cu cealaltă mână, cu ciocănelul agăţat deasupra vizorului, să bat. Şi cu toată zarva făcută, tot în inima mea parcă bate mai tare. Rămân cu mâna în aer, când uşa se deschide şi în spatele ei stă chiar el. E tot în uniforma de poliţist, cum l-am văzut la prânz, doar că şi-a dat sacoul jos şi a rămas în cămaşă, e tot frumos cum îl ştiam şi tot cu ochii lui arzători mă sfârtecă până-n străfunduri, ca altă dată. Acum îl văd bine, aşa cum stăm faţă în faţă. Nu s-a schimbat deloc. E acelaşi. Şi surâsul îi e la fel. Doar eu nu mai sunt în clipa aceasta, poate nici mai încolo, iubita lui. E surprins, până la cer:

     ─ Nu ştiam cine face aşa scandal...

     Îl privesc făţiş, în ochi şi mă mir că nu sare să mă ia în braţe. Dar forjez cu fermitate:

     ─ Mai ai două tacâmuri şi două scaune în plus, ca să primeşti oarece musafiri?

     ─ Două? Ai venit cu iubitul tău? Unde l-ai ascuns?

     ─ Contează? Mai bine mi-ai spune dacă eşti bucuros de oaspeţi nepoftiţi.

     ─ Greu răspuns de dat la momentul acesta... Nu ştiu ce să spun...

     ─ Tu ştii întotdeauna ce trebuie să spui. Nu greşeşti niciodată. Eşti un bărbat deştept şi cu bun simţ. Acum spune-mi numai ce simţi în legătură cu ce te-am întrebat.

     ─ E complicat. Am deja casa plină de lume. De la un capăt la altul... Şi nu te aşteptam.

     ─ Dar am venit... Şi te mai întreb odată: nu mai pui două tacâmuri la masa ta?

     ─ Doar n-ai venit cu el să-mi ceri, ca-n telenovele, să te cunun... Să fiu naşul tău...

     ─ Ai face-o dacă ţi-aş cere-o?

     ─ N-aş face-o. Întâi că abia fac eu nuntă în vara asta, apoi că nu m-aş încurca niciodată cu...

     Tace. Şi mie mi se pune tot mai rău un nod în gât. Continuă, iar eu mă mir că sunt încă în picioare, ca trestia pe care vântul doar o bate, dar n-o culcă la pământ:

     ─ Nu mă leg niciodată la cap cu fostele şi trecătoarele iubiri. Din respect pentru mine, pentru ele, dar mai ales pentru persoana alături de care este inima mea.

     Inima lui... A mea se scaldă în lacrimi, gârlă, dar reuşesc să continuu:

     ─ Şi, totuşi... Nu mai pui două tacâmuri la masă?

     ─ Nu mai am... Nici tacâmuri, nici scaune... Cum ziceam, e casa plină. Cred că se aude gălăgia făcută de atâţia oameni din stradă. Mă şi gândeam că a venit administratorul să-mi atragă atenţia asupra zarvei şi zgomotului făcute. Musafirii au sosit mai demult. Şi mult mai mulţi decât mă aşteptam. Care n-are unde să stea, mai stă şi pe jos. Nici nu mai contează că sunt femei sau bărbaţi. Iar tu... Ce să zic? Ai venit prea târziu.

     ─ Nici măcar foarte târziu, dar nu prea târziu? Îmi spui că am venit cel mai târziu?

     ─ Îţi spun că viaţa merge înainte, că lucrurile se schimbă de la o clipă la alta, că femeile şi bărbaţii sunt înlocuiţi, când inima o cere, că locurile vacante, ca la şomaj, sunt ocupate la un moment dat, de doritori. De cei care au nevoie cu adevărat să ocupe un loc în inima cuiva, nu să se joace de-a ocupanţii! Toate astea se fac cu temeinicie, nu depind de cheful cuiva, acuma vreau, acuma, fără nicio explicaţie, nu mai vreau. Unii oameni sunt mai puţin complicaţi şi nu dau dureri de cap nici altora. Foarte târziu, prea târziu, cel mai târziu... Nuanţe, nuanţe şi nu vreau să mai continuu. Tu ce crezi?

