Fragment 52 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

1 august, 1943. Americanii s-au năpustit cu bombardamentul asupra Ploieştiului. Am fost prinsă, pe bulevardul cu castani, sub dărâmăturile unei clădiri. Cineva mă scoate de acolo şi mă duce la spital. Nu ştiu cum, dar ceva îmi spune că sunt în stare gravă. Şi tocmai ce-i trimisesem scrisoare pe front, cu poză de-a mea, milităraşului meu... Şi-i spusesem că sunt bine şi-l aştept acasă, după ce se termină războiul, ca să ne cununăm. Că aşa se aude pe la noi, că nu mai ţine mult urgia asta nenorocită, care a secerat atâtea mii de vieţi. Dar iată-mă rănită, plină de sânge, poate la un pas de moarte. Şi sunt aşa de tânără... Aveam atâtea planuri cu Alexandru, ne doream să facem atât de multe lucruri... Ce va zice iubitul meu când va afla că am murit? Doamne, cât va suferi! Şi câte lacrimi vor curge din ochii lui negri când va afla!

     Nu vreau să mor. Nu vreau încă să mor. Mai am multe de făcut. Mai am, mai ales, să iubesc un bărbat cumsecade, care abia aşteaptă să se termine războiul şi să se întoarcă la mine. Şi uite cum mă sting. Uite cum mă duc... Uite cum nu am putere să mă opresc. Plâng în suflet şi roua lacrimilor îmi spală faţa vreme îndelungată. Am, însă, zile. Scap. Dumnezeu îmi pregăteşte alt sfârşit la povestea asta. Cu o uşoară şchiopătare la piciorul drept, mă întorc acasă.

     Şi vremea se cerne periculos peste Ploieşti. Mereu trec avioane, mereu se mai găseşte câte unul să mai scape, măcar, aşa ca de distracţie, deasupra oraşului înconjurat de rafinării, câte o bombă. Centrul este distrus, cartierele mărginaşe la fel, petrolul face, fără să vrea, ravagii. Mor localnicii, mor şi piloţii care survolează Ploieştiul. Moartea însăşi pare să fie în pericol de moarte în oraşul nostru. Şi cât au aşteptat unii să vină americanii...

     Stau cu poza lui Alexandru în mână şi mă rog la ea, ca la icoană, să se întoarcă sănătos, să scap şi eu de bombardamentele astea, să se termine afurisitul de război, care e cum nici nu ne-am imaginat că poate să fie de crunt, să fie bine. Poza e făcută înainte să plece pe front, când încă lucra la triaj. Arată bine, dar nici pe departe nu e în fotografie ca în realitate. E frumos şi puternic şi vreau să vină mai repede de pe front. Abia aştept să-i pup ochii negri, în bezna cărora mă rătăcesc. Între timp, poate găsesc şi eu un post ca profesoară de istorie, meserie pentru care m-am pregătit. Vom avea, când se termină războiul şi ne vom căsători, nevoie de multe. Şi orice ban e binevenit în casă. Mai ales că nici casă nu avem unde să stăm. Îi spun mamei mele mereu, când ea îmi indică să mă mărit cu un băiat cu casă de pe strada noastră, că eu nu am văzut oameni pe drum, dar case stricate, din lipsă de dragoste, am văzut. Ea zice că sunt frumoasă şi e păcat să mă irosesc, lăsând lăcrămioarele din ochii-mi verzi să-mi rănească mereu obrazul, de dorul unuia care poate, pe acolo, m-a şi uitat.

     Ce ştie mama? Cum să mă uite logodnicul meu? Poţi să-ţi uiţi sufletul, poţi să te uiţi pe tine? Las-o să vorbească şi ea, că e război şi aşa vorbeşte lumea. Eu îmi aştept soldatul. Trebuie să vină. Căci şi războiul trebuie să se sfârşească. Ne-am luptat destul noi, popoarele lumii. A murit prea multă lume. Şi dacă ar fi vorba doar despre militari, ar mai fi cum ar mai fi, căci soldaţii, chiar dacă nu au nicio vină pentru pornirea războiului, şi-au asumat soarta asta. Tragi ca să nu tragă altul în tine. Omori, ca să nu fii omorât. Sau mori odată cu celălalt. Nu e uşor, în războiul ăsta crud şi nedrept, să fii soldat.