     ─ Acum? Acum nu mai cred nimic, am doar certitudini. Te rog din suflet să mă scuzi pentru deranj. Şi pentru tot ce-a fost, să mă ierţi...

     Şi întorc, cât încă mai pot să fiu demnă, spatele bărbatului care încearcă să-mi spună de la începutul discuţiei că nu mai am ce căuta la uşa lui. Că nu mai am un loc în casa şi sufletul său... (Poate chiar acum ea, cea care m-a înlocuit, e în sufragerie, cu familia lui). Că timpul n-a fost aliatul meu şi pe uşa deschisă a inimii sale s-a strecurat, s-a cuibărit altcineva. Nu ştiu dacă să cobor pe scări, în fugă sau să mă năpustesc în liftul rămas la etajul şase. Aleg, probabil din comoditate, a doua variantă, fără să privesc la bunica, rămasă perplexă în colţul ei, fără să-mi iau rămas bun de la ea.  Ce să-i spun? Ce?

     Umilinţa mă copleşeşte şi apăs butonul de parter, muşcându-mi buzele ca să nu orăcăi de-a dreptul. Când cobor, sunt un om învins. Nu mai am nimic din emoţia cu care am urcat. Doar durerea cruntă îmi gâtuie gâtlejul. Mă îndrept aproape haotic spre maşină şi mă mir că el aleargă după mine şi mă strigă. Şi-a lăsat musafirii în casă? A lăsat-o şi pe ea? I-a zis ea să vină, cum i-am zis eu, când a fost situaţia similară cu Raluca? Ce joc joacă? Nu vreau, în clipa asta nu vreau câtuşi de puţin, să mă vadă, ca de atâtea alte ori, plângând. Fuge după mine şi cu siguranţă mă va şi prinde. El e antrenat, eu nu. El are pasul mai mare – şi ferm - eu sunt deja sfârşită. El e acum călăul, eu victima.

     Când îşi înşurubează braţul în portiera maşinii, împiedicându-mă să urc, îl privesc, deşi clocotesc precum cazanul pe pirostrii, calmă, detaşată. Nu scot, cu toate că îmi vin pe buze mii, milioane, niciun cuvinţel. Tace şi el, cu mâna înfiptă în uşa autoturismului. Şi mi se uită, fără nicio ruşine, în ochi. Nu ştiu de ce, nici de unde, în faptul serii, parcarea este potopită de miros de liliac. Mult liliac... De toate culorile... Probabil, locatarii de la parterul blocului şi-au umplut apartamentele cu liliac. Ferice de ei...

     Îi susţin încă privirea, dar nu ştiu cât am să mai pot s-o fac. Sunt, deşi fac pe deşteapta de multe ori, doar o femeie slabă, supusă inimii mai mult decât minţii. Dacă nu zice ceva, dacă nu mă lasă să plec, nu mai răspund că nu mă pun, ca la mort, pe bocit în faţa lui. Mâna care nu-i e ocupată cu portiera se întinde hoţeşte până la degetele mele. Când mă atinge, mă înfior ca şi cum mi-ar intra în piele tot curentul electric din stâlpii din Ploieşti. Şi, deşi nu mai e cazul după toate câte mi le-a spus, degetele lui strâng nefiresc de tare degetele mele. Ştiu că nu are rost să răspund la strânsoare şi ele îmi rămân inerte în mâna mare, care le monopolizează cu totul. Continuă să mi se uite sfredelitor în ochi, de mă doare până la suflet de aşa uitătură, şi mă gândesc cum am să trăiesc fără privirile lui de aici încolo. Am sperat că va fi bine, am crezut când mi-a spus bunica lui că nu există altă femeie, dar evidenţa, ştiam eu, în adâncul sufletului meu chiar ştiam, e alta.

     Strânge pumnul şi mai tare cu pumnul meu înăuntru şi-şi desprinde cealaltă mână de pe portieră, ca să mi-o aşeze, delicat, pe umăr. Nu fac niciun gest, de niciun fel şi el nu ştie ce să facă mai departe.

     ─ Vrei, pesemne, îi zic într-un târziu, cufundată cum sunt în apele învolburate ale ochilor lui, să-ţi iei rămas bun de la mine. Vrei să ne îmbrăţişăm pentru ultima dată?

     El îmi strânge umărul, de mă doare şi mi se uită, ca până acum, în tot eul meu. Nu zice nimic, doar mă strânge şi mă priveşte. Continuu eu:

     ─ Bine. Dacă tot ţi-a dat voie, dacă tot ai lăsat musafirii singuri, dacă tot ai venit până aici, hai s-o facem şi să nu mai prelungim momentul.

     Mă cuprinde cu amândouă braţele pe după mijloc şi-şi lipeşte, ca în clipele bune, buzele de gâtul meu. Îmi arunc şi eu mâinile pe după gâtul lui şi îmi doresc să nu se mai termine clipa asta. Of, de câte ori n-am crezut că pot să opresc vreuna şi n-am putut... Da, din nefericire, acum s-a terminat deja totul. Nu mai pot să-l ţin aşa, toată viaţa.

     ─ Îţi mulţumesc pentru tot, îi spun. Pentru tot ce a fost. Pentru cum ai fost. Pentru că nu m-ai lăsat în al doisprezecelea ceas să plec aşa şi ai venit după mine.

     El mă strânge să mă rupă în două, dar tot nu zice nimic. Îi e greu. Şi mie. Şi n-am să fac şi mai grea clipa asta.

     ─ E-n regulă, zic. Poţi să te duci sus, la ea, la ei toţi, că eu plec. Şi îţi promit că n-am să-ţi mai fac niciodată probleme, ca în seara asta. N-ai să mă mai întâlneşti niciodată.

     Dar el mă ţine pe mai departe în braţe, aşa îngropat cum are capul pe linia gâtului meu.

     ─ Hai, du-te! Să nu se îngrijoreze. O să plec şi eu...

     ─ Mai ai să spui ceva?

     E prima dată de când a coborât după mine când deschide gura. Mă taie cu privirile lui date în clocot şi nu mă eliberează din strânsoarea braţelor puternice.

     ─ Nu... Nu mai am...

     ─ Bine, pentru că vreau să terminăm chiar acum...

     E grăbit. Ştiu că nu mi se cuvine, după câtă suferinţă i-am produs mai demult, şi altceva. E bine şi atât. Voi păstra îmbrăţişarea aceasta cu sfinţenie. Va fi, probabil, icoana la care mă voi închina în viitor. Căci, deşi acum nu-l văd, va fi totuşi, un viitor. Şi, din vecini, miroase a liliac - alb şi violaceu şi cum o mai fi fiind el - până la noi de te înnebuneşte.

     Mă răscolesc amintirile şi încerc să mă desprind pentru totdeauna din braţele lui. Dar ele sunt cetluite pe mijlocul meu, precum cercurile pe butoi. Îmi atinge obrazul cu al lui, de mă ameţeşte ca vinul dat în fiert şi-mi şopteşte:

     ─ Vreau să terminăm chiar în clipa asta. Pentru totdeauna...

     Se grăbeşte, da. Nu mai are vreme de pierdut. A stat prea mult cu mine. În casă îl aşteaptă, poate, cineva. Bine. Să terminăm pentru totdeauna. Acum...

     ─ Sunt de acord. Să terminăm. Nu vreau să ai probleme.

     ─ Atunci sărută-mă cum nu m-ai sărutat niciodată şi nu mă mai chinui!

     ─ Nu vreau să te chinuiesc, nu vreau să mă chinuiesc nici pe mine. Pe nimeni nu vreau să chinuiesc. Vreau să te duci la ea. 

     ─ Eu vreau să mă săruţi. Acum, aici, fără nicio oprelişte, fără nicio restricţie.

     ─ Nu cred că e bine...

     ─ Eu cred că e cel mai bine...        

     Şi mirosul de liliac e parcă şi mai puternic. Parcă a înflorit o mare de liliac chiar în parcarea din faţa blocului lui. Bizar, aş zice... Ei, bine, am s-o fac. Am să-l sărut pentru ultima dată. Cât am aşteptat, în nopţile lungi de nesomn, apăsarea buzelor lui pe ale mele! Cât mi-am dorit să mă pierd, ca acum, în respiraţia lui, în sufletul lui... Chiar dacă e pentru ultima oară... În următoarea clipă mă trezesc luată, ca în alte repetate rânduri, pe sus, în braţele lui. Trânteşte portiera maşinii cu piciorul şi pleacă spre bloc, cu mine în braţe. Nu înţeleg şi nu ştiu dacă să-l cuprind cu mâinile pe după gât sau nu:

     ─ Ce faci?

     ─ Popa... Taica părinte cică să ne mântuim după mulţimea de păcate comise de amândoi. Odată pentru totdeauna. Mai punem un scaun şi un tacâm la masă şi mergem sus...

     ─ Lasă-mă jos...

     ─ Nu, că o iei la sănătoasa iar. Şi la ştirile nopţii dau ăia de la televiziuni un material bombă cu un poliţist care alerga nebun după o fată.  

     ─ Hai, te rog, e momentul să...

     ─ Sssttt... Taci, nu mai spune nimic, nu mai spune nicio prostie. Vreau să terminăm definitiv cu toate prostiile din lume. Şi vreau să stai acum la masă cu mine. Mai încropesc de-o furculiţă şi poate şi de-un scaun...

     ─ Două...

     ─ Două... Nu două, un scaun şi o furculiţă. Căci tu stai în braţe la mine şi mânânci cu furculiţa cu care mănânc eu. Ca să fie clar odată pentru totdeauna... Şi nu mai pune întrebări. Şi nici nu mai zice nimic. Nu vreau niciun comentariu, nu accept nicio remarcă. Vreau doar să taci acum. Că o zic pe aia cu „la popa în poartă...”

 

 

[Corina Militaru]

Dragă Nina, spun simplu: Condeiul tău revarsă talent! Am citit cu inima în gât, sufletul meu a zburdat în lumea ta. 

Admirație și drag,

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Cory, îţi spun la fel, simplu şi fără echivoc: îţi mulţumesc! Din tot sufletul. Pt absolut tot! Şi admiraţia e de la mine pt tine, tu o meriţi, nu eu, pt că tu ai avut atâta răbdare şi atâta deschidere cu mine, cu mâzgălelile mele, cu postările mele, pt că tu ai fost alături de mine, pas cu pas, pt că tu ai găsit de fiecare dată timp pt mine şi, mai ales, cuvinte atât de frumoase ca să mă ridici, şi c-o meritam, şi că nu, în slăvi. Toată admiraţia mea e pt tine. Tot dragul e de la mine pt tine. Vreau să ştii asta! 

Corina Militaru a spus :

Dragă Nina, spun simplu: Condeiul tău revarsă talent! Am citit cu inima în gât, sufletul meu a zburdat în lumea ta. 

Admirație și drag,

[Nina Mariana Marcu]

Dragă Miha, îţi mulţumesc pt aprecieri şi pt căldura pe care o simt revărsându-se dinspre tine, spre mine. Şi, special, dar absolut special, postez pt tine şi fragmentul 56. Că nu se poate - ei, comedie! - să rămânem aşa, la 55... Este, de altfel, ultimul fragment al romanului prezentat aici. Şi să mă rogi cum ştii tu mai frumos, nu mai am altul din romanul ăsta. Aici se termină povestea. Aici, adică aşa cum am spus, cu fragmentul 56, pe care urmează, cât pot de repede, să-l postez. Şi, pe lângă fragment, ai şi mulţumirile mele sincere.

Mihaela Popa a spus :

Nu, Nina, să nu mai faci aşa! După fragmentul 55 întotdeauna, dar întotdeauna să pui şi fragmentul 56; păi se poate?!

Cu drag şi admiraţie,

Mihaela

[Sofia Sincă]

După elucidarea reîncarnărilor era momentul să aibă loc cea de a şaptea trăire, cea  mai reală, cea din timpul nostru. Nu întâmplător s-a ales cifra şapte. Ea are multiple reprezentări în toate culturile. În a noastră este cifra în care Dumnezeu a creat lumea. Astfel lumea Cătălinei începe cu cea dintâi viaţă, cea de pe la 1600, de pe vremea lui Mihai Viteazul, mult legată de locurile ei natale. Aici s-au desfăşurat toate reîncarnările ei, clarificate prin puterile paranormale ale bunicei lui Cristi. Tot timpul am fost convinsă să şi bărbatul care a stat alături de eroina principală,  s-a reîncarnat în aceste trăiri şi că era inevitabil de a se regăsi şi în această viaţă, unde musai trebuie să-şi împlinească destinul.

Reîntâlnirea dintre cei doi este emoţionantă şi cu puţin suspans. Nici nu se putea altfel şi nici nu ar fi fost stiul Ninei Mariana Marcu.

Următorul capitol, îl primim cu plăcere.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Absolut corect ai receptat mesajul, draga mea Sofy! Din toate, toate punctele de vedere. Şi, recunosc, mă bucur mult că e aşa. Da, cifra şapte are conotaţii magice, da, viaţa, vieţile încep de la 1599, da, convingerea ta în privinţa personajului masculin a fost întemeiată pe tot parcursul romanului. Da, la toate aprecierile tale. Ai văzut lucrurile aşa cum le-am văzut şi eu, când am scris. Asta cu stilul meu, îmi place. De fapt, întotdeauna, la ziar şi la cărţi, a fost aşa, mi s-a spus aşa: stilul tău, tu scrii într-un stil... Nu ştiu prin ce diferă stilul meu de alte stiluri. Dacă e un stil aparte. Dacă e bun sau rău. Dar ştiu că mă bucur că ai fost cu mine atâta cale, atâtea fragmente de roman... Acum, de îndată ce postez următorul fragment, ajungem la final. Cu următorul fragment, se încheie... epopeea. Şi, aştept impresiile de final. Să ştiu dacă mai scriu, pe mai departe, ori mă apuc de făcut gogoşi la colţ de stradă. Mă duc un pic prin târg, cu trebi, şi mă întorc să îmi iau papara cuvenită. Sofy, ştii, da, că-ţi mulţumesc? Am fugit. Revin...

Sofia Sincă a spus :

După elucidarea reîncarnărilor era momentul să aibă loc cea de a şaptea trăire, cea  mai reală, cea din timpul nostru. Nu întâmplător s-a ales cifra şapte. Ea are multiple reprezentări în toate culturile. În a noastră este cifra în care Dumnezeu a creat lumea. Astfel lumea Cătălinei începe cu cea dintâi viaţă, cea de pe la 1600, de pe vremea lui Mihai Viteazul, mult legată de locurile ei natale. Aici s-au desfăşurat toate reîncarnările ei, clarificate prin puterile paranormale ale bunicei lui Cristi. Tot timpul am fost convinsă să şi bărbatul care a stat alături de eroina principală,  s-a reîncarnat în aceste trăiri şi că era inevitabil de a se regăsi şi în această viaţă, unde musai trebuie să-şi împlinească destinul.

Reîntâlnirea dintre cei doi este emoţionantă şi cu puţin suspans. Nici nu se putea altfel şi nici nu ar fi fost stiul Ninei Mariana Marcu.

Următorul capitol, îl primim cu plăcere.

Sofy