     Dar au murit şi atâţia civili. Ei nu aveau chiar nicio vină. Nici copiii care abia făcuseră ochi spre viaţă, nici bătrânele chinuite de necazuri şi boli, nici femeile gravide, care mai aveau un pic şi trebuia să nască... Şi nici bărbaţii, care au mai rămas pe acasă, din diferite motive, nu aveau de ce să plătească aşa tribut. Mai marii lumii ne-au aruncat pe toţi în asta. O luptă care nici măcar nu ne aparţine. Pierzania noastră mare, a celor din Ploieşti, este că avem petrolul lângă noi, în mijlocul nostru. Apa miroase a petrol, în curţi, dacă sapi mai adânc, dai de petrol, prin vene ne curge, ca niciunde în altă parte, în loc de sânge, petrol. Totul e petrol. Fără el, poate că ne mai trecea ceasul rău şi pisica neagră. Şi nu mai dădeau toţi cu bombardele asupra Ploieştiului. Dar nu poate să mai ţină mult nenorocirea asta. Trebuie să se încheie. Trebuie să se facă pace. Trebuie să o luăm de la capăt cu toţii. Istoria s-a scris dur lângă noi.

     Voi avea ce să predau peste ani copiilor la şcoală. Cei din generaţiile viitoare nu au cum să ştie cum ne-a fost anii ăştia, cu toată urgia pe capul nostru. Îi voi face să înţeleagă, aşa cu puterile mele de dascăl, că niciodată nu e bun în lume un război. E prea multă suferinţă. Prea multă durere. Prea mult sânge. Mă uit la poză, la Alexandru al meu, cum mă uit mereu, şi mă gândesc că războiul face multe rele, aduce multe grozăvii, omoară oamenii, dar nu poate ucide dragostea.

     Dar mama îmi aduce, plină de întristare, o hârtie. O iau din mâna ei şi, după ce arunc o privire, o scap pe podea, ca şi cum ar fi fost mult prea grea pentru degetele mele obosite. Familia lui Alexandru era înştiinţată că el murise ca un erou şi să primească mulţumiri şi... O întreb pe mama, înainte să mă prăbuşesc, de unde are hârtia aceea. Venise tatăl lui cu ea. Ca să ştiu şi eu...

     Când mi-am revenit, am fost convinsă că e doar o încurcătură. Iubitul meu nu se poate să fi murit. A traversat atâţia ani de război, nu poate să se sfârşească acum, când nu mai e mult până la eliberare, până la pace, până la final. Şi, deşi în 1946 m-am măritat, de gura mamei, ca să nu rămân fată bătrână, cu băiatul de pe strada mea, cel care avea şi-n timpul bombardamentelor casă, m-am gândit, până în 1969, când am închis ochii, că soldatul meu se va întoarce. Dar nu s-a întors. N-a mai venit niciodată. Actul de înştiinţare trimis la începutul lui 1944 de autorităţi s-a dovedit a fi fost corect şi real întocmit. El a murit pe front. A murit... Şi cred. Pe principiul împământenit în preumblările mele prin timp, că unul trebuie să moară şi unul să-i supravieţuiască încă un timp, da, soldatul meu a murit. Pentru că eu, uite-mă, sunt vie. Ca voi toţi. Eu am rezistat războiului. El nu... La căpătâiul lui nu am aprins, deşi mi-am dorit, niciodată o lumânare.

     Ce chestie... Visele astea nebune mă duc la mama naibii, unde nici cu gândul nu gândesc. Dar iubirea rămâne – şi frige – exact în locul unde i-am turnat soclu şi i-am făcut, în timp, statuie. Deşi pe cel care a iscat-o nu îl mai aştept...

 

 

[Sofia Sincă]

Desigur nu se putea trece peste cel de-al doilea război mondial. Însă Nina, ai trecut peste un eveniment foarte important: republica de la Ploieşti, din 1870. Acum mi-am amintit. Mă mir că ţi-a scăpat.

Textul nu se dezminte păstrează mesajul şi conduita: el piere, ea rămâne. Doamne fereşte să nu fie invers în ultimul episod, că vin la Ploieşti şi eu îi tai coada calului ăluia din centru.

Stau la cotitură, Sofy!

:))

[Corina Militaru]

Dar iubirea rămâne... Și este singurul motiv, singurul țel al trecerii noastre prin vremuri. Deși pare că împlinirea ne este adusă de poziția socială, de cantitatea de bunuri acumulate, numărul de copii etc, nu este așa. 

Cătălina cunoaște valoarea iubirii, a simțit-o acolo unde i-a turnat soclu. O poartă în suflet dincolo de timp și spațiu, În prezent s-a rătăcit puțin și probabil revine repetat în trecut pentru a-și aminti că istoria, experiențele, viețile se scurg pe lângă noi, se topesc în neantul de unde au înflorit și tot ce rămâne după ce iluzia s-a spulberat, este simțirea, iubirea.

Ne apropiem de prezent :)

Aștept cu nerăbdare!

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Ah, Sofy,  draga mea, la aşa ameninţare, m-am speriat rău! Cum naiba să lăsăm iar calul fără coadă, când abia, cu chiu, cu vai, cu aoleu, i-au pus-o ăştia... Aşa că, în episodul următor, în ultimul episod - a, văd că intueşti perfect că vine ultimul episod cu transpuneri într-un alt timp... şi eu care credeam, sărăcuţa de mine, că am pus coada la prună - totul e bine şi frumos. ( Având în vedere că e ultimul episod de gen, pot să afirm asta, să deconspir puţin...). Dar la Ploieşti, dacă vii, te aştept cu drag. Fac, parol, nişte sarmale... Iar soţul meu are un vin... Aşa că, eşti binevenită, dar la cal, pe bune, să nu atentezi! Am avut în vedere Republica de la Ploieşti. Am date minunate - şi în exclusivitate - despre acea perioadă. Numai că, nu ieşeam la vopsea cu anii pentru transbordările astea. Trebuia să ajung de la 1599 la 2007 şi, cel puţin după calculele mele - am fost bestială, serios, la matematică - nu făceam să se pupe perioadele. Pe de altă parte, nici nu am intenţionat să pun neapărat în faţă Ploieştiul, aşa cum a fost el, în toate perioadele sale de glorie. Am vrut să reliefez celor din prezent, din administraţie, zic, mesajul de la 1600 şi, tuturor legătura indestructibilă şi eternă dintre personaje. Dar poate la un nou roman, cine ştie, mă opresc şi la Republica de la Ploieşti. Deocamdată, mă opresc din tiradă, ca să-ţi mulţumesc. Ştii tu: pentru tot.   

Sofia Sincă a spus :

Desigur nu se putea trece peste cel de-al doilea război mondial. Însă Nina, ai trecut peste un eveniment foarte important: republica de la Ploieşti, din 1870. Acum mi-am amintit. Mă mir că ţi-a scăpat.

Textul nu se dezminte păstrează mesajul şi conduita: el piere, ea rămâne. Doamne fereşte să nu fie invers în ultimul episod, că vin la Ploieşti şi eu îi tai coada calului ăluia din centru.

Stau la cotitură, Sofy!

:))

[Nina Mariana Marcu]

Da, Cory, perfect adevărat, ne apropiem de prezent. Episoadele de transbordare se încheie cu cel pe care, după ce vorbesc cu tine, îl postez. Ajungem la timpul de faţă. Ne întoarcem şi reluăm firul pe mai departe. Mă rog, pt puţină vreme, căci nu mai e mult din roman... Şi ai prins cu exactitate de ceasornic elveţian mesajul: iubirea rămâne. Indiferent de timp, de spaţiu, de poziţia socială, de bunurile acumulate, de tot, iubirea, dacă există, rămâne. Trece prin veacuri, trece de lume, învinge tot. Trebuia să solidific cât puteam de bine mesajul venit de la 1599 pt autorităţile locale şi judeţene de la Ploieşti. Adică, treaba vine aşa, de fapt, aşa am văzut-o eu că ar fi bine să vină: chestia cu repararea statuii trebuia să nu fie la întâmplare, să fie transmisă de cineva care a traversat veacurile şi, am zis eu că e important, a locuit, a trăit, tot la Ploieşti, doar la Ploieşti. Ca să se parafeze, cât mai bine, cât mai eficient, mesajul de pe vremea lui Mihai Viteazul. Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, dar ştii tu, n-am avut, ca să zic aşa, altă rimă... Şi, da, Cătălina cunoaşte, cum bine zici, valoarea iubirii. Toate angoasele acumulate în ani, din diverse motive, sunt acum pe cale să se lămurească. E, adică vine, momentul ca ea să înţeleagă toate lucrurile pe care nu le-a înţeles până acum. Iar eu înţeleg, fără urmă de dubiu, că trebuie să-ţi mulţumesc frumos, să fac plecăciunea de cuviinţă şi să mă retrag. Începe o nouă zi...

Corina Militaru a spus :

Dar iubirea rămâne... Și este singurul motiv, singurul țel al trecerii noastre prin vremuri. Deși pare că împlinirea ne este adusă de poziția socială, de cantitatea de bunuri acumulate, numărul de copii etc, nu este așa. 

Cătălina cunoaște valoarea iubirii, a simțit-o acolo unde i-a turnat soclu. O poartă în suflet dincolo de timp și spațiu, În prezent s-a rătăcit puțin și probabil revine repetat în trecut pentru a-și aminti că istoria, experiențele, viețile se scurg pe lângă noi, se topesc în neantul de unde au înflorit și tot ce rămâne după ce iluzia s-a spulberat, este simțirea, iubirea.

Ne apropiem de prezent :)

Aștept cu nerăbdare!

Cu drag